Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Lecţia lui George Steiner de Gina Sebastian Alcalay


George Steiner: un om bîntuit de pasiunea culturii, un revoltat împotriva sălbăticiei şi ignoranţei brutale care invadează tot mai mult lumea în care trăim, un spirit universal, moştenitor al frumoasei tradiţii savante şi nomade a evreilor din Europa Centrală şi de Est (s-a născut în 1929, într-o familie de evrei austrieci emigraţi în Franţa iar acum predă literatura comparată la Geneva şi la Cambridge); iconoclast, anticonformist, autor al unei opere fremătătoare, eclectice, pasionate şi pasionante, axate pe o credinţă, aproape o certitudine: cuvintele au un sens, operele au o necesitate.
Cartea sa După Babel din 1975 (tradusă în româneşte de Valentin Negoiţă şi Ştefan Avădanei, la Editura Univers, în 1983) era un omagiu adus lumilor lingvistice. Un alt volum al său, Les passions impunies (penultimul înainte de autobiografica Errata), oferă, la ora culturii imaginii şi maşinii electronice, o viguroasă lecţie de lectură şi de asimilare a culturii, al cărei cîmp, zice el, se îngustează tot mai mult. De ce? Pentru că se subestimează importanţa limbajului, pentru că generaţii de tineri sînt educate fără să aibă idee de gramatică (gramatica este, după Steiner, "muzica gîndirii", ea imprimă unor limbi "o anume sexualitate" care lipseşte altora; aşa de pildă, "drama lipsei de erotism" a limbii germane ar proveni din faptul că verbul se află întotdeauna la sfîrşitul frazei ...fiind deja obosit!); last but not least, pentru că lexicul generaţiilor de astăzi este din ce în ce mai sărac. O dovadă concludentă: potrivit unui sondaj efectuat de compania americană Bell, vocabularul a miliarde de apeluri telefonice se situează în interiorul a 216 cuvinte.
Volumul Les passions impunies începe în mod caracteristic prin descrierea amănunţită a unui tablou de Chardin, intitulat "Filozoful ocupat cu lectura sa". Chardin, spune Steiner, este unul din rarii artişti care pot picta tăcerea. În jurul filozofului aplecat asupra cărţii lui se aude tăcerea, se aude viaţa lui interioară intensă. Alături de el se află - nu întîmplător - o pană; un cititor serios trebuie să răspundă unei cărţi, să fie în dialog continuu cu ea, să poată face sublinieri, adnotări şi observaţii în marginea ei. Un amănunt interesant: pe una din paginile volumului din tabloul lui Chardin se află o monedă de bronz. Pe vremea pictorului, se obişnuia să se pună cîteva monede grele peste paginile unui in folio ca să nu se îndoaie. Dar moneda de pe cartea filozofului mai are o semnificaţie: e ca şi cum, cu o blîndă ironie, pictorul ar vrea să ne aducă aminte că bronzul este foarte frumos şi dur, dar efemer totuşi în comparaţie cu misterul cuvîntului înscris pe o pagină, cu viaţa cărţii, care este perenă. Iei în mînă un volumaş fragil, tipărit, poate, nu pe hîrtia cea mai bună, cu o legătură care nu iese din comun: din foile lui îţi vorbeşte însă o voce de acum 3000 de ani, eşti în faţa unei fiinţe omeneşti, totale, complete, care ţi-a intrat în casă şi te îndeamnă la meditaţie tăcută.
Pentru Steiner tăcerea este o condiţie sine qua non a lecturii, o condiţie capitală, fără de care nu se poate stabili dialogul interior cu cartea. Întreaga educaţie contemporană a sacrificat acest deziderat. Pascal parcă prevedea ce avea să se întîmple, atunci cînd spunea: "Nenorocirea oamenilor este că nu ştiu să rămînă în nemişcare (en repos) într-o cameră". În America au fost publicate studii din care reiese că 80% din adolescenţi nu pot să citească fără un Walkman în urechi sau fără televizorul deschis, ca să poată arunca măcar din cînd în cînd cîte o privire înspre micul ecran ale cărui imagini şi zgomote le ţin loc de tranchilizant. Ori, fără un cititor atent ca acela al lui Chardin, civilizaţia cărţii şi a scrisului pare ameninţată.
Cultura de masă, cultura imaginii, pentru care limbajul nu mai este decît un subtitlu, cultura gîndirii electronice în care ordinatorul Deep Blue îl învinge pe Kasparov la şah, exclud de asemenea domnia cărţii. Regele informaticii mondiale, Robert Murdoch, anunţa la un moment dat la televiziune că la universitate merg astăzi numai cei ce sînt prea proşti pentru a-şi putea găsi un job. Este drept, tineri foarte dotaţi care nici n-au ajuns încă la vîrsta pubertăţii, rezolvă pe claviatura computerelor teoreme de logică formală interesante şi importante, dar, după propriile lor mărturisiri, ei nu mai citesc nimic. Vizavi de noi, aceşti tineri sînt nişte agramaţi - dar şi noi sîntem faţă de ei. De unde dialogul surzilor.
Electronizarea culturii mai comportă şi alt pericol pentru iubitorii cărţii. Dacă ştiinţele - sociale, umane, dezbaterea filosofică etc., - se vor circumscrie tot mai mult cadrului, mai puternic şi mai rapid, al informaticii, dacă lectura se va reduce la "beletristică" în sensul peiorativ al cuvîntului, literatura va deveni şi mai izolată, vom ajunge la turnul de fildeş şi la o producţie literară din ce în ce mai anemică. Dacă există astăzi o literatură de mai proastă calitate decît în trecut, este pentru că ea şi-a luat rămas bun de la ştiinţă şi marea dezbatere filozofică. Robert Musil, Thomas Mann se aflau în consonanţă cu tot ce era mai pasionant în cultură. Astăzi, în Anglia, de pildă, se publica 30 de romane pe săptămînă pe tema adulterului în mediul suburban, ceea ce devine, à la longue, teribil de plictisitor. Noul populism nu mai tratează cititorul ca pe un adult complice, preocupat de asociaţii de idei şi descoperiri subtextuale, capabil să rumege şi să disece un text; el îl dispreţuieşte pe cititor: devreme ce nu eşti la înălţime, la ce să te mai oboseşti?
Un mare învăţat spunea: ceea ce ţi se poate lua, înseamnă că n-a fost niciodată al tău. Ceea ce ţi-ai însuşit à fond, tezaurul tău interior, acel ceva din tine care poate să spună nu nedreptăţii, minciunii, barbariei, nimeni nu va izbuti să ţi-l fure; chiar dacă pentru alcătuirea acestui tezaur a fost nevoie de migală, de sudoare, uneori de coerciţie. La acest punct Steiner ridică o problemă discutabilă, pe care el o considera însă capitală, fiindu-i sugerată, între altele, de biografia exemplară a lui La Fontaine: oare marea poezie, marea artă, gîndirea superioară nu înfloresc mai degrabă sub presiunea puterii absolute? Sub despotism, spune el, în Europa răsăriteană, librăriile erau pline de clasici subvenţionaţi: Goethe, Schiller, Dostoievski; serile, şase concerte de muzică de cameră, două opere clasice, Shakespeare, Ibsen. "Ce a rămas din toate acestea? Am fost recent la Weimar, a devenit un Hollywood kitsch". Borges, pe cînd refuza sugestiile de a-şi părăsi ţara pentru a scrie în condiţii de libertate: "Despotismul este mama metaforei". Joyce, à propos de cenzura catolică care-l hărţuia: "Sînt o măslină. Storceţi-mă."
Şi totuşi, şi totuşi... Epoca lui Pericles, de pildă, nu reprezintă un contra-argument? Îndrăznesc să cred dealtfel că dacă Steiner ar fi trăit el însuşi sub regimul celui mai opac despotism - ale cărui oprelişti le-am simţit mulţi dintre noi pe pielea noastră, în ciuda îngăduinţei oficiale faţă de clasici, - i-ar fi dat poate mai puţine bile roşii în materie de cultură... Poate că există însă, precum spun unii, o antinomie între civilizaţia untului şi aceea a spiritului...
O ultimă constatare care da Pasiunilor nepedepsite un gust oarecum amar: cultura înaltă nu protejează împotriva sadismului şi inumanităţii, uneori chiar dimpotrivă. Cele ce s-au petrecut în Europa ne-au demonstrat-o din plin. Acelaşi om care îl citea pe Goethe iar seara cînta Schubert la pian, îi tortura a doua zi pe evrei în lagărele de concentrare. Stalin, se spune în biografia pe care i-a consacrat-o Lili Marcou de la Paris, era mare iubitor al cărţilor, îndeosebi al scrierilor clasicilor ruşi. Şi în timp ce îi scria fiicei sale Svetlana, numind-o "vrăbiuţa mea", dădea ordin să fie aruncaţi în temniţă toţi unchii şi mătuşile ei, başca proprii lui tovarăşi de idei şi milioanele de necunoscuţi din rîndul poporului al cărui ţar se considera. Wagner compunea Parsifal, apoi cobora la micul dejun şi explica de ce trebuie arşi toţi evreii. (Cuvîntul "arşi" figurează ca atare, avant la lettre în textele lui.) Un caz de schizofrenie totală, (la Stalin boala predominantă pare să fi fost mai degrabă paranoia cam ca şi la Ceauşescu) - sau poate că Wagner scria acea muzică sublimă şi sacră tocmai pentru a compensa enorma sa bestialitate? Arthur Koestler a dezvoltat în această privinţă o teorie sui-generis, total neştiinţifică: avem cu toţii, spunea el (poate metaforic), un creier dublu. Datorită unui decalaj al evoluţiei, nu s-au dezvoltat amîndouă la fel: primul, cel din faţă, de mici dimensiuni, ar reprezenta creierul gîndirii raţionale şi al umanităţii; celălalt, enorm, situat în spatele primului, ar fi creierul animalităţii.
Să sperăm că Ariel se va dovedi în cele din urmă - şi în viaţă - mai puternic decît Caliban.