Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Plecând de la cărţi:
Legendarul război de Mihai Zamfir


În jurul Războiului Civil din Spania s-a ţesut o întreagă mitologie ferm orientată. Această rapidă mitologizare cuprinde o parte bună - fixarea în conştiinţa publică a unui eveniment excepţional; partea rea este însă că mitologia la care facem aluzie s-a constituit într-un mod scandalos de unilateral. Mai precis, aproape toată încărcătura afectivă şi ideologică ce însoţeşte în conştiinţa colectivă Războiul Civil spaniol rămîne majoritar de stînga. Condusă - vizibil sau invizibil – de la Moscova, această valorificare pro-comunistă a tragediei naţionale ce a însîngerat Spania între 1936 şi 1939 are, se vede, viaţă lungă: mentalul nostru se sufocă pînă astăzi sub clişeele cu care am fost intoxicaţi mai mult de jumătate de secol, clişee care au văzut mereu în republicanii spanioli nişte biete victime şi în cei care i-au combătut – nişte fascişti blestemeţi.

Realitatea a fost cu totul alta – şi ea începe să iasă la iveală cu mare întîrziere, doar după ce Spania a devenit o democraţie în sensul deplin al cuvîntului, adică doar în ultimii ani. Revolta armatei şi a unei mari părţi a populaţiei contra regimului republican, în iulie 1936, a fost provocată de guvernarea catastrofală a unor politruci socialo-comunişti ajunşi la putere şi mai ales de asasinatele neîntrerupte organizate de bande progurvernamentale înarmate (faimoasele “comitete”), contra cărora guvernul legal nu putea sau nu voia să facă nimic. Dacă nu s-ar fi bucurat de o puternică bază de susţinere, mişcarea Generalului Franco n-ar fi ieşit victorioasă. Evident, ca în oricare război civil, monopolul ororii n-a aparţinut nici uneia dintre părţi: se pare că, de multă vreme, o lege matematică nescrisă şi subtilă a decis că, într-un conflict intern sîngeros, numărul crimelor se împarte în mod egal între cele două tabere beligerante.

N-are importanţă! Mitologia Războiului Civil spaniol a rămas una de stînga, mai ales prin literatura pe care a provocat-o. Atunci cînd Malraux, Hemingway şi Orwell au scris, cu talentul care le era propriu, în acelaşi spirit, înseamnă că responsabilul cu Spania din Cominternul de la Moscova a bine meritat din plin nu una, ci trei medalii sovietice de clasa întîi. Curios, nu atît romanul lui Hemingway, de exemplu, a instaurat sistemul de gîngire unică (în For Whom the Bell Tolls imaginea războiului fratricid se înfăţişează cu perfectă obiectivitate), cît viaţa reală a autorului, angajat, din spirit de aventură şi din naivitate, de partea republicanilor.

În acest context familiar, iată că schimbarea de perspectivă s-a ivit din cea mai legitimă sursă, adică din partea spaniolilor înşişi. Una dintre cărţile care au contribuit la realizarea dramaticei răsturnări de imagine aparţine unui autor catalan, republican, antifranchist, exilat din Spania din 1939 – adică unui om ce ar fi avut toate motivele să perpetueze legenda de stînga. Acel autor a fost o femeie şi se numeşte Mercè Rodoreda, “doamna prozei catalane contemporane”. Cel mai celebru roman al său, La Plaça del Diamant (Piaţa diamantului, tradus în româneşte de Jana Balacciu Matei, recent reeditat), a atins, încă din anul 1960, performanţa de a privi altfel Războiul Civil spaniol.

La vîrsta de 52 de ani, departe de Spania şi de Barcelona iubită, trăind în exilul început cu peste 20 de ani în urmă, scriitoarea avea, probabil, o revelaţie: înţelegea, printr-o bruscă iluminare, ce înseamnă de fapt istoria. Şi atunci, în 1960, cînd Franco părea instalat la putere pentru veşnicie, iar republicanii exilaţi se consumau la nesfîrşit în discursuri anti-franchiste tot mai obosite, cînd realitatea Războiului Civil era privită exclusiv în alb-negru, în funcţie de poziţia politică a contemplatorului, atunci o prozatoare genială avea să răstoarne clişeele şi locurile comune.

Tema romanului Piaţa Diamantului este tocmai Războiul Civil spaniol, privit de o tînără femeie cu aparenţe obişnuite, însă privit de fapt de un înger rătăcit pe pămînt. În roman, masacrul de proporţii nu mai are nimic politic: e o pulsiune colectivă de ură, de frustrare şi nebunie, o suită de catastrofe aproape naturale, cre îl lovesc fără sens pe bietul om obişnuit. În ochii acestui înger modest, conflictul ce a însîngerat cîţiva ani Spania, făcînd să curgă şi fluvii de cerneală în sensuri opuse, îşi pierde semnificaţia originară. Oamenii sînt aici asasinaţi, mutilaţi, mor de foame, dar raţiunea tuturor suferinţelor rămîne undeva departe, obscură. Paradoxal, Mercè Rodoreda ne arată cît de puţin contează de fapt politica în istoria modernă - şi asta într-una dintre cele mai “politizate” epoci şi ţări, în Spania anilor 1936-1939!

Lecţia romancierei, pe cît de discretă, pe atît de gravă, ne lasă gînditori: privită de la suficient de mare înălţime, istoria rămîne mereu aceeaşi – o suită de nefericiri, întretăiată de scurte momente de fericire individuală ori de pace domestică. În perspectiva unei femei-înger, aceeaşi istorie devine de două ori mai insignifiantă (în liniile ei generale) şi de trei ori mai acută (în trăirile individuale).

Nu mă opresc asupra celui mai important lucru. Piaţa Diamantului mi se pare o perfecţiune stilistică, scris într-un ritm de mare ingeniozitate, capodoperă de compoziţie unde, în doar două sute de pagini, sînt figurate, cu senzaţia că le cunoşti dintotdeauna, variate destine individuale, ca şi destinul Barcelonei, ca şi destinul Spaniei. Numai că acestea două din urmă rămîn în filigran. Însuşi faptul că o romancieră de valoare excepţională s-a decis să modifice din temelii percepţia comună asupra Războiului Civil dovedeşte un singur lucru: că acea percepţie trebuia neapărat schimbată.