Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Legenda ironiei de Gheorghe Grigurcu

Al. Cistelecan este un ironic constant. Ca şi o mare parte din suita optzecistă al cărei critic fruntaş este. Nu întîmplător, deoarece ironia (eiron), mod al relativizării, al îndoielii, se opune laudei, supraevaluării de sine (alazon), după cum, pe urmele lui Aristotel şi ale altor mari bătrîni, precizează Northrop Frye. Şi ce laudă de sine, ce fanfaronadă a fost mai deşănţată decît cea a regimului opresiv în sînul căruia s-au născut, s-au şcolit şi şi-au început activitatea literaţii în cauză? În acel context istoric, stilul ironic a constituit mai întîi o reacţie defensivă a conştiinţei agresate de obligativitatea stereotipiilor ideologice şi a limbii de lemn, apoi (sau concomitent!) un nostalgic indiciu al "normalităţii", principial incompatibile cu opreliştile şi dirijismul. Azi acest limbaj alcătuieşte o prefaţă a unei lumi, nădăjduim mai bune, care să asigure libertatea nestînjenită a exprimării, dreptul intelectual şi moral de abordare a tuturor temelor dintr-un număr nelimitat de unghiuri, fără a ocoli climatul "gratuităţii". Al. Cistelecan ni se înfăţişează drept un veteran al unui război cîştigat şi un herald al unei epoci care abia se configurează, pe un teren încă plin de obstacole, scufundat în derutante ceţuri. Însă mai există un aspect al personalităţii sale nu mai puţin semnificativ. Criticul de la Vatra e funciarmente un artist, un poet refulat, aşa cum despre unii poeţi (de la Théophile Gautier la al nostru Adrian Maniu) s-a afirmat că sînt pictori refulaţi. Ironia d-sale apare şi ca un reflex al acestei propensiuni artistice, repudiind pedanteria sistemului excesiv, a metodelor despotice, a oricărui soi de déja vu: o voluptuoasă înaintare în necunoscut, o necurmată aventură a comentariului aplicat noutăţii: "Istoria şi teoria literară îşi întind autoritatea pînă asupra zilei de ieri. Opera, însă, ţine de un azi etern". Ca şi: "Erudiţia, ca şi metoda, e un mod elegant de a nu primi sfidarea noutăţii ci de a o citi reductiv, prin antecedenţe". Şi, adîncind niţel lucrurile, de ce nu ne-am aminti teza lui Fr. Schlegel, conform căreia motorul artei în genere n-ar fi decît jocul divin al ironiei? În cronicar literar specializat în poezie, Al. Cistelecan îşi urmează propria vocaţie lirică prin reprezentanţă, adică identificîndu-se cu ajutorul creaţiei altora şi îngăduindu-şi pe seama ei un joc (ironic) de apropieri şi distanţări, care nu e neapărat o producţie în subsidiar, dependentă, ci una de-sine-stătătoare, în planul său propriu, un plan cu drepturi egale, în lumina justiţiară a esteticului, cu cel al pre-textelor. Pe scurt, poezia la poezie trage...

    Amintindu-ni-i întrucîtva pe Şerban Cioculescu şi pe Cornel Regman, autorul Top-ten-ului îi abordează pe autori cu o incredulitate salubră, cu un scepticism stenic, care nu sînt, în pofida aparenţelor, decît formule ale încrederii (Nietzsche socotea ironia drept un simptom de sănătate!). E o încredere paradoxală, desolemnizată, care transcrie certificatul de valoare nu cu cerneală festivă, roşie, ci cu una de lucru, neagră. Ceea ce ar putea părea persiflare nu e decît o alegreţe stilistică, un surplus de vivacitate. Părelnicii ghimpi ţin foarte adesea de un protocol al unei amabilităţi ghiduşe. Apropiindu-se uneori de un Şerban Foarţă ori chiar de un Luca Piţu, prin nesocotirea convenţiei profesionale sobre, încheiate la toţi nasturii, exegetul nostru emite caracterizări dintre cele mai slobode şi mai picante: "Viorel Mureşan e ultimul eremit al optzecismului. În vreme ce confraţii lui zburdă prin Europa, mai cu treabă ori mai fără rost, iar cei mai norocoşi şi-au scos chiar abonament transatlantic, Parisul lui a rămas tot Clujul". Sau cu o incizie (nu fără anestezie!) în chiar ţesutul unei creaţii uşor bovarice: "El este (e vorba de Bogdan Ghiu - n.n.) analistul unei epifanii amînate şi mereu iminente. El descrie naşterea poemului, răsfrîngerea lui în conştiinţă, face reportajul complet al scrierii, dar de absenţa lui fascinantă se apropie îndepărtîndu-se". Despre o răsfăţată vedetă: "Mircea Dinescu nu e, fireşte, primul post-dinescian. Dimpotrivă, s-ar putea ca el să fie ultimul". Valentin Iacob "se învîrte de două volume" "în tîrcoale cît mai strînse, cît mai largi", pe lîngă "rîpa Uvedenrode". Gabriel Chifu "de-o vreme încoace scrie cu o mînă romane şi cu cealaltă versuri", fără a se prea ţine de cele ale optzecismului, "luînd-o de cu zori pe şleaul bătut de extaticii de dinainte şi cultivînd şi el, într-o descendenţă adesea marcată, sintaxa inflamată, gonflabilă şi arborescentă".

    Un adevărat regal îl constituie textul intitulat Duelul sau gîlceava magistrului cu discipolul, închinat volumului Limitele puterii sau mituirea martorilor, scris la două mîini de către M. Ivănescu şi regretatul Iustin Panţa. Imaginea critică ia naştere din succesiunea unor secvenţe epice, care mustesc de un haz derivat din ideea dedublării auctoriale - să recunoaştem, extrem de rară în universul poeticesc - exploatată cu o fantezie ce, gustîndu-şi cu delicii progresia, nu-şi pune piedică. Rezultă o revărsare a substanţei aşa-zicînd critice peste buza formelor uzuale, substanţă care, intrînd în atmosfera corosivă a ironiei, suportă o captivantă restructurare, o jucăuşă schematizare aidoma desenelor animate. Cei doi protagonişti se mişcă în cadrul unei noi verosimilităţi, prezentînd coerenţa cinetică şi rigidă a unor fantoşe: "De mai multă vreme, Mircea Ivănescu caută pe cineva care să scrie în locul lui. După oarece tatonări, nu prea reuşite, el l-a găsit, în fine, pe Iustin Panţa. Şi l-a găsit cu atît mai uşor cu cît acesta, de la bun început, voia să scrie în locul lui Mircea Ivănescu, ori măcar cu peniţa şi cerneala lui. Modul provocator în care tînărul poet sibian şi-a asumat condiţia de discipol nu putea să nu ducă, în cele din urmă, la un atentat. Cu consimţămîntul maestrului, acest atentat e pus la cale în Limitele puterii sau mituirea martorilor (Ed. Litera, 1994), în care magistru şi învăţăcel trag, cînd pe rînd, cînd simultan, unul asupra altuia, salvele discursive fiind menite nu atît să-l doboare pe vreunul sau altul, cît să-l stimuleze". Întorcînd pe dos aşteptările, criticul ne atrage atenţia, fără a surîde, precum un comic de clasă, că riscul "e de-a merge pe calea compromisului cooperant". Risc din fericire spulberat în cazul de faţă ce inspiră "regretul după fiecare poet în parte", prizat în unicitatea sa: "Noroc că, în pofida tuturor frapanţelor, Mircea Ivănescu şi Iustin Panţa nu se înţeleg de fapt, "duelul" lor avînd ca temei un conflict de scriitură, în ciuda eforturilor de a le armoniza şi chiar a le face redundante". Figura duelului se complică printr-una dansantă, cea dintîi mixîndu-se cu ritmul lasciv de tangou: "Această diferenţă de ritm contemplativ transformă "acţiunea" îngropată în poeme într-un tango în care avîntul şi impetuozitatea unuia trebuie să ţină pasul cu lenevia disociativă a celuilalt". Ca într-un western fantomatic, timpurile devin plastice, reversibile, aţîţate de mirajul posibilului: "Îndată ce Iustin Panţa şi-a descărcat pistolul, timpul lent, fără puls, al lui Mircea Ivănescu întoarce ceasul înapoi şi destramă coerenţa ostentativă introdusă de partener ca premisă". În cele din urmă competiţia dintre autori e înscrisă pe coordonatele mişcărilor diverse pe care le întrupează, glosate în sens tehnic dar şi filosofic, tehnica, psihologic-automobilistică, susţinînd cu o doar aproximativă seriozitate, ideea vizionară: "Limitele puterii nu e doar o carte cu trei viteze (de reacţie, de percepţie, de imaginare), cu două scriituri (în care una, a lui Panţa, s-a lăsat programatic contaminată de lentoarea rituală a celeilalte), ci şi una cu două viziuni: una eleată, a lui Mircea Ivănescu, incapabilă să sintetizeze secvenţele, ba, din contră, absolutizîndu-le în discontinuitatea lor, şi una heracliteană, a lui Panţa, fremătînd de nerăbdare atunci cînd poetul însuşi o obligă la popasuri infinitezimale". Datele temporale ale creaţiei în chestiune eşuează fie în direcţia înfundării lor în saturaţia duratei, fie în cea a ieşirii din timp: "Înnădită din acorduri de ton şi din dezacorduri de viziune, Limitele puterii sau mituirea martorilor e o carte în care fiecare poet aleargă în timpul său. Atît Ahile cel iute de picior cît şi broasca ţestoasă se mişcă, nutrind iluzia că aleargă împreună, în ritmuri independente: unul într-o temporalitate precipitată, celălalt în atemporal". Astfel cartea se încoronează cu reflexele mitice, (di)simulate de însăşi natura sa, pe care criticul o "descoperă" cu gesturi aparent grave, de prestidigitator. O "descoperă"? De fapt, spaţiul ironic e foarte prielnic invenţiei!

    Perspectivă deschisă, limbaj fluent la infinit, fără miză, întrucît e derealizator, ironia se izbeşte de situaţii în care simte nevoia unei delimitări. Ea ajunge astfel a "colabora" fie cu destinatarul, fie cu obiectul său literar, impregnîndu-se de umorile celui dintîi sau de materialităţile celui de-al doilea, într-o pornire ce reflectă spaima de neant. Venind în întîmpinarea receptorului, uneori maniera ironică se teatralizează, "se dă în spectacol" pentru a atrage atenţia asupra sa, dar şi pentru a se "salva" cu sprijinul realului. Se întîmplă a descinde savuros în fiziologie. În felul acesta am putea interpreta turnura pe care o ia comentariul unui volum supraerotizat al Floarei Ţuţuianu, Libresse oblige. Propoziţiile trec de la o indiscreţie la alta, într-un crescendo contaminat parcă de frenezia licenţioasă de care e cuprinsă poeta: "Metafora senzuală, trasă în provocări ingenue ce se aventurează pînă la marginea declamaţiei impudice, subîntinde şi febrele din Libresse oblige, punînd scenariul scriiturii să se răsfeţe în acte şi bravuri erotice, în seducţii şi violuri. Scriitura nu numai că se avîntă în corporalitate şi în limbajul menstrual, dar ea joacă decisiv în orgiastica sexuală, trăind ritmul compoziţional ca pe o peripeţie extatică. Scrisul are tensiunea şi vertijul unui act erotic, el e o întreagă biografie amoroasă ce se întinde de la cochetărie şi alint pînă la vraja postorgasmică". O altă particularizare a ironiei practicate de Al. Cistelecan ne e oferită de tentaţia scientizantă, sub chipul unei geometrizări care, developată în scrierile examinate, ni se recomandă ca o performanţă a textului critic însuşi. Dacă ironia e în esenţă dincolo de subiect şi de obiect, irealizînd ambii termeni, aici ea se reduce considerabil cu concursul celui din urmă. Concreteţea, fie şi pitagoreică, îi alungă excesul, pînă la urmă apăsător ca orice exces, o împinge în starea de contemplaţie: "Această progresie în miraj a cotidianului nu e opera unei sintaxe miracolistice, ci efectul unei intensităţi a privirii ce descifrează deodată concreteţea, ca epifanie vegetală, şi principiul sau codul cosmic care o informează. Dumitru Mureşan e un pitagorician ce vede în exultanţa florală manifestul unei geometrii invelate, percepînd în pitorescul grădinii euritmia beatudinală a numerelor ca principii". Ca şi, despre M. Ivănescu: "Deşi pare a fi cedat iniţiativa, magistrul e, de fapt, cel care polifonizează discursul, insinuînd puncte de fugă, adăugînd registre deviante şi mutînd linearitatea poemului într-o stare prismatică". Dar detentele pur contemplative sînt îndeajuns de rare la Al. Cistelecan, care nu se poate desprinde de maniera deriziunii ca de propria-i umbră, rămînînd între noi, "splendid ca o ironie". Suficient, alături de nedezminţita-i probitate, spre a-i întemeia legenda

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara