Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Legende despre şerpi şi pîsîri de Simona Vasilache

Numai cine crede de necitit zăbovirile literare ale unui Ev Mediu tîrziu nu ştie ce binecuvîntate lighioane ascund încîlcitele, greoaiele fiziologuri. Să le laşi acolo, cînd i-ar fi atît de trebuincioase lumii noastre stoarse de mitologii, dar mult poftind la ele, ar semăna cu un afront adus ştimelor literaturii. Dimpotrivă, să le tai fereastră, să-şi poarte cozile de vrăjitoare la lumină, e o ofrandă. Pe care o face Şerban Foarţă, în Versuri Phoenix, 1994, Nemira. De găsit în secţiunea de vechituri recente din recent amenajatul pod al Cărtureştiului de pe Verona.

Versurile, reluate în volumul subţire de care vorbesc, s-au făcut, cîndva (1976), texte cîntate. Nimic de mirare, cît timp hieroglifele lui Foarţă (şi măştile lui Cantemir) scot melodie altoită. Trunchiul ei e incantatoriu, grav, crescut din muzică de pravilă. Îi încolţesc, pe la subsuori, lăstare de rafinată modernitate: Barbu, Dimov, Eminescu reorchestrat. Dovada - pe care a mai făcut-o Foarţă, tăind la lungimi potrivite replici latent poetice din Caragiale - că se poate croşeta poezie din orice fel de lînuri. Jivine cu solzi şi pene sînt scornite pe hîrtie, într-o invocaţie care adună cărţile: "Hiare cuminţi/ cu ghiare, cu dinţi,/ cu coadă de peşte,/ cu pieliţi la deşte,/ cu unghe de ţap/ în creştet de cap,/ cu blana ca sfecla,/ cu ochii ca stecla/ cum ochii de vîlc,/ fiare cu tîlc,/ cu duhori suave:/ gŕdini filosoafe.../ (Ave!)". Modelul, aici, e cel al poeziei populare, cînd descrie vreun cal fantastic. Mai pe urmă, o cîntare a celor care nu se trec, făcute fiind din slove şi spoieli, răsturnînd, prin ruperea ermeticei picturi de lumea fiarelor de toată ziua, jelania cronicărească: "... A psevdofiarelor cînt viaţa-neviaţa/ care nu se trece ca, topită, ghiaţa,/ nu mi se destramă cum, în aier, ceaţa,/ nice nu se rumpe ca, supţire, aţa,/ au se ovileşte ca, bătrînă, faţa;/ căci de sboară,-mi sboară altfel decum raţa,/ ou' lor, pe lume, nu-l cloceşte raţa,/ nici nu pasc fîneaţa,-n toată dimineaţa,/ cum acelea-n care-ţi slobozeşti sîneaţa;/ ci-şi păstrează-ntocmai harul şi verdeaţa,/ taina şi dulceaţa, - / fiindcă nici vieaţă nu le e vieaţa!"

Aşadar, chihlimbaruri cu elitrele altei lumi, "numai aure şi sclipet", ca scarabeul din Cantafabule. Pietre, paftale, străluciri, o paletă neo-parnasiană desfăşoară Şerban Foarţă în versuri de acordul celor mai muzicali dintre simbolişti. Conflict? Nicidecum. Materiile grele sînt şi suple, lucirile cele mai tari au quelque chose du vague. Un aer de Halimă, de Bosfor, sau măcar de "Dunăre turcească" trece o unduire de mătăsuri peste contururi, diminuîndu-le.

O frumoasă alegorie a ispitei îi reuşeşte lui Foarţă în Vasiliscul şi aspida, un fel de "piară-mi ochii tulburători din cale", la adăpostul fabulosului popular: "... Nici ai tu, aspidă:/ scut oglinditor, -/ creasta tricuspidă,/ ochiul pînditor,/ priveliştea proprie/ ca să i-o întoarne,/ să i-o tot apropie,/ pînă-i învenină/ creastă,/ ochi/ şi carne,/ carnea-i prea cupidă,/ prea de tot velină,/ dintre sîni şi coapse (că,/ altfel, nu-i cu cale!),/ carnea care toapsecă/ măduvile tale, -/ amin."

Filadelful, depărtat strămoş acvatic, e pus într-o poezie care combină rime şi ritmuri eminesciene cu armonii matematice: "Cît mai fi-vei, în sodomul/ apei, neam cu omul,/ dulfe,/ peşte glasnic şi neorb, - / dă, tu, curs chemărilor/ noastre, cînd afund ne sorb/ ochiurile mărilor!" La fel, de citit - şi de citat integral, de-aş mai avea loc... - e blestemul şăgalnic pentru "cine-o supăra o barză", atenţionare care, în popor, se poartă, adusă în volum cu diferenţa, marca Foarţă, a unui refren pe latineşte: "avis pia & benigna".

Scrisă despre "opurile care/ dintr-un verb, fac o dihanie", şi pe marginea lor, poezia lui Şerban Foarţă, glosă de respiro filologic, improvizaţie de calitate între două studii la vioară e prefaţa unei apariţii. Minunea care nu are loc, Finics-ul renăscînd la nouă ani odată, se confundă cu un Finis, sfîrşit şi început de cerc, într-o lume în care "sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el". Iar toţi ceilalţi, uimiţi de presimţirea marilor miracole, înghiţeau, răb­dători, la poveşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara