Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
LECTURI LA ZI de ---

Cel mai mare roman al tuturor timpurilor pare, după cum îl trădează şi titlul, construit anume pentru a şoca. Autorul lui, Daniel Pişcu, este unul dintre optzeciştii cei mai dedaţi jocurilor cu mai multe strategii, experimentelor radicale şi pornirilor carnavaleşti de a răsturna orice raporturi logice dintre viaţă şi texte. Scriitorul îşi propune să înregistreze totul, după principiul camerei de luat vederi, sau mai curînd după acela al reportofonului, (căci spre deosebire de textele sale mai vechi, de astă dată nu elementul vizual este cel privilegiat), reconstituind astfel, din replici ce se succed uneori cu o rapiditate ameţitoare, atmosfera studenţiei sale cu tot ceea ce presupunea aceasta. Viaţa la cămin, cursurile, veşnicele ciorovăieli ale grupului de prieteni (mulţi deveniţi între timp celebri), examenele, profesorii, lecturile sînt trecute pe rînd în revistă, cu o precizie maniacală, pentru a crea iluzia autenticităţii, a coincidenţei fericite dintre momentul trăit şi cel al aşternerii pe hîrtie : "Replicile astea le-am scris într-o noapte de 9 iunie a anului 1977, ora 1.30, cu părerea de rău că nu am reuşit să am un magnetofon să înregistrez şi altele şi, mai ales în ordinea lor cea mai firească; cred că ar fi fost mult mai interesant, cuprinzînd alte multe replici inteligente ale colegilor mei. Mă gîndesc şi acum la Don Quijote şi la prinţul Mîşkin despre care sper să scriu cîte o poezie (o voi scrie!).

Punînd între paranteze valoarea literară a unor astfel de pagini, nu putem să nu îi recunoaştem autorului o anumită vocaţie experimentală autentică, fără de care nu ar fi posibilă nici mînuirea abilă a reţetelor, nici răsucirea bizară a scriiturii spre ea însăşi. Pe de altă parte, identificăm în textul lui Daniel Pişcu, îngroşată pînă la caricatură, apetenţa generaţiei optzeci pentru tot ceea ce ţine de "textistenţă"; nu numai că autorul percepe realul ca pe un uriaş text care se autogenerează (de aici coexistenţa tendinţelor "realiste", cu cele ludic-manieriste), dar reuşeşte să păstreze în scrierea sa ceva din ritmul trepidant al vieţii tel quel: "Pană Ioana şi cititul din Lermontov: , ...Revin în cameră. Virgil şi colocviul de mîine. Scriu.(...) Oglindă purtată de-a lungul unui drum... Stendhal. Verosimilul? Aristotel...Cam aşa. Fumez. Mă voi odihni." Sînt notaţii eliptice, telegrafice care nu par să aibă alt scop decît acela de a reduce totul la fragmentarismul şi iregularul experienţei cotidiene. Însă, din păcate, tocmai firescul şi naturaleţea par să lipsească acestor pagini, care fără un instinct destul de sigur al (auto)ironiei ar putea eşua în pur verbalism.

Într-o situaţie asemănătoare, din mai multe puncte de vedere, se găseşte şi volumul de versuri Game, apărut recent tot la Editura Aula. Ceea ce atrage atenţia de la bun început este aspectul, de-a dreptul ieşit din comun al cărţii, (nu mai mare de 10 cm pe 14), avînd deci dimensiunile unei mini-agende telefonice. Daniel Pişcu ar fi putut să o intituleze, tot atît de bine, Game (echivalentul englezesc al substantivului joc), la care cititorul amator de calambururi este tentat să se gîndească, înainte de a începe lectura. În realitate însă, poetul compune - ludic şi manierizant, ce-i drept - nişte game graţioase, care nu de puţine ori surprind printr-o anume naturaleţe, izvorîtă, paradoxal, din supralicitarea artificialului:

"Recit:
MIlioane de oameni să fie
FAscinaţi...,
SOLar fiind în poezie,
LAborios în ce priveşte
Simplitatea comunicării: numai atunci El
DOrado-ul valorii e un alibi
Recognoscibil."

Ceea ce este însă cu adevărat notabil în miniaturalul volum al lui Daniel Pişcu, dincolo de dispunerea în pagină a versurilor, ţine de jocul imprevizibil al sensurilor, care par uneori să se ivească din libera derulare a procesului asociativ. Un principiu ludic activ animă toate textele autorului, salvîndu-le de monotonie, nu însă întotdeauna şi de o anume previzibilitate.

Una peste alta, regula jocurilor literare practicate de autorul Gamelor rămîne căutarea cu tot dinadinsul a insolitului, a surprizei. Pariu riscant, cu atît mai mult cu cît miza este considerabilă: cît pentru cel mai mare roman al tuturor timpurilor...

Daniel Pişcu - Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Editura Aula, Braşov, 2002, 96 de pagini, f.p.

Daniel Pişcu - Game, Editura Aula, Braşov, 2002, 41 de pagini, f.p


Catrinel Popa

Revoluţii ratate

Probabil mulţi cititori ai lui Augustin Buzura s-au întrebat cum de a reuşit romancierul să reproducă atît de veridic, în Orgolii, limbajul turnătorilor Securităţii, într-o vreme în care nu e de crezut că el chiar a avut acces la informările lor. De cînd tot mai numeroase astfel de documente ajung să fie publicate, cel care le răsfoieşte poate uşor ajunge la concluzia că, după cum spun unii, �viaţa bate literatura".

E şi cazul documentelor, reprezentînd mai bine de jumătate din cele 440 de pagini ale lucrării, cuprinse de Ioana Boca în cartea sa dedicată mişcărilor studenţeşti din toamna lui 1956, în urma cărora un număr însemnat de studenţi - Alexandru Ivasiuc fiind printre ei - au fost condamnaţi la închisoare, profesorii neînregimentaţi politic - eliminaţi din catedrele universitare, iar accesul tinerilor în facultăţi - din nou restricţionat. Mărturiile unora dintre cei implicaţi, procesele verbale, depoziţiile, recomandările pentru trimiterea în domiciliu obligatoriu şi o serie de informări, extrem de interesante, privind mişcările din campusul universitar timişorean (selectate de Teodor Stanca, participant la evenimente) constituie partea cea mai importantă a volumului Ioanei Boca. Sintezei pe care o face autoarea (privind schimbările de orientare politică aduse de Raportul Hruşciov, încercările de liberalizare din Polonia şi Ungaria, manifestările populare de la Poznán şi Budapesta şi reacţiile româneşti, oficiale şi neoficiale, faţă de acestea) îi lipseşte unitatea, o logică internă de ordonare a faptelor şi, mai ales, claritatea - presupune, de exemplu, o seamă de cunoştinţe ale cititorului despre desfăşurarea revoluţiei ungare şi despre politica internă poloneză, fără de care aceasta se poate pierde în text.

Faptele propriu-zise din octombie-noiembrie 1956 sînt destul de simple - la Timişoara, o adunare, iniţiată de studenţii Facultăţii de Mecanică, în sala mare a cantinei - la revendicările studenţilor, autorităţile au răspuns cu forţa; la Cluj, Iaşi, Craiova, Braşov (Oraşul Stalin pe atunci), Tîrgu Mureş, mici agitaţii; la Bucureşti, organizaţia de bază a UTM-ului de la Facultatea de Filologie e aleasă fără să se ţină seama de indicaţiile de la centru, iar studenţii medicinişti Alexandru Ivasiuc şi Mihai Victor Serdaru pun la cale o manifestaţie în Piaţa Universităţii, despre care Securitatea află şi, cu sprijinul turnătorilor, îi arestează pe cei care-şi arătaseră dorinţa de a participa (iată, de altfel, cîteva pattern-uri ale revoluţiilor româneşti - încep la Timişoara şi se termină sîngeros în Piaţa Universităţii, cu studenţi ca prime victime). Informările despre mişcările din capitala Banatului dau însă o imagine mult mai nuanţată a celor petrecute (mă refer numai la aceste documente şi fiindcă sînt singurele transcrise, pentru cele de la procesele bucureştenilor Ioana Boca preferînd fotocopierea, ceea ce le face pe unele greu de înţeles, iar pe altele ilizibile), odată cu tot absurdul care însoţeşte observaţiile despre �studenţii care nu vor să meargă la muncă voluntară" sau despre cum �s-a constatat că cele mai multe cozi sînt la cartofi şi oamenii stau disciplinaţi", arătînd o societate românească, după un deceniu şi mai mult de comunism, sărăcită, nemulţumită şi îndeaproape urmărită de reţeaua poliţiei politice. Iar într-o altă ordine de idei, cei interesaţi de scriitorul Alexandru Ivasiuc pot privi cartea Ioanei Boca, cu toate lipsurile ei, drept o bună introducere pentru înţelegerea unora dintre opţiunile lui.

Ioana Boca, 1956 - Un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Editura Fundaţiei Academia Civică, 2001, 440 pag., f.p.


Iulia Popovici

Roman (foileton) cu găgăuzi şi moldoveni


Strînse într-un volum, foiletoanele din Academia Caţavencu ale lui Ioan Groşan se dovedesc un incitant şi inedit roman. De altfel, Editura Aula a scos şi ediţiile definitive ale romanelor s.f. anterioare ale lui Groşan: Odiseea spaţială 2084 şi Planeta mediocrilor.

Din lectura acestei serii, ne dăm seama că ultimul este şi cel mai reuşit, adăugîndu-i aceluiaşi an 2084 înfăţişarea sa terestră, de tranziţie. Miza cărţii este şi de această dată satirică, dar nu ne putem opri să nu vedem în peripeţiile personajelor din prima marţi din aprilie 2084 (care cade pe 4, nu pe 1 cum am fi tentaţi să credem) în încercarea lor de a realiza integrarea judeţului Vaslui în N.A.T.O. un soi de manual al întîmplărilor. Asta, desigur dacă trecem de trimiterile (nu întotdeauna politically correct) din denumiri ca Uzinele de Tampax, Combinatul de Paraşute, sau de numele pronunţat moldoveneşte ale personajelor (care încep toate cu prefixul
"a-" : Aurel Aflorăchioaiei, Aneta Atodiriţei, Saveta Amustăcioarei etc.).

De fapt Vasluiul, în caragialiana sa dispută cu Sălajul pentru intrarea în N.A.T.O., oferă o imagine destul de sinistră: şomaj, eficienţă extrem de scăzută a muncii, orizont limitat la posibilităţile sărace ale judeţului, cîini vagabonzi, flămînzi şi sălbăticiţi, violuri etc. La întrebarea unuia din generalii N.A.T.O. ("în ce ţară ne găsim"), răspunsul este savuros: "în ceva mic şi-n tranziţie, nu-mi aduc aminte, ceva pe lîngă Ucraina - răspunse Van der Merde. Da' nu scrie acolo pe hartă? - A căzut zacuscă pînă lîngă Odessa şi nu se mai vede".

La prima vedere, în spiritul propriu satirei, de răsturnare a locurilor comune, Vasluiul (prin extensie, România) este raiul pe pămînt. Ba mai mult, spaţiul mioritic emană conotaţii erotice: "din cauza aceloraşi 50 de ani de dictatură, ne-am ocupat mai mult cu trupul românului (mai precis al româncei), aşa că nu ne-a fost prea greu să realizăm faptul că păşind prin spaţiul mioritic, păşim, de fapt, în plin eros, ne tîrîm, liliputani şi erecţi, pe trupul întins orizontal al unei gigantice femei". Dar raiul se dovedeşte scufundat într-o etern tristă, aproape umană, rapiţă caragialiană.

Toate argumentele construite în jurul unicităţii noastre naţionale, tocite şi deformate în discursuri naţionaliste, sînt puse în slujba susţinerii candidaturii judeţului Vaslui în structurile Nord-Atlantice. Generalii N.A.T.O. sînt cazaţi lingă oraş, la motelul "Hanul Victoriei" de la Podu-înalt, "nu departe de locul istoric unde Ştefan cel Mare y compris Sfînt, spre a-şi asigura o retragere liniştită, tacticoasă, spre Suceava, îi zdrobise literalmente pe turci". în altă parte, inscripţia de pe marginea drumului aminteşte că "în locul acesta, la 7 noiembrie 1975 şsic!, n.m., R.R.ţ Ştefan cel Mare şi Sfînt şi-a bătut calul". Se aduce de nenumărate ori în discuţie rolul femeii în istoria României: "tu ştii, de pildă, dragă Jimmy, că la 1534 exista o singură femeie la patru locuitori ş...ţ, şi asta fără a-i mai socoti pe turci, tătari şi cazaci? ş...ţ E uimitor să vezi cîte a putut îndura. Cîtă vreme cei patru bărbaţi erau plecaţi la oaste, ea alăpta, spăla, muncea pămîntul, avea grijă de bibilici...".

Intră în scenă găgăuzii (şi între cele două popoare se prefigurează o alianţă pentru intrarea în N.A.T.O.), se discută politică, economie, cultură, situaţia femeii etc. . Găgăuzia fiind, în această lume pe dos, un stat perfect adaptat: o ţară străbătută de tunele "cu străzi, cu semafaori, cu intersecţii" şi catacombe cu "mii di barili di muşcat strategic, pentru un caz di şeva, di război în spaţî", cu zăcăminte de piatră ponce care "chiar exploatat la sînge, ş...ţ poate asigura combaterea tuturor bătăturilor soldaţilor din ţările N.A.T.O. ", condusă de majoritate, "adică proştii" (pentru că "un prost adevărat e un profund şinstit, deci, în prostia lui, perfect competent").

Perfect opuşi mărunţilor găgăuzi practici, românii (moldovenii) sînt purtători de lirism (răspîndirea românilor este o adevărată "invazie lirică"). Pînă şi în "visul de aur al oricărui român" - să fie primit cu toate onorurile la Casa Albă - ceremonia este marcată de frazele lui Ion Creangă: prefectul Aurel Aflorăchioaiei visează că, primit de Bill Clinton, traducătoarea oficială a preşedintelui american este "nimeni alta decît bătrîna secretară, tuşa Saveta Amustăcioarei. " Cînd a avut Saveta timp să înveţe engleza?! " se mira în vis prefectul Aflorăchioaiei, apoi ciuli şi cealaltă ureche, fiindcă observă că tuşa traducea cam aiurea, de capul ei. Astfel, cînd Bill Clinton, zîmbind larg, spuse:" I believe in Vaslui, I believe in your country! ", mătuşa Saveta traduse: " Dragi-mi erau prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, cîmpul cu florile şi mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile în zburdalnica vîrstă a tinereţei!"".

Fără ascunzişuri, şopîrle, tensiuni şi frici, inerente unei scrieri de felul acesta înainte de 1989, Judeţul Vaslui în N.A.T.O. nu ne obligă să-l citim în cheie politică, ba chiar devine cu adevărat incitant dacă nu urmărim acest fir.

Ioan Groşan - Judeţul Vaslui în N.A.T.O., Editura Aula, Braşov, 2002, 160 p.



Roxana Racaru

Experiment literar

La recenta Editură Lolita a apărut în 2001 romanul anonim Teleny sau Reversul medaliei în traducerea lui Cristian Tănăsescu, însoţit de un Cuvînt al editorului unde se precizează că acestă carte inaugurează colecţia Erotic Clasic. Romanul apare prima dată în 1893 la Londra, în 200 de exemplare, este tradus în lim-ba franceză în 1932, iar în limba română este prea puţin probabil să mai fi fost tradus până acum.

Rezultat al unui experiment literar colectiv, al unui joc intelectual în grup, iniţiat de Oscar Wilde, Teleny este o creaţie literară concepută într-un limbaj care pendulează cu uşurinţă între euphemistic şi lasciv. Este scris la persoana întâi, nu întâmplător într-o formulă la modă în secolul al XVIII-lea francez şi anume ca o confesiune făcută unui personaj care rămâne până la sfârşit în umbră. Există şi puncte comune, dar şi diferenţe între scrierile secolului al XVIII-lea şi acest roman, cum ar fi acelea referitoare la subiect. Numele povestitorului, Camille Des Grieux, trimite la romanul Manon Lescaut al abatelui Prévost, în care este vorba de iubirea dintre un cavaler şi o prostituată. Diferenţa constă în faptul că iubirea din Teleny este aceea dintre doi bărbaţi: Camille şi René. În ambele romane iubirea este pasională, condamnată de societate şi, fapt previzibil, se consumă tragic.

În Teleny cei doi tineri se cunosc la un concert de caritate unde pianistul René Teleny vine să cânte şi în timpul căruia se naşte o legătură empatică. E povestită evoluţia acestei iubiri de la care se divaghează uşor printr-o serie de episoade obscene. Există în Teleny scene dure, orgiastice, mergând până la violenţă, sânge, moarte grotescă.

Se ajunge bineînţeles (ca într-un cerc vicios), în scurta prezentare făcută probabil de editor pe spatele cărţii, la o comparaţie succintă între Teleny şi Portretul lui Dorian Grey de Oscar Wilde, enumerându-li-se aşa-zisele puncte comune şi anume proza luxuriantă, scriitura cu valenţe expresive inepuizabile, poetice, sugestiile livreşti organic întreţesute în evoluţia narativă...Valenţe poetice: Am simţit flacăra privirii lui cufundându-mi-se adânc în inimă şi chiar mult mai adânc. Sângele a început să-mi fiarbă şi apoi am simţit cum (ceea ce numesc italienii "păsăruică"...) se zbate în închisoarea sa, îşi înalţă capul, deschide buzele-i mărunte şi împroaşcă...

De ce un cadru francez? În ceea ce priveşte literatura erotică, aceea care îi are ca protagonişti pe administratorii lui Priap, francezii sunt printre primii până în secolul al XX-lea (A. Gide - Corydon, Si le grain ne meurt). Un lucru va rămâne cu certitudine în memoria aceluia care va citi Teleny: iubirea dintre doi bărbaţi, ea în sine, ca un fel de punct de pornire metatextual.

Anonim - Teleny sau Reversul Medaliei, traducere şi note de Cristian Tănăsescu, Editura Lolita, Bucureşti, 2001, 176 p., f.p.


Iulia Argint

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara