Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
LECTURI LA ZI de Roxana Racaru

Tinerii furioşi şi planul de producţie la hectar
            
Volumul de teatru al lui Constantin Munteanu, A fluierat în timpul Evangheliei, este o editare tîrzie a pieselor sale, scrise de prin anii '70. "Date în lume" la 20-30 de ani de la scriere, textele aduc ceva din atmosfera epocii cu tineri furioşi ratîndu-şi posibilitatea de dezvoltare profesională în terne camere de bloc şi ascultînd pînă la obsesie o singură melodie - The House of the Rising Sun, de exemplu - înregistrată de mai multe ori pe acceaşi bandă de magnetofon.
           
Piesele pornesc din teatrul "tinerilor furioşi" englezi şi sînt marcate, chiar şi parţial, de gustul anilor '60-'70 de la noi pentru dramele provocate în conştiinţă de sistemul comunist (obsedantul deceniu, dar, voalat, şi restul deceniilor). În prim-plan este cuplul, ambiguu, caracterizat mai curînd prin atracţie-respingere şi violenţă, la nivelul căruia se reface lumea - din care unul din personaje, cel revoltat, vrea să fugă. Revolta împotriva sistemului se dovedeşte pe parcurs motivată, chiar dacă fără şanse de izbîndă, şi furia împotriva structurilor şi mecanismelor sociale este, pe cît posibil, diminuată. Există de aceea un soi de răzbunare pe Celălalt pentru răul social, un încăpăţînat "vă ştiu eu pe voi ăştia!" cu efecte benefice pentru umanizarea personajelor. Artişti neînţeleşi, poeţi sau scriitori pierduţi între rotiţele determinărilor sociale, ei scapă astfel de schematizările post-romantice.
           
Schemele sînt intacte la nivelul relaţiilor între personaje - relaţii de putere. O poziţie socială avantajoasă (în comunism aveau o asemenea poziţie directorii, inclusiv directorii de ferme sau de şcoli, judecătorii, inginerii, ş.a.) înseamnă şi compromisuri sau mici imoralităţi, afişarea luxului (teancuri de bani, îmbrăcăminte occidentală) şi duce la preţuirea, fie şi implicită, a sistemului care asigură nivelul de confort al personajului (îndeplinirea sau depăşirea planului de producţie la hectar ca realizare personală şi scop profesional la Virginia în Serifii, Legea - inclusiv atunci cînd o încălca, în spiritul epocii, la Cezar în Dincolo de plăcere, progresul tehnologic al României la inginerul Dan Muraru, în Casa soarelui răsare). Invers, o poziţie socială dezavantajată, presupune interese intelectuale şi artistice, sfidarea normelor (de multe ori în numele unei morale superioare), revolta, declasarea.
           
Personajele lui Constantin Munteanu au trecut printr-o experienţă tragică provocată de sistemul comunist (fie că e vorba de nerecunoaşterea meritelor profesionale şi apoi marginalizarea unor oameni, evident, de valoare; furtul intelectual, defavorizarea făţişă a rudelor celor emigraţi ilegal; corupţia sistemului judiciar sau colectivizarea, Canalul, puşcăria). Astfel furia personajelor devine un fenomen anticomunist şi piesele sînt, esenţializat, politice.
           
Eroii recurg la gesturi disperate (se ameninţă cu o armă de vînătoare în Serifii, în Casa soarelui răsare eroina se gîndeşte la sinucidere) şi piesele conţin poveşti de senzaţie - tocmai aceste inserţii care salvează textele de la obişnuitele dezbateri terne ale teatrului politic pot înclina uşor balanţa spre neverosimil. Mai ales combinate cu moda simbolurilor şi a ecourilor parabolice din epocă: steaua de şerif a idealurilor adolescenţei rămîne (cel puţin la lectură) o simplă stea de tinichea, chiar şi în opoziţie cu distincţia oferită de statul comunist directoarei de fermă (în plus o frumuseţe fără vîrstă şi fără relief, coborîtă direct din textele de propagandă); la fel imaginea revoltatului ca cel care a "fluierat în timpul Evangheliei" (fără legatură cu textul), ş.a. Această încercare de a întoarce sensul piesei prin simbol nu reuşeşte de altfel nici să salveze textul de la cenzură.  


Frăgezind mecanic
           
Veronica Teodorescu reuşeşte, trecînd de la volumul Peisaje, din 1999, la Nesfîrşiri, apărut în 2003, să aprofundeze instrumentele poeziei sale, dar, în ciuda unor reuşite parţiale, poemele nu se încheagă, limbajul trădează lecturi precare sau nesistematice, un travaliu de corectură şi rescriere insuficient.
           
Tipul de poezie pe care poeta se ambiţionează să-l ilustreze, în ambele volume, este unul al rafinamentelor formale şi lexicale, provenind din vechea poezie parnasiană. Tipul acesta de poezie presupune poeme construite aproape exclusiv prin repetiţii savant dozate. Limbajul vag abstract aduce în vers o lume esenţializată, intelectualizată, puternic vizuală. Sensul se naşte din transformări imperceptibile şi nuanţă. Se vrea a fi, ghicim printre rînduri, o poezie care îi are ca maeştri pe greii Mallarmé, Valéry, iar de la noi Ion Barbu şi Nichita Stănescu (în înfăţişarea sa cea mai abstractă şi mai modernistă), dar şi Macedonski din Rondeluri.
           
Ratarea este de aceea pe măsura acestui proiect. Abstracţiunile scapă pe alocuri de sub control ("Pe iarbă vezi rotire presărată/ Ca să devină un rotund/ Se sting din loc în loc neterminate cercuri/ În mijloc cercul s-a închis de tot/ Corola pe deasupra lor murind/ Din miezul punctului ivită..."), alături de locuri comune şi naivităţi poetice ("noaptea nepereche", "slavă" pentru cer, dar în "Mă înalţ din cînd în cînd în slavă" cuvîntul este principalul vinovat de efectul de umor involuntar) sau invenţii lexicale nefericite: "onduleuri", "frăgezinda", "odihninde", "spirala flăcărîndă" etc. Sintaxa, zona limbii cel mai greu încercată într-o astfel de poezie, se încurcă iremediabil sau se dezagregă: "Vîntul îi vede ovali mai departe şochii Sfinxului, n.m., R.R.ţ/ Necunoscînd forma lor/ Însă privirea deschisă în ceruri/ Cuprinderea-i creşte mereu". Din loc în loc, din avînt poetic, se strecoară greşeli de gramatică (formulări hilare născute dintr-o conjugare imprecisă ca aceasta: "Faţa caldă palmele-ţi cuprinde", în care faţa cuprinde palmele şi nu invers) sau, mai grav, de ortografie ("hăini", "ghiaţă" ş.a.).
           
Repetiţiile sînt, nu numai din pricina stîngăciilor de limbaj, mecanice, diluînd sensul în reluări neschimbate ale unor versuri. Poate tocmai acest efect narcotic al repetării unor cuvinte pînă la epuizarea lor semantică este cauza unor versuri ca acestea: "Din timpan/ Prin cămaşa transparentă/ Se zăreşte/ Azuriul frăgezind/ În zori".
           
Dar atunci cînd poeta renunţă la repetiţii epuizante şi la preţiozităţi de limbaj sensul se încheagă şi versul curge: "Soarele în apă se împăturise/ Se scurgea lumina peste toate/ Dormitînd cu trupul încălzit/ Necuprins pluteşte peste mărginit/ Apele spre ceruri au întinerit".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara