Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Lecţia de Ioana Pârvulescu


Mihai Zamfir a debutat în publicistică la 49 de ani. Cum se întîmplă şi în literatură (ajunge să ne gîndim la Arghezi, la Hortensia Papadat-Bengescu sau la cazul extrem al Ninei Berberova), şi în jurnalism debuturile tîrzii sînt impecabile: nu au nimic din oscilaţiile începătorilor, la care între lovitura norocoasă şi gafă nu e decît un pas. înainte de articolul Libertate, datat 11 ianuarie 1990, profesorul Mihai Zamfir publicase o serie de cărţi consistente despre literatura română şi universală, cu accent fie pe istoria fie pe teoria literară, precum şi un roman de dragoste, Poveste de iarnă (1987), pe care Nicolae Manolescu l-a numit în cronica sa de atunci, dacă îmi amintesc bine, "romanul telefonului". Nimic nu-l pregătise şi nu-l anunţa pe gazetarul Mihai Zamfir. Şi totuşi astăzi, cînd tabletele apărute chiar în România literară, la rubrica Mic dicţionar, sînt strînse în volum (Jurnal indirect, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002) s-ar putea învăţa pe ele regulile publicisticii. Cu atît mai mult cu cît multe dintre pagini sînt dedicate celei mai alunecoase dintre formele gazetăriei: jurnalismul politic.

Apropo de prestigiu internaţional: el îmi pare a fi fost infinit mai înalt pentru ţara unde cu un leu cumpărai treizeci şi trei de ouă (România din 1913), decît pentru ţara unde cu treizeci şi trei de lei cumperi un ou. Scuzaţi banalitatea exemplului, dar în-
tr-un fel sau altul ne tragem toţi din ouă. (Leul, 23 decembrie 1992)

Prima regulă pe care a respectat-o Mihai Zamfir este aceea de a nu scrie decît atunci cînd poate spune deschis ce gîndeşte, atunci cînd e perfect liber. Astfel încît aparentul handicap de a nu fi fost profesionist al genului s-a transformat în avantaj: nu scrisese niciodată la comandă nu se exersase în jumătăţi de adevăruri sau minciuni întregi, ca jurnaliştii politici de dinainte de 1990. A doua regulă, pe care o cunoaşte oricine a lucrat într-o redacţie este concizia: spre deosebire de literatură, unde e permisă desfăşurarea de orice dimensiune, gazeta, fie ea şi literară, preferă "scrisul scurt", care e şi cel mai dificil. încă de la primul cuvînt al "jurnalului" său, Libertate, concentrat în dimensiunea standard de o pagină, Mihai Zamfir a cîştigat un pariu extrem de riscant: să prinzi cerul în picătura de apă. A treia regulă esenţială în gazetărie este limpezimea. Oricît de subtile ar fi ideile din Micul dicţionar, ele sînt spuse răspicat, cu o simplitate pe care unii nu o ating niciodată.
Spre deosebire de tabletele lui Negruzzi, unde domină ceea ce Lovinescu a numit "causerie", "aer de nepăsare, de diletantism" şi unde autorul se ferea de "de orice argumentaţie mai strînsă", tabletele lui Mihai Zamfir sînt demonstraţii riguroase ale unor adevăruri incomode (politice sau nu): de la paradoxurile economiei noastre de piaţă pînă la ceea ce înseamnă elitismul, de la imaginea României şi pînă la valoarea cărţii în lumea de azi, de la Karl Popper la Mihai I, de la momentele de ruşine că eşti român la cele de reală exaltare patriotică, de la nenumărate greşeli de guvernare la rele transnaţionale. Titlul Negru pe alb, cu valoare literală la înaintaşul paşoptist - căci nimic nu era tranşat în scrisorile sale - i s-ar potrivi perfect, de astă dată în valoare metaforică, scriitorului de azi. Deşi Mihai Zamfir mărturiseşte că între repetarea examenului de matematică - cum i se întîmplă într-un coşmar recurent - şi plecarea pe front în prima linie ar alege a doua variantă, structura micilor sale articole este matematică: se deschide cu o ipoteză, cu o întrebare şi se încheie cu o concluzie. Atît evenimentele majore ale istoriei cît şi faptele diverse se transformă de obicei în fabule sau apologuri şi par scrise tocmai pentru a ajunge la o morală. Această capacitate de implicare în imediat, în care moralistul şi educatorul cu har îl dublează pe analist este astăzi rarisimă (o avea gazetarul Arghezi). Tentaţia eseului, a finalului en queue de poisson, a relativizării este mult mai mare în scrisul contemporan decît aceea a riscului unor concluzii "didactice". Or, Mihai Zamfir posedă o adevărată artă a finalului, morala poveştilor lui e de neocolit şi atît de bine formulată, încît poate fi acceptată şi înţeleasă chiar scoasă din context: "Daciile, Oltciturile şi celelalte rable vor deveni mai proaste şi mai scumpe. Din lipsă de concurenţă" (Maşină); "Faptul că secolul nostru a înregistrat ulterior atît de numeroşi specialişti ai lichidării în masă, sub pretexte politice, rasiale, religioase ori de clasă, n-ar trebui să-l pună în umbră pe autorul ideii, pe inventatorul incontestabil al sistemului" (Lenin); "...dacă însuşi poetul e perisabil, înseamnă că nici o minune nu se află la adăpost. Din nefericire!" (Poet). Sau, în finalul articolului Femeie în care este comparată o definiţie a lui Karl Marx cu una a lui Groucho Marx:

Karl Marx, cel cu "femeia proletarul bărbatului", s-a autoconsiderat toată viaţa filozof, ba chiar a găsit şi milioane de oameni care să-l creadă pe cuvînt; în timp ce Groucho Marx, cel cu "bărbaţii sunt şi ei femei ca toate celelalte" a fost privit drept un comediant oarecare, făcut să stîrnească rîsul. Plecînd de la aceste două definiţii, care dintre ele să fi fost oare cea a unui adevărat filozof? Cred că oricare om de bună credinţă şi minimă inteligenţă poate răspunde fără efort la întrebare. (Femeie, 29 iunie 1994)

Titlul sub care şi-a strîns Mihai Zamfir articolele publicate timp de peste şapte ani în România literară, Jurnal indirect, este, cum precizează autorul, unul polemic: ia în răspăr moda jurnalelor şi a confesiunilor care a invadat publicistica după 1990. Totuşi, cu sau fără voia autorului, paginile lui sînt chiar un jurnal: nu unul personal, ci unul colectiv, nu unul în care se dezvăluie un "eu", ci unul în care se dezvălui un "noi". Este un jurnal scris la persoana întîi plural, cu aceleaşi convenţii: parţialitatea perspectivei, decupajul arbitrar, selecţia subiectivă şi încremenirea clipei trecătoare. Este şi motivul pentru care l-am comentat la o rubrică despre jurnale.
De unde farmecul acestor texte-pastilă care rezistă fără dificultate la proba recitirii? Dintr-un amestec care nu ţine de regula generală, de reţetă, ci de specificul stilului gazetăresc al lui Mihai Zamfir. Bogăţia informaţiei, grundul cultural solid şi totodată rafinat sînt puse în pagină seducător, încît nu au cum să devină sufocante. Imaginaţia punerii în scenă a demonstraţiei e dublată de aerul degajat al europeanului perfect. Luciditatea este suportabilă datorită umorului, iar lecţia, uneori dură, este suportabilă datorită calităţii ei.

P.S. Recomand această carte atît gazetarilor cît şi guvernanţilor noştri, actuali sau în pregătire.