Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Lemurul tandru de Sorin Lavric

Sunt oameni pe care destinul nu-i lasă să se plictisească, potrivindu-le zilele în şirul unor întîmplări macabre. Parcă o brodeală drăcească le-a strîmbat drumul, făcînd ca din curgerea orelor să nu se aleagă decît groaza, absurdul şi disperarea.

Pentru asemenea nenorociţi, biografia aduce cu o depănare interminabilă de atrocităţi. În această privinţă, Gheorghe Calciu are un palmares prodigios: în cei 38 de ani de hărţuire politică, din care 20 de închisoare, încheiaţi cu expulzarea din ţară în 1985, mogîldeaţa din Mahmudia şi-a clădit un curriculum vitae aiuritor: nu a ratat nimic din marile orori comuniste, prinzînd cu destoinicie eveniment după eveniment: fenomenul Piteşti, procesul reeducării din 1956, regimul de exterminare din Casimca Jilavei (1958-1960), apoi a doua reeducare de la Aiud (1962-1963) şi în fine rearestarea în 1980-1984, la acelaşi ospitalier „cămin“ de la Aiud, cu al patrulea stadiu de exterminare premeditată.

Nimeni nu-i poate contesta bucăţii acesteia de om ambiţia formării în condiţii de iad perpetuu, rezultatul calvarului fiind un produs de marcă garantată: un psihic de piatră asupra căruia Securitatea nu a mai avut nici o putere. Fizic însă, Calciu nu va scăpa decît prin intervenţia preşedintelui Reagan, la urechile căruia apelurile exilului românesc vor avea acelaşi efect pe care cazul lui Gavrilă-Ogoranu îl avusese la urechile lui Nixon: stăruinţa diplomaţiei americane de a-i cere lui Ceauşescu să înceteze represaliile.

Cine contemplă palmaresul „educativ“ al părintelui Calciu va fi surprins nu atît de înlănţuirea deasă a unor episoade care, fiecare în parte, ar fi putut să-l mutileze cronic, ci de puterea pe care a avut-o de a renaşte din sînge, urină şi fecale. E ca şi cum toate secvenţele de molestare prin care a trecut au avut asupra-i un efect invers: în loc să-l răpună, l-au rafinat, în loc să-l abrutizeze, l-au spiritualizat. Şi în loc să-l înfricoşeze, l-au înverşunat. Mărunt la trup şi uriaş în fibra lăuntrică, Calciu rămîne un caz care inspiră stupoarea şi încurajează ipotezele metafizice, nici o formulă psihologică neputînd explica resortul din care a fost clădit liliputanul cu ochi mari şi voce blîndă. Îl zdrobeai mărunţindu-l meticulos, convins că i-ai înfrînt ultima fibră de împotrivire, şi întorsul din morţi nu numai că îşi revenea, dar chiar mărea pragul de opunere. Aducea cu un lemur zîmbind tandru în ciuda amintirilor care îl legau de tărîmul umbrelor. Sub unghi ideologic, Calciu a fost oponentul absolut, căruia cu greu îi poţi găsi un egal în epocă: un Vasile Paraschiv sau un Grigore Caraza.

Dar ce va rămîne de pe urma acestui lemur sunt întîmplările fabuleşti al căror protagonist a fost, genul de evenimente care înmărmuresc prin irealitatea lor crasă, chiar dacă s-au petrecut aievea. Şi fiindcă s-au petrecut cu adevărat, ele sunt de fabulă, adică merită să fie povestite, deşi nu sunt deloc fabuloase, fiindcă nu au nimic fictiv în ele. Oswald Spengler, în Declinul Occidentului, spune că întîmplările vieţii unui om sunt de două feluri: episodice sau epocale. Primele rămîn în tiparul biografiei anodine, fiind un simplu simptom al personalităţii omului, în schimb celelalte fac epocă, căci poartă un simbol care, trimiţînd la un principiu spiritual, pot schimba mersul istoriei. În categoria anecdotelor care au făcut epocă intră şi întîmplările din biografia lui Calciu.

Prima ţine de procesul reeducării din 1956, cînd Nicolski, ştergîndu- se pe mîini de fenomenul Piteşti, înscenează un tribunal menit a dovedi „juridic“ că întregul experiment pornise dintr-o intrigă a legionarilor lui Horia Sima. Cheia procesului stătea în docilitatea înfricoşată a deţinuţilor trecuţi pe la Piteşti, procurorii mizînd pe lipsa de reacţie a unor fiinţe terorizate prin tortură, care fuseseră la rîndul lor torţionari. Dar aschimodia de Calciu se ridică în picioare şi spune adevărul, dînd peste cap procesul şi primind drept răsplată zece ani de lichidare fizică. Torţionarul se lepădase de dracu şi, pentru cîteva minute, fusese sublim.

A doua întîmplare se petrece în celula din Casimca Jilavei, în 1958, cînd Calciu, îngrijorat de cît sînge pierduse Oprişan în urma hemoptiziei tuberculoase, îşi taie venele, umple o gamelă cu sînge şi i-o întinde să bea. Marcel Petrişor, aflat în aceeaşi celulă, se înspăimîntă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. A treia scenă îl are ca pacient chiar pe Marcel Petrişor, aflat într-o criză dizenterică din cauza căreia deshidratarea îl adusese în punctul final. Calciu întîlneşte pe culoar un medic care îi fusese coleg de facultate (la momentul arestării, în 1948, Calciu era student în anul II la Medicină), obţine de la el patru capsule de tetraciclină, le bagă sub limbă, ajunge în celulă şi le introduce cu coada lingurii în anusul lui Petrişor, oprindu-i diareea.

A patra scenă se petrece la cutremurul din martie 1977, cînd căminul teologic de la Radu Vodă se prăbuşeşte şi nimeni nu îndrăzneşte să intre sub dărîmături în căutarea supravieţuitorilor: „Căzuse internatul, dormitorul elevilor, şi deasupra era numai cărămidă, moloz şi scînduri. Pericolul era planşeul de la etajul unu, care atîrna şi juca. Cine era să intre acolo, să sară peste grămezi? Am intrat eu şi au mai venit încă patru copii. Pe ei i-am lăsat deoparte, să văd întîi dacă se dărîmă planşeul. Am mers clătinîndu-mă, făcîndu-l să vibreze şi am văzut că rezistă. Am sărit pe grămadă, i-am chemat şi pe ceilalţi patru copii şi am început să aruncăm scîndurile cu mîinile goale.“ (p. 79) Din acel moment, în ochii studenţilor, Calciu capătă o aură de protejat divin, în ciuda detaliului lugubru că vor găsi trei cadavre sub moloz.

A cincea scenă priveşte cele „Şapte cuvinte către tineri“, pe care Calciu (hirotonit preot în 1973, cu sprijinul ferm al patriarhului Iustinian Marina) le rosteşte în biserica de la Mănăstirea Radu Vodă în postul Paştelui din 1978. „În a patra săptămînă, la al patrulea Cuvînt, au încuiat uşa bisericii. Atunci tinerii s-au adunat în curte şi am vorbit din pridvor. La al cincilea cuvînt au închis şi porţile, ca să nu mai vină studenţii din afară. Dar ei au sărit gardul, iar cei din Seminar, din cămin, au ieşit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiaţi în dormitoare.“ (p. 83) Colegii preoţi îl presează să renunţe, iar în final episcopul Roman îi retrage sprijinul, Calciu fiind alungat din şcoală şi din Biserică. Securitatea îl arestează şi, în anchetă, urmează a şasea scenă de pierzanie: „Era o anchetă din asta, psihologică. Mă chemau acolo în faţa anchetatotrului. Eu stăteam în picioare, el trecea în spatele conului de lumină şi începea să mă întrebe: «Cum te cheamă? Cîţi ani ani?» Şi asta de mii de ori. În momentul în care am simţit că îmi pierd controlul, am intrat în muţenie. Nu le-am mai răspuns nimic. Nu voiam să mănînc, nu voiam să răspund, nimic nu făceam. Cît timp mi-a stat în putinţă n-am cerut să mă ducă nici la toaletă. Simţeam că nu mai pot, dar n-am cerut să mă ducă. Nu voiam să le arăt semne de slăbiciune, fiindcă ei toţi speculau slăbiciunea.“ (p. 91)

În urma muţeniei e condamnat la 10 ani pentru furnizarea de informaţii secrete unor puteri străine, şi este închis la Aiud, în ultima etapă de exterminare. Aici, în ziua Paştelui din 1980, Calciu îşi arată din nou stofa: „În dimineaţa aceea de Paşti nu m-am întors cu faţa la perete. Gardianul a deschis uşa şi m-a văzut. A avut aşa, un moment de ezitare, s-a tras înapoi. Că ei totdeauna se aşteptau parcă să fie bătuţi, sau să sar de gîtul lor. Eu i-am spus: «Hristos a înviat!» El s-a uitat la mine, s-a uitat la gardienii din spate, apoi s-a întors şi mi-a răspuns: «Adevărat a înviat!»” (p. 101) Scena are o raritate de antologie grotescă: într-un grup de desfiguraţi un lepros aruncă o lumină şi desfiguraţii se înviorează.

În fine, de la Calciu ne-a rămas o mărturisire stupefiantă: uneori i se făcea dor de închisoare, dar un dor viu şi mistuitor, ca după o fiinţă dragă şi părăsită, la care ar fi dorit să se întoarcă pentru o vreme. Dorul era un indiciu a cît de profund îl modificase în bine detenţia, făcînd dintr-un fricos un cruciat şi dintr-un torţionar o figură sublimă. Un lemur rarisim a cărui viaţă are înfăţişarea incredibilă a miturilor din trecut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara