Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
LECTURI LA ZI de Marius Chivu

Poetul ca mătasea

Nu ştiu cum de mi-a venit să caut pe net, cu google, emil brumaru. Cert e că am dat în forum-ul site-ului  de nişte discuţii ale unor tineri care m-au amuzat şi care mi-au dat de gândit. Un rocker întreba mulţimea anonimă din chat dacă-l ştie pe unul Brumaru din România literară, că el a găsit nişte versuri pe care vrea să le pună pe muzică rock. Un altul îi recomanda să-i citească sonetele din Plai cu boi, în timp ce altul îi trimitea pe toţi la volumul Ruina unui samovar. O domnişoară, probabil literată, intervenise şi părea descurajată de nivelul jos al discuţiei. Şi replicile s-au tot scurs în acel forum, timp în care rockerul a revenit transcriind poeme întregi din care ceilalţi alegeau anumite versuri marfă.
            
Aceste naive discuţii mi-au plăcut mai mult decât toate articolele şi cronicile la care am dat buzna înainte de a scrie această recenzie. Să mă explic. Emil Brumaru n-a fost un ocolit de critică, cu atât mai puţin dezavantajat deşi, cu toate strădaniile unor critici (Negrici, Pop, Grigurcu, Manolescu, mai puţin Ulici care îl situa în grupa a doua valorică a ’70-iştilor), a rămas totuşi un marginal. Prejudecata temelor minore a fost mai puternică deşi, repet, mai toţi criticii au vorbit la unison de un mare poet. Şi a mai fost ceva, poezia lui Brumaru a pierdut le reinterpretare. Odată ce au scris despre poezia lui, puţini critici au revenit. Sigur, nu e vina lor, căci – şi aici voiam să ajung – o uimitoare voluptate a lecturii a înfrânat căutarea unor noi chei de abordare. Julien Ospitalierul incită mult mai puţin decât 11 elegii, de pildă.
           
Revenind la discuţia tinerilor, cred că, manieristă, minoră (în sensul tipologic, şi nu axiologic), retorică, mai exact exclamativă, mizând pe rafinamentul lexical şi prozodic, poezia lui Brumaru a ieşit dintr-un parcurs obişnuit al literaturii contextualizate, păstrând semnele recognoscibile ale traseului şi momentului respectiv, şi a deviat undeva într-un spaţiu paralel unde nu mai contează nimic altceva decât plăcerea în sine a lecturii. De la primul volum, până la Infernala comedie, poezia lui E.Brumaru este la fel de matură, îşi păstrează aceeaşi vigoare şi continuă să fascineze utilizând, mai mult sau mai puţin aceleaşi trucuri. Sustrasă mainstream-ului poetic, atât tehnic, cât şi ca atitudine sau mesaj, prospeţimea poeziei lui s-a conservat perfect de-a lungul propriului traseu. Cazul Emil Brumaru îmi confirmă perfect teoria că poezia bună nu se poate face doar cu atitudine, în afara meşteşugului poetic, acel talent de a potrivi fascinant cuvintele.
           
Dată fiind natura, recuzita şi tonul discursului ei, în spatele poeziei acestui autor s-a încercat a se găsi un anume substrat, o motivaţie de natură existenţială, psihologică, de temperament. L.Ulici remarca bine că poetul „are oroare de dramă”, dar vede refugiul poetului în acest tip de poezie ca pe un naufragiu frustrant, un soi de exorcism menit să atenueze inadaptarea. E.Negrici se întreba dacă nu cumva e vorba de „un disconfort al conştiinţei”, o tristeţe profundă care dezvoltă recompensatoriu „organe pentru voluptate”. Sub titlul Falsul poet minor, G.Grigurcu încearcă să-l scoată pe poet de sub zodia prejudecăţii minoratului, vorbind despre „orice mare inadaptat şcareţ este un regresiv prin instinct”. Doar Ion Pop consideră că Emil Brumaru îşi edifică universul „în absenţa oricărei conştiinţe a frustrării” tocmai prin autonomia imaginarului, în timp ce N.Manolescu şi I.Negoiţescu subliniază înainte de orice gratuitatea jocului, a imaginaţiei şi a percepţiilor. Înclin să dau dreptate acestora din urmă.
           
Un alt aspect de care criticii au părut atraşi a fost identificarea unor înrudiri şi încadrarea într-o tradiţie poetică. S-a vorbit despre vechi calapoade à la Goga, Coşbuc, Şt.O. Iosif, despre atmosfera provincială şi domestică şi despre poezia fructelor, a legumelor pieţei cântate de D.Anghel, Pillat, Petre Stoica, Voiculescu, Voronca, Fundoianu, despre exotismul lui Ion Barbu din ciclul Isarlâk, despre rafinament şi preţiozităţi de limbaj în maniera lui Macedonski, uşurinţa jongleriei lexicale plină de umor gen Minulescu, Topârceanu, Arghezi, despre excentricitatea lui Tonegaru sau, prin fantezia ironică şi gratuitatea jocului lingvistic, a fost alăturat unor Gh.Azap, Ş.Foarţă,  Fl. Mugur, Gh.Ursachi, L.Dimov. La extreme, Negoiţescu, de pildă, vorbea de „un tradiţionalism literar de necontestat”, gen Gândirea, prin clasicitatea sa expresivă, altcineva îl aducea în discuţie pe Urmuz. Deşi poate trimite cu gândul la toţi, e clar că E.Brumaru nu seamănă cu nici unul.
          
În postfaţa prezentei ediţii, Al.Muşina îl consideră „un adevărat spirit postmodern”, o încadrare care îşi are bazele ei teoretice. În fond, mai toţi comentatorii au vorbit despre felul în care poetul delimitează prin forţa imaginarului un spaţiu fictiv, cu reguli şi personaje proprii („comedie botanică”, L.Ulici), o construcţie manieristă, butaforică (artificiul e principial) care funcţionează scenic (poetul este histrionic, teatral, ceremonios), o continuă reprezentaţie – metarealistă – de curte veche care îşi etalează tocmai splendoarea artificialităţii prin gongorismul saturaţiei imaginative, prin opulenţa rococo, prin livrescul estetizant ş.cl. E bizar că nimeni nu i-a alăturat până acum pe Brumaru şi pe Cărtărescu, deşi amândoi sunt excelenţi poeţi ai extrapolării erosului asupra obiectelor. Poema chiuvetei este o rudă mai mică a Dulapului îndrăgostit. Nenumărate poeme sunt un soi de basme fără subiect în care decorul, recuzita, obiectele, plantele, insectele îşi permit orice în regimul fanteziei suverane (piratul şi melcul au acelaşi statut), în timp ce versurile în sine sunt nişte chinezării în buna tradiţie asianică, candide elegii, invocaţii, bocete, sonete etc. care cântă sentimente soft, de dolce far niente.
           
În final, ţin să spun că Şapte cântece naive pentru parfumat gura este unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste din întreaga noastră literatură. Sau Fântâna lui Julien Ospitalierul sau Elogiile Reparatei sau Sonetele Infernalei comedii... Ce mai, un poet ca mătasa: rafinat, elegant, plăcut, de lux!


Poeţii ca nişte fraţi

Anul trecut, la începutul lunii mai, într-un mic orăşel elveţian, Romainmôtier, s-a desfăşurat un proiect literar absolut interesant. Cinci poeţi, dintre care doi elveţieni, Werner Lutz şi Kurt Aebli, şi trei poeţi români, Nora Iuga, Ioan Es. Pop şi Robert Şerban, au fost invitaţi să ia parte la un experiment poetic de sorginte japoneză: scrierea unui poem în lanţ, a unui renshi. Care au fost regulile acestui, atât de serios totuşi, joc? Poemul în lanţ s-a scris în trei zile, fiecare dintre cei cinci poeţi scriindu-şi textele (de la 2 la 22 de versuri) unul după altul, într-o ordine trasă la sorţi, reluând din poezia anterioară o idee, un cuvânt, o stare, o sugestie, fiecare text închizându-l într-un fel pe cel anterior şi oferindu-se, la rându-i, unei continuări.
           
Deşi facil la prima vedere, renshi-ul comportă şi riscuri. Textele individuale pot fi bune, dar poemul colectiv poate să nu se lege, fluxul poetic să se frângă sau să fie fragmentar. Creaţia se bazează, în acest caz, pe comunicare şi comuniune, frăţească aş zice. E vorba, în renshi, de intuirea, preluarea, şi continuarea sau dezvoltarea filonului din textul anterior. Asimilare şi/sau rezolvare a unui feeling mai mult sau mai puţin străin, căci, cum e de prevăzut, între cei cinci poeţi există diferenţe de personalitate, temperament, de viziune, în fine, de poetică destul de mari.
           
E dificil să analizezi în profunzime un asemenea produs poetic, înainte de toate intercultural. Partea cea mai vizibilă este mica istorie a înseşi scrierii poemului, care s-a topit în pasta textelor, semn că nici unuia dintre cei cinci poeţi nu i-a fost tocmai uşor, dar şi că acest joc, deşi însoţit la început de nervozitatea incertitudinii, a necunoscutului, i-a prins în jocul lui magic pe toţi, probabil fiecare regretând, la final, că n-a durat decât cinci texte de fiecare.
           
Pe urmele marelui fluviu (Dunărea, dar şi „scurgerea cuvintelor” – cum apare în primul text al renshi-ului, cel scris de W.Lutz) nu e interesant doar ca text final, dar şi ca mărturie textuală despre cum nişte individualităţi poetice, în primul rând, se străduiesc să consoneze expresiv şi ideatic, în ciuda diferenţelor culturale, de stil etc. Fiecare dintre cei cinci poeţi este recognoscibil în contribuţia sa, textele ar fi putut apărea, la fel de bine, nesemnate. Aebli e cel mai concentrat ca formulă poetică, Lutz e cumva mai conceptual şi la fel de concis, Nora Iuga confesivă şi deschisă cum o ştim şi cea mai biografică, cu cele mai multe referiri metanarative şi de context, Ioan Es. Pop narativ şi întunecat, R.Şerban oniric, cu viziuni mereu surprinzătoare şi cu fine trimiteri religioase.
           
Probabil există şi o anumită doză de subiectivitate, dar mi se pare evident că poemele românilor sunt peste cele ale poeţilor elveţieni, care pe alocuri chiar dezamăgesc. Diferenţe care vin, cred, dintr-o mai mare libertate atât imagistică, dar şi reflexivă, pe care ai noştri şi-o adjudecă decisiv în fiecare text. Cei doi poeţi elveţieni – cum nu cunosc poezia elveţiană, nu ştiu cât sunt de reprezentativi – scriu într-o vârstă (a lui G.Benn) de care poeţii români, poezia românească în general, au trecut de mult. Dacă de la ceilalţi mă aştept oricând la o prestaţie remarcabilă, recunosc că pe Robert Şerban îl ştiam prea puţin. Oricum, pentru mine, poetul bănăţean a fost revelaţia acestui volum, iar textele lui, nr. 7 şi 13, sunt printre cele mai reuşite din carte, dacă nu chiar cele mai bune.
           
Emil Brumaru, Poeme alese 1959-1998, Editura Aula, Braşov, 2003, 192 p.
           
Pe urmele marelui fluviu/ Auf den Spuren des grossen Stroms, Renshi româno-elveţian, Werner Lutz, Robert Şerban,                        Ioan Es. Pop, Nora Iuga, Kurt Aebli, traducerea Dumitru Hîncu şi Franz Hodjak, Proiect Christian Haller,             
Editura Fundaţiei Pro, 2002, 160 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara