Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
LI-I-I-INA! de Alexandru Vona


Abea când auzi zgomotul uşii trântite, îi reveni forfota care nu încetase bine în dormitorul de alături, auzi iar vocea ascuţită a femeii care o tot iscodise prin uşa băii şi dintr-odată chipul din oglinda în faţa căreia se rădeau bărbaţii se scufundă în întunericul din care îi apăruse. Nedumerirea îi apropie buza superioară de vârful bont al nasului şi înclinarea întrebătoare a capului rotund, cu părul scurt, desenă încă o cută adâncă, oblică, în masa de carne roză, de o surprinzătoare tinereţe, a gâtului îngroşat până la dispariţie.
O strigaseră. Lina, Lina-a-a... De câte ori? Nu răspunsese. Capul uimit se piti mai adânc încă sub povara ce încheia spatele rotund, gheb moale aruncat mai sus decât se vede de obicei, la înălţimea cefii. De când se îndepărtase de oglindă ochii îi clipeau mereu sub pleoapele căzute schiţând parcă o ultimă apărare, mecanică, inutilă ca zbaterea aripioarelor unui bondar întors pe spate. Oglinda vedea acum mai mult. Cămaşa prea îngustă prin care se ghiceau formele corpului dezvoltat după cu totul alte proporţii, şi alături de albeaţa stridentă a cămăşii, epiderma mată întotdeauna ascunsă a umerilor şi a pieptului. Uşa băii era încuiată. Oricum asta nu avea nici o importanţă. Plecaseră. Noutatea situaţiei o covârşi, dar nu se lăsă antrenată şi, printr-un proces pe care nu-l înţelegea, plecarea lor o făcu să se simtă parcă şi mai despuiată, zadarnic izolată de geamul opac al uşii, de cheia răsucită în broască.
Casa pustie din dosul uşii ascundea ceva nou, ceva duşmănos care se strecurase în locul lor în camerele goale şi faţă de care protecţia unui geam opac nu însemna nimic. Clipa tulbure străbătuse carnea adormită; o răcoare nemaiîntâlnită poate (cum nu se uita niciodată îndărăt, nu ştia) înfioră epiderma atentă deodată, trecând peste întinderi tot mai mari, mai ascunse, trecând şi retrăgându-se iar, revenind mereu. Paralizată, asistă aproape fără să respire la manevrele imprevizibile prin care frigul (acesta fusese primul gând) trezea încet, porţiune cu porţiune, corpul imobil în lumina lăptoasă reflectată de faianţa de pe ziduri.
Li-i-i-na, Li-i-i-na... ...Parcă nu mai erau aceleaşi voci. Bărbia moale se dezlipi din masa informă a pieptului, imediat însă surâsul retezat îi încremeni buzele întredeschise ce descopereau dinţii mărunţi şi egali, grăbiţi parcă să se ascundă în fundul gurii. Simţi, fără să ştie despre ce era vorba, calitatea opusă, de neîmpăcat, a celor două îndemnuri care o sfâşiau deodată şi un gust penibil, ca de nuci necojite, dulci şi amare, dulci, dulci, şi dintr-o dată amare.
Li-i-i-na. Se căută iar în oglindă. Cu fiecare apel confuz creştea, părea mai ameninţătoare. Mai mult îngânându-l, se chemă şi ea încet. De ce? În baia plină de ţevi zgomotoase, cuvântul timid rostit se rupse înecându-se în gâlgâitul instalaţiilor defecte. Şi bineînţeles nu se petrecu nimic. Tăcu. Imediat chemările celelalte reîncepură. Erau acum şi mai lungi. Li-i-i-i-ina - Li-i-i-ina... O suflare care accentua de fiecare dată prezenţa frigului neobişnuit ce se strecura din casa pustie, dezvăluind intimitatea niciodată bănuită a masei amorfe ce crescuse an cu an, cotropind-o ca o vegetaţie sălbatecă, o grădină părăsită, schimbând-o până la nerecunoaştere. Şi pe lângă această prezenţă, nedorită, impusă, fiecare apel mai era întrebarea căreia îi răspundea, din adâncul ei, un sunet viu şi ascuţit - o poftă nelămurită şi frica voluptuoasă care agitau o altă fiinţă, dispărută sub povara cărnii străine. O bucurie pe care o simţea inextricabil legată de panica deodată cu care creştea până la dispariţie. Mai departe nu reuşi să ajungă. Ce aşteptare era în pofta aceasta nemaiîntâlnită? Cum se rătăcise, cum fusese deposedată fiinţa care răspundea la numele ei? Când se petrecuse acest accident atât de îndepărtat încât aproape se îndoia că fusese şi altfel? Se uita atent în oglindă. Nu-i putea fi de nici un folos. Capul i se părea atât de străin încât până şi semnele la care se gândise cel mai mult, dunga ce despica bărbia moale în două, umflătura cât o cireaşă dintre sprâncene, nu făcuseră decât să mărească rezerva ei. Nu recunoscuse decât placiditatea obrajilor atârnând grei, oboseala...
Vuietul vioi, neted, ca strigătul unui clopoţel, zvonul care înlocuise complet tăcerea în care gândea de obicei era cu totul inexplicabil. Îşi acoperi pieptul cu mâinile pe care lucrul le făcuse aspre, singurul loc unde pielea ei nu era mătăsoasă şi puţin umedă şi printr-un efect curios de parcă tot frigul, toată jena se îndreptaseră de aceea către părţile rămase descoperite, simţi spatele îngheţându-i deodată. Nu mai era decât o senzaţie foarte precisă de frig şi gândul neplăcut al casei pustii ce o pândea după uşa băii. Îşi căută rochia; o găsi mototolită pe jos, aşa cum o aruncase după ce şi-o scosese, şi fără să ezite trecu pe lângă ea şi luă din cuier haina de casă din mătase albastră a cumnatei sale. O clipă îi fusese frică că o va rupe îmbrăcând-o dar nu renunţă şi un surâs victorios îi răspunse din oglindă, printre paharele în care se aflau obiectele de toaletă ale familiei.

Ziua cea mare începuse ca toate celelalte numai ceva mai devreme. Pregătise masa pentru micul dejun încă înainte să se lumineze. Aşezând tacâmul lui Toni avusese un moment de ezitare. Se întrebase dacă băiatul o să vrea să mănânce. Poate s-ar fi oprit mai mult încă la gândul lui, sufrageria era încă rece, nu putea sta locului şi din dormitoare se auzeau tot felul de zgomote care indicau că lumea se grăbea. Încercase să ridice storul stricat, întunecimea o supăra. Nu reuşise şi aprinse lumina. Lumina palidă a lămpii trezite parcă pe jumătate n-o liniştise. Dimpotrivă. Mobilele căpătau culori neprevăzute, care le schimbau până la a le face cu totul altele. Reflexele violete ale bufetului de pe care lumina becurilor aluneca parcă, luptând numai din loc în loc cu asalturile dimineţii ce se strecura pe lângă marginea storului, dădeau mobilei familiare ceva nesigur, îngrijorător, ce se transmitea lucrurilor din jur, serviciului de ceai care aştepta pe placa de marmoră, teancurilor de şervete ce formau în obscuritate un fel de monument de o densitate şi o formă de nedefinit. Între toate lucrurile acestea care o cunoşteau atât de bine (aproape niciodată nu i se întâmpla ca vreun accident, un pahar spart sau măcar un scaun răsturnat să îi ceară o subită atenţie în lucru) se agitase de data aceasta nesigură, revenind de câte trei ori şi mereu mai obosită spre masă, fără să observe ce mai lipseşte, strecurându-şi cu dificultate corpul printre unghiurile mobilelor.
Între timp zgomotele de alături desfăşurau fără nimic nou spectacolul tuturor dimineţilor. Auzise fâşâitul sertarelor urmând paşilor leneşi ai Leontinei, murmurul din baie pe care primul o ocupa arhitectul, în timp ce în dormitorul băiatului abea căzuseră pe parchet papucii aruncaţi la întâmplare. Nici zgomotul acesta, care o făcea să surâdă uneori, n-o ajutase să învingă urâtul inexplicabil al odăii, opresiunea pe care i-o provocau carourile luminate ale uşilor dormitoarelor. Da, desigur ştia ce se petrecea alături. Totuşi, activitatea aceasta care anticipa asupra orarului obişnuit, gesturile pe care le ştia, le vedea aproape, scăldate însă în lumina tulbure a becurilor întârziate în zi, deveniseră neliniştitoare, nu-i aparţineau, li se adăuga ceva care o excludea. Nu putuse încă să-şi fixeze prea mult gândul asupra lor şi imediat agitaţia ei se reîntoarse asupra neliniştii înseşi. Era cu siguranţă ceva nou, încă necunoscut în casă. N-o admise decât o clipă. Dacă s-ar fi stins luminile din dormitor n-ar fi fost iar ca în fiecare zi? Ezitare. Nu. N-avea nici un rost să se gândească la asta. În sufrageria în care toate pluteau nesigure în lumina neutră, singure geamurile luminate dinăuntru ale uşilor dormitoarelor aveau ceva ferm şi durabil care indica, mai puţin decât orice, vreo schimbare venind dintr-acolo.
Nu se gândise deloc cum va fi şi deodată observă că nunta începea altfel, cu totul altfel. Ocolise poate masa de douăzeci de ori, şi totuşi dormitoarele nu păreau deloc grăbite să se deschidă. E nunta - şi-o repeta mereu, dar fără efect. Nu reuşea să şi-i închipuie zăbovind mai mult decât de obicei în faţa oglinzilor şi fiecare clipă de întârziere depărta tot mai mult ceea ce ea aştepta să se petreacă de ceea ce se pregătea după uşile luminate.
De mult, când îl mai ducea pe Toni dimineaţa la şcoala primară, îşi închipuia uneori că trecătorii îl cred fratele ei. Nu mai ştia cum, dar gândul acesta o bucura pe atunci. Apoi, pe nesimţite, gândul acesta se ştersese, se risipise ca atâtea alte lucruri fără importanţă. Tot mai rar reţinea figura unui trecător, tot mai rar şi cu un fel de neplăcere - se simţea atunci deodată afară, în stradă - grăbea paşii.
De când nu-i mai era frate, Toni nu-şi găsise alt atribut, şi odată cu imposibilitatea seducătoarei confuzii, devenise ceva tot atât de definitiv şi inutil de comentat ca şi Leontina, fratele ei, bufetul pe care îl ştia dintotdeauna. În mijlocul tuturor acestor instabile realităţi până şi creşterea băiatului nu însemnase mai mult decât imperceptibila elaborare a unei stalactite în clipa fără sfârşit a unei peşteri. Poate chiar mai mult decât ceilalţi, Toni era una cu ordinea fără mister a casei - nu cerea nici un efort.
În rarele momente când putea fi găsită la fereastra din colţul casei, cu capul îngropat în pernele moi ale braţelor, privind undeva deasupra tuturor acoperişurilor, nu Toni era cauza acestei trecătoare dezertări. Şi tocmai el! întârzierea lui era cea mai suspectă. Şi poate fiindcă gândul ei se întorsese atât de rar spre el, se lega acum atât de greu, o supăra mai mult încă.
Nunta lui Toni!... Încercase zadarnic să dea o greutate mai mare gândului care nu reuşea s-o liniştească. Dormise prost şi era obosit. Nu, nu de asta întârzia. Încercase să asculte ce se petrecea în odaia lui, dar fără să se apropie prea mult de uşa care putea să se deschidă brusc. Apoi reîncepuse, cu paşi încă mai şovăielnici, să se târască prin odaie. Nimic nu se mai schimba. Cele şase geamuri luminate ale fiecărei uşi erau de un galben opac, mereu mai insuportabil. Tapetul rămăsese în aceeaşi obscuritate ambiguă, lupta dintre portocaliul evanescent al becurilor şi slabele fascicole ale dimineţii ce se strecura totuşi în odaie se dădea încă în jurul aceleiaşi frontiere; în acelaşi loc trecea mereu din lumina albastră în care se vedeau ca într-un acvariu milioanele de firicele de praf, în regiunea dominată de lampa ale cărei braţe de bronz pluteau într-un verde ireal.
Toni, Toni!... Nu reuşea să pescuiască nici un sunet, nici un indiciu trecând prin faţa camerei sale, când un fel de inerţie răuvoitoare nu-i permitea să zăbovească nici o secundă şi o mâna mai departe.
Misterul din camera părinţilor nu mai era nici un mister. Ceea ce la început n-o convinsese era, totuşi, foarte posibil. Îi vedea parcă şi gesturile lor erau mai lente, împiedicate de gândul continuu al zilei deosebite care începea. De ce nu reuşea să creadă acelaşi lucru despre Toni? Întrebarea nu opri decât o clipă valul de nelinişte, mai mult încă, pe măsură ce odaia părinţilor se golea de mister, odaia băiatului devenea tot mai ascunsă, mai vie. Dincolo, Toni era altul. Poate şi numele lui suna altfel... altfel cum? Un fel de ceaţă îl destrăma în ea, întâi conturul, numele, şi nu era decât începutul. Încerca să şi-l închipuie făcând gestul cel mai banal, aşezându-se la birou, căutând o carte în raft, rezemat de marginea ferestrei înguste, cu braţele în cruce - aici se întâmplă ceva curios, văzuse o clipă un fluture enorm, la care putu să privească lung până ce se mistui în zid deasupra uşii lui Toni. Când coborâse ochii cele şase geamuri palide, arzând mocnit, o sfidau parcă.

Frica să-i vadă, mai precis, frica să-i vadă imediat, în lumina verzuie a sufrageriei, abea veniţi din dormitoarele care pentru prima oară i se păreau domenii inaccesibile ei, o cuprinse, imperioasă ca gândul unui lucru urgent de care îţi aduci aminte în ultima clipă. Se hotărâse la timp. Abea începuse să se îmbrace în camera ei şi auzi uşile dormitoarelor trântindu-se. Un fior, ca şi atunci când camionul fusese cât pe ce să o calce, trecuse la o palmă de ea, o paraliză. Se îmbrăca încet, prea încet. Odaia ei era aceeaşi, numai pe sub marginea uşii dinspre sufragerie se mai strecura, ca o spumă, lumina portocalie de alături. Curând nici pata aceasta neobişnuită nu mai avusese nici o importanţă. Contactul obiectelor familiare - rochia neagră de sărbători, pantofii cei buni dar cu tocuri joase - lichidase ultimele urme ale impresiei de nespusă singurătate din sufrageria pustie. Cu un fel de prietenie, cântărise fiecare fleac, până la cele mai impersonale, cordonul de lac, bascul care învinsese până la urmă o repulsie de mult uitată. Zăbovise încă încercând să-şi îndrepte, fără să treacă prin faţa oglinzii din baie, cutele pe care le făcea la spate rochia îngustă. Efortul pe care îl cheltuia căutând, cu degetele mâinii răsucite înapoi, ondulaţiile supărătoare consumă şi restul de energie pe care agitaţia de dinainte îl eliberase în ea. Când în sfârşit se îndreptase spre uşă, era în aceeaşi dispoziţie placidă de fiecare zi.

Toni reuşise să ridice storul stricat şi lumina dimineţii cenuşii de afară trona cu indiferenţă şi familiaritate în odaie. Aceiaşi. Stăteau pe scaunele obişnuite, numai ceva mai ţepeni. Leontina arăta rău. Talcul de pe obrazul lui Toni o făcuse să surâdă. Se auzea puternic tic-tacul pendulei la care arhitectul îşi ridica mereu ochii. Nu mânca niciodată dimineaţa în acelaşi timp cu ei, se aşezase totuşi pe scaunul din faţa băiatului. Păreau mai curând trişti. Ceva din tristeţea lor o ajunsese, destul totuşi pentru ca presiunea nu mereu simţită a rochiei, supărătoare deodată, să-i întoarcă gândul asupra ei. Când, expirând mai adânc, opresiunea aceasta se mistuia iar, impresia de eliberare era încă altfel umbrită de necunoscutul golului în care se pierdea deodată.
Curând şi anxietatea aceasta, tot mai rarefiată, pentru care nu ştia pe cine să facă răspunzător - emana atât de egal, ca dogoarea grătarului încins al sobei - dispăruse. Tristeţea în care păşise alături de ei estompase conturele şi deosebirile, jucase rolul unui covor moale în care toţi paşii sună la fel şi aproape deloc. Cele nouă bătăi ale pendulei nu dădură nici ele mai mult relief capetelor din jur.
Când bărbaţii pomeniră parcă despre acel cupeu care trebuia să vie să-i ia, cuvintele lor abea străbăteau prin zvonul odăii ce se legăna încet. O clipă îi văzuse iar prin tunelul vertiginos pe care "cupeul" îl săpase în liniştea ei. Imediat îi pierduse din nou, de data asta însă nu din cauza tăcerii opace din odaie, un irezistibil început de panică o împiedicase să-i mai privească. Cupeul! - la aceasta nu se gândise deloc. Nu şi-l închipuise în niciun fel, nu-şi amintea să fi văzut până atunci vreun cupeu de nuntă, se şi simţise însă răsturnată într-un fel de lumină "teatrală", târâtă cu sila, fără posibilitatea de a face cel mai mărunt gest de refuz, antrenată într-un joc cu totul neprevăzut şi o ură absurdă, ca împotriva unei fiinţe vii, o cuprinse împotriva cupeului. Se zbătu ca în somn când uneori reuşea astfel să scuture coşmarul. Oare era posibil? Aveau şi ei să fie expuşi?... Da, dar era altceva. Le căutase privirile. Parcă nu spuseseră nimic important, parcă nici n-o vedeau. Mişcările calme cu care continuau să ducă alternativ ceştile la gură o respingeau încă mai mult decât tăcerea lor. Apoi, subit, cupeul care până atunci fusese negru, un obiect inform, dar bineînţeles negru, devenise întâi nebulos, şi în sfârşit alb, de un alb gras, înecăcios ca praful de cretă.
Greaţa o făcuse să muşte dintr-un colţ de pâine uscată. Pe rând îşi ridicaseră ochii către ea şi în timp ce luptase să recunoască, în discurile parcă mai colorate decât le ştia, privirile familiare, auzise şi din ce în ce mai puternic, insuportabil, zgomotul pesmetului sfărâmat pe care continua să-l mestece mecanic. Nu putuse să se oprească până la ultima fărâmă. Ar trebui să-ţi îndrepţi bascul - discurile cenuşii (ochii Leontinei fuseseră albaştri) erau îndreptate spre fruntea ei. Ceilalţi se uitau în ceştile aproape goale. Se ridicase încet îndreptându-şi bascul care îi alunecase puţin deasupra sprâncenelor.

Bărbaţii uitaseră aprins becul de deasupra oglinzii, care le servea când se rădeau. Nici nu apucase să închidă bine uşa şi se trezise scăldată în apele galbene. Regretul de a nu fi stins de cum intrase. Becul perfid, ascuns pe jumătate de tabla lucioasă ce proiecta lumina asupra oglinzii, făurind un fel de peşteră aurie în odaia ce dispărea în jurul ei, fusese pe loc msituit, ca tot restul, tot ce se petrecuse înainte, în întunericul fără importanţă din care se închega deodată realitatea extraordinară a obrazului aproape incandescent ce o fixa avid.
Un timp capul decapitat se mai convulsionase şi ultimele unde periferice adăugaseră un joc inutil trăsăturilor mereu mai descompuse de apropierea monstruoasă în lumina prea mare. Apoi efortul, nou, al unei atenţii niciodată utilizate amortizase jocul contradictoriu al reflexelor ce o făceau să fugă şi să se apropie iar de oglindă, într-o pendulare aproape numai interioară, invizibilă. Când ultima fărâmă de rezistenţă se consumase undeva în adâncul corpului încă nevăzut, se putuse în sfârşit dezlipi pentru o clipă de oglindă; încuiase uşa fără măcar să audă ţăcănitul cheii în broască, îşi scosese bascul de sub care părul galben căzuse în dezordine peste fruntea mică şi, ajungând iar în faţa oglinzii, se dezbrăcase încet.

Da, abea plecaseră. În dormitor obiectele mai purtau amprenta ultimei atenţii a Leontinei. Plapuma nu făcea nici o cută pe patul dinaintea căruia papucii arhitectului aşteptau cuminţi, storul era lăsat la jumătate, revistele adunate sub globul de cristal în care evita întotdeauna să se surprindă. Contrar oricărei logici, se mai aştepta să găsească ceva pentru ea, să-i fi lăsat un semn. Căută în jurul ei, zadarnic, şi înainte de orice ciudă, o expresie de totală confuzie i se aşternuse pe obraz. Prin uşa întredeschisă a băii se vedea becul aprins, care de la distanţă şi prin obscuritatea celor două încăperi nu mai era decât o umilă licărire verzuie. Rămase un timp destul de lung privindu-l nemişcată. Nu reuşea să se elibereze de nevoia de a lega imaginea prezentă de cealaltă, atât de deosebită, din baie. Nu se putea. Se îndărătnici. Închise ochii. Clipocitul se auzea parcă de deasupra ei. Pe obrazul destins, colţurile gurii umede atârnau grele. Lumina puţină din odaie iriza conturul mătăsii albastre, dând corpului ei imobil un fel de prezenţă fluturătoare, care o ameţea şi mai mult. Se scutură într-un sfârşit şi cu paşi şovăielnici se duse până la uşa după care becul aprins continua să ardă inutil. Ar fi putut să-l stingă înainte să închidă uşa. O ştia dar nu se mai întoarse. Era mai bine aşa. Becul rămăsese prizonier.
Cu satisfacţia curioasă pe care i-o dădea gândul că avea să continue să ardă până la capăt, se aşezase pe patul lat. Capotul se desfăcuse şi-şi privi lung genunchii rotunzi deasupra cărora, la mai puţin de o palmă, se terminau ciorapii de bumbac atât de întinşi pe pulpe încât deveniseră aproape străvezii. Acelaşi clipocit se auzi din nou şi formele moi, colinele de carne în care articulaţiile se topiseră de mult, începură şi ele să se legene domol, antrenate de jocul fluidului învălurat ce se adunase în jurul ei. De data aceasta o voluptate subtilă întovărăşea înecul. Îi era dintr-odată cald, tot mai cald. Palmele mâinilor cu degetele întinse săpau alte două cratere pe lângă cel, enorm, al corpului aproape răsturnat în miezul răcoros al patului. Curând nu-şi mai putea vedea genunchii; bucuria care parcă o apăsa înapoi, ca o blană moale, mângâindu-i gâtul şi spatele, strecurându-se pe sub mânecile largi ale capotului între corpul puţin umed şi interiorul mai rece al braţelor. Pe tavan, crăpăturile surprinzătoare şi uşor vizibile. De oriunde începea să urmărească o dâră, sfârşea prin a se împiedica în câte un vălmăşag confuz în care ochii îşi pierdeau prada. Renunţa fără ciudă şi începea din nou. Tavanul mereu mai apropiat, mai plin, rămânea însă la fel de inexplorabil. Deodată îşi dădu seama că nu trebuie să adoarmă. Somnul acesta deplasat, insinuant, nu reuşise să o înşele. Se ridică fără să se mai îngrijească de patul răvăşit şi se duse la fereastră.

Casa îi oferea două perspective distincte între care de obicei nu alegea, făceau parte din datele activităţii ei zilnice şi se urmau cu exactitatea cu care se desfăşurau diversele ei ocupaţii casnice. Din dormitorul ei şi al lui Toni putea să urmărească traficul redus de pe strada îngustă, să privească peste câteva case de numai două caturi până în piaţa în care toate luau proporţii atât de curioase, să fixeze cerul în lungul unei antene, deasupra unui coş fumegând. Mai rar observa păsările şi uneori surprindea vacarmul confuz care aducea de mai departe mirajul celuilalt oraş, tot mai rar vizitat.
Ceea ce cunoştea însă mai bine era tabloul pe care ore de-a rândul i-l prezenta fereastra îngustă a bucătăriei. Pe peretele cenuşiu dinspre curtea interioară cele şapte ferestre identice, înşirate atât de precis una sub cealaltă, rămâneau totuşi mereu la fel de străine, ireductibile, în lumina care se aşternea de la seninul întotdeauna reflectat de prima şi până la întunericul opac al ultimei, respirând aerul fetid al gunoaielor ce se ridicau până aproape de pragul său. Poziţia ei intermediară i se păruse până la urmă cea mai avantajoasă - lumina indiscretă din caturile de mai sus era desigur prea des obositoare. Cu toată simplicitatea lui, şi spectacolul pe care i-l înfăţişa fereastra bucătăriei reuşea să o rupă uneori din ritmul indiferent în care îi plăcea să se simtă trăind, atunci când fără să vrea se surprindea deodată trecând în întunericul de dincolo de golurile egale, plutind simultan în toate aceste necunoscuturi suprapuse, înşelător vecine. Din fericire asta se întâmpla cu mult mai rar.
Strada rectilinie, ascuţită grăbit către capătul ei, o impresiona de data aceasta neplăcut şi mai ales nici nu-i permitea să-şi ridice ochii, cum făcea de obicei, către lumea de pitici de dincolo de acoperişurile primului rând de case. De pe zidurile atât de bine amănunţite, privirea îi aluneca, îi cădea mereu pe asfaltul opac, în lungul bordurii trotuarului din faţă, şi de fiecare dată simţea învelişul de linişte, care supravieţuia senzaţiei voluptuoase de moleşeală, subţiindu-se. O clipă, decorul acesta care se refuza chemă gândul celuilalt, zidul cenuşiu care se ridica deodată în faţa ochilor ei, ca o barieră, nu i se părea mai atrăgător. Ar fi vrut să respire adânc. Ce mică era de fapt odaia. Scundă... Îi lipsea aerul. Căscă lung. Pe noptierele pitice nu se afla nimic. Nici pe toaletă. Toate erau aşezate la locul lor şi ordinea aceasta exagerată, care dădea Leontinei o prezenţă aproape materială, o expulza. Ultimul gând o amuză întâi, ca unele asociaţii absurde pe care le făcea pe vremuri un doctor bătrân, ce le venea des prin casă (spunea de pildă: când aveţi de gând să aruncaţi cuierul? nu vedeţi că e bolnav de scarlatină, se cojeşte săracul, uitaţi-vă la paltonul meu cu câtă frică se apropie de el). Se mai uită o dată lung peste tot şi, subit, această stranie prezenţă, pe care la început o descoperise aproape cu mândrie, i se păru insuportabilă. Scaunele îi întorceau spatele. Simţi că n-ar mai putea să se aşeze pe plapuma boţită ce-i mai păstra urma. Presiunea neplăcută a interiorului creştea mereu. Îşi aminti de becul care ardea încă în baie aproape ca de un robinet uitat deschis. Trăgând uşa dormitorului, avu presentimentul că nu se va mai putea întoarce acolo.

Şi aici ultimul gest al fiecăruia: scaunele întoarse spre uşa apartamentului, şervetul împăturit al Leontinei dădură plecării lor o realitate din nou acută, dar nici de data aceasta completă. Tremurul abea perceptibil, străbătut de săgeţile care trezeau din loc în loc pielea leneşă a obrajilor creând disimetrii subtile, oglindea impasul în care se afla, confuzia în care o rătăcea revelaţia acestui fapt nou. Din când în când, pleoapele i se ridicau subit descoperind irisul întreg, inexpresiv şi totuşi plin de panică pe apa concavă a ochilor bolnavi. Plecaseră. Rămăsese. Şi deodată ştia că asta nu era deloc anormal. Panica era mai aproape decât obiectul care o provoca, îl acoperea. Simţea că nu trebuie să mai caute, să gândească, dacă nu înceta ceva iremediabil se va întâmpla şi în acelaşi timp ştia că nu se va putea opri, că de la sine lucrurile i se vor înfăţişa din ce în ce mai străvezii, mai periculoase. Plecaseră. Rămăsese... Ca atunci când i se cerea ceva, orice, şi nu se întreba niciodată de ce trebuie să o facă, nici acum, cu toate că ştia că nimeni nu-i spusese să rămâie, nu simţi nevoia să-şi explice de ce se întâmplase aşa. Chiar nu-i spusese nimeni să rămână? Nu, desigur nu, dar nu mai conta decât situaţia asta nouă în care nu-şi găsea locul, în care orice ar face nu putea decât să provoace evenimente care ar găsi-o tot mai nepregătită. Capul din oglindă se legăna de data asta puternic, ca un obiect imobil văzut printr-o apă învălurată. Un gust amar îi strâmbă gura.

Nu mai putea da îndărăt. Ciuda, mai mult decât regretul, întovărăşi gândul fără greutate. Totuşi nu trebuia pierdută legătura. Încercă fără prea multă încredere. Nunta-Toni... Capul continua să se legene pasiv dintr-o parte într-alta. Toni, Toni - Cupeul... Plecaseră. Rămăsese...

Întâi se simţise, cu fiecare apel inutil, coborând tot mai adânc în necunoscutul din care ştia că numai o imposibilă tăcere o mai putea salva. Golul răspunsese de fiecare dată mai puternic şi deodată tocmai uşurinţa cu care toate se dezlipeau de ea, se pulverizau ca rugina de pe fundul vaselor când le lovea de masa din bucătărie, o ajutase să iasă la suprafaţă, ca în vis când un lucru complicat pe care abea trebuia să-l facă, subit se dovedea inutil sau chiar de mult făcut; uşurarea era mai mult decât atât, un mare elan ce o arunca până deasupra liniştii. Nuntă, nuntă... O excitaţie plăcută o făcea să continue jocul cu cuvintele inofensive, lipsite de sens şi totuşi înviorătoare ca puţinele cuvinte, disparate, din anumite cântece, probabil licenţioase, prinse prin fereastră din bucătăriile celelalte. Pleoapele acoperiră iar convenabil ochii bulbucaţi. Băiatul meu, Toni... Capul din baie dispăruse. În unghiul mort al ferestrei avu impresia că vede căzând încet, către sol, petece de hârtie.
Şi sufrageria era cu mult mai mică decât crezuse. Poate era şi efectul dezordinii. Afară de tacâmul Leontinei, toate celelalte rătăceau aiurea pe masă. Se apucă de treabă. Împinse cu atâta poftă scaunul de masă încât fu proiectat de şoc la picioarele ei. Îl ridică cu un fel de simpatie şi atât de viu încât era să-l trântească din nou. Mai mult decât expresia care le întovărăşea, gesturile erau cu totul altele decât cele obişnuite, fără vlagă, economic cheltuite în orele dedicate zilnic aceleiaşi activităţi. Se apucă cu mâinile de masă ca să poată, cu un picior întins sub ea, să îndrepte covorul de dedesubt şi în timp ce vârful pantofului râcâia nevăzut, un surâs de triumf îi acoperi oborajii înroşiţi. Capotul prea îngust gemea îngrijorător, nu asta însă ar fi putut să o împiedice. Curăţatul geamurilor solicită mai mult încă mătasea întinsă peste măsură la subţiori, când mâna ce purta cârpa lupta să ajungă în colţurile cele mai perfide. Curând o pată ce se lăţea mereu întunecă albastrul capotului în jurul cefii şi până pe movilele umerilor. În casa goală, până atunci atât de tăcută, zgomotele pe care le isca fără efort aduceau un fel de prezenţă amicală, dispensatoare de linişte, da, era o întoarcere în linişte şi totdeodată o continuă întărâtare. Mai cu seamă ţipătul imprevizibil, parcă independent de frecuşul geamurilor, geamătul ce părea mai curând al unei fiinţe vii, îi producea bucurie. Un surâs paralizat de încordare, ca al copiilor care descoperă deodată jocul cu o gânganie, voluptuos poate mai mult încă prin prezenţa unui firicel de inevitabilă teamă, îi lumina obrazul. Gesturile rapide erau întrerupte de pauze în care parcă încerca să desluşească vocile unei lumi mai adânci, în sfârşit descoperite. Când, la capătul puterilor, se lăsă să cadă în jilţul din faţa dormitorului, mai ţinea în mână scrumiera de bronz pe care abea o deşertase. Cu fiecare răsuflare, aerul îi lipsea mai mult, porţiuni tot mai mari din odaie deveneau incerte, nebuloase. Un timp totul rămase nemişcat. Din toate părţile o înconjurau ca nişte perdele grele de catifea imposibil de înlăturat. Mereu mai aproape de ea. Fără nici un rost deschise ochii mari şi-şi trecu, fără să mişte capul, privirea prin odaie. Regăsi fără nici o surpriză toate obiectele cunoscute, cu un plus de precizie, dezolantă faţă de imaginea mai suplă, mai vie, care le aşteptase în ea. Până şi umbrele se solidificaseră parcă. Pendula arunca pe tapetul înflorat o pată tot atât de fermă, de geometrică, de aceeaşi durabilitate indiferentă ca aceea a detaliilor celor mai simple, a desenului parchetului, a succesiunii cifrelor de pe cadranul familiar. Apăsarea pe care o simţise şi în dormitor continua să crească. Tăcerea? Şi altceva. Dificultatea gândului şi un fel de frică fără contur precis o făceau să ezite. Fără să poată însă trece la altceva. Tăcerea? De ce nu?... Capotul se lipise de umerii umezi, se simţea legată de el, ţintuită pe loc şi adulmecând deodată nici ea nu ştia ce. Petecul cenuşiu de cer al ferestrei? Când ochii i se opriră asupra geamurilor opace ale uşii dormitorului se simţi deodată la capătul unui drum în care fiece pas o sleise mai mult, o sleise de ce anume? Nu mai putea decât să surprindă o clipă întrebările acestea care imediat lăsau locul unei noi renunţări.
Dreptunghiurile egale, cenuşii-verzui, substanţa netedă, impenetrabilă, prelungindu-se desigur dincolo de ramele subţiri de lemn, mai departe, pe sub tapetul înşelător, ascunsă în miezul zidurilor... peste tot bariera aceasta nevăzută, altfel indiferentă, altfel ostilă. Încerca s-o cuprindă şi îi reveni vuietul scoicii de pe toaleta Leontinei. Mâna în care ţinea scrumiera zvâcni scurt.
Trosnetul celor două geamuri căzute din cauza izbiturii o învioră ca un curent de aer proaspăt. Câteva minute mai rămase în jilţ, pescuind de la adâncimi tot mai mari, ca într-o mină cu galerii la diferite nivele, ecourile mereu mai slabe ale ţipătului strident al geamurilor. Apoi, cu expresia încă extenuată, dar şi începutul de surâs al lucrului dus până la capăt, se duse spre uşa care mai tremura abea perceptibil. Se uită lung prin unul din carourile căzute. Camera i se părea nespus de mică, străină şi umilă. Locul în care se aşezase pe pat nu se mai cunoştea. Simţea o nemaicunoscută blândeţe ramificându-se în tot corpul ei, un fel de destrămare acceptată natural, ca somnul.
Se mai aplecă totuşi, ţinându-se cu mâna de clanţă, răscoli prin grămada de cioburi şi ridică unul. Când se întoarse cu faţa spre odaie, lucrurile îşi regăsiră iar absenţa familiară. Deschizând uşa dormitorului ei ezită o clipă, dar nu mai era decât una din opririle fără semnificaţie care aparţineau ritmului ei obişnuit. Se îndreptă spre divan şi se întinse domol, fără să-şi scoată pantofii, pe scoarţa a cărei asprime se mistui pe dată. Mâna dreaptă continuă să strângă ciobul de pieptul tot mai liniştit.

Nu auzise bine a treia lovitură de ciocan şi casa se şi umpluse de oaspeţi. Bărbaţi cu feţele incandescente - nu li se mai cunoşteau trăsăturile - coborau şi urcau în goană scara întunecoasă, agitând torţele al căror sfârâit acoperea, împreună cu bocănitul ce nu se mai isprăvea, apelurile confuze de dincolo. Din loc în loc circulaţia era întreruptă. Câte o treaptă se dilata deodată nemăsurat, până când depăşea înălţimea omului care rămânea astfel prizonier, apoi materialul subţiat al treptei se sfâşia ca o mătase prea întinsă. Cu un gest de groază, omul se arunca în golul în care nu se putea desluşi nimic. Instantaneu, scara se închega din nou şi alţii coborau şi urcau grăbiţi peste abisul dispărut. Oare ştiau ce se întâmplase?
Pe fereastră se vedeau, la mare adâncime, în stradă, hamalii ce se chinuiau să fixeze de cârligul unei macarale, care trebuia să-l tragă deasupra casei, un vas imens, negru, al cărui fund licărea uneori îngrijorător. Distanţa nu permitea să ghiceşti ce conţinea. Se aplecă mereu mai mult în afară, de câteva ori fusese trasă în casă când picioarele nici nu-i mai atingeau podeaua. Nu reuşea totuşi să afle. De câte ori oamenii, care nu se vedeau mai mari decât nişte viermi, atingeau vasul, un geamăt profund umplea aerul, încheindu-se cu un fel de bolborosit neputincios. Agita într-una, dar inutil, funia macaralei; bocănitul devenea tot mai insistent. Pe scară tineri cu picioarele neînchipuit de subţiri, mulaţi în ciorapi lungi cenuşii, săreau peste golul treptelor ce se desfăceau zadarnic. Râsul lor gângâia neîntrerupt acoperind gemetele scării învinse. Căuta ceva care ar putea folosi celor de jos. Îşi trecea mâna, grăbit, prin întunericul rafturilor dulapului care o înconjura din toate părţile. Cuţitele mereu mai mari pe care le scotea într-una la lumină nu puteau folosi. Alergă la fereastră să le-o spună celor de jos, dar în stradă nu mai era nimeni, nu se mai vedeau decât cârligele macaralei a cărei funie tăiată fâşâia umil, pendulând prin aer. Ce se mai putea face? Râsul se auzea şi mai puternic. Recunoscu vocile şi se întrebă dacă mai putea sta locului. Când desluşi râsul Leontinei deschise o clipă ochii.
Nu se mai auzea nimic. Curios... Apoi din nou râcâitul din faţa uşii de la intrare. Redeschise ochii, paralizată în poziţia în care se afla, aproape rostogolită de pe divan cu capul atârnând în gol şi întins în direcţia din care venea zgomotul. Ţăcănitul familiar al broaştei o rupse din inerţie. O pată de sânge se întinsese pe reverul de care îşi lipise mâna ce ţinea ciobul. Îşi privi mâna rănită şi mai lung capotul pătat. Prin ochii încă aproape lipiţi de somn trecu ca o scânteie vioaie. Închise unul şi cu celălalt studie atent pata ce acoperea desenele complicate ale mătăsii. Nu înţelegea. Poate nici n-avea vreo legătură cu restul. Când îi auzi foindu-se în vestiar îşi întoarse iar ochii spre uşă. Câţi erau? Cum învăţaseră toţi să sară treptele? Desigur, nimic nu-i mai oprea acum. Se apropie de uşă şi recunoscu glasul lui Toni. Cineva râse ca de o observaţie spirituală. Ce putea să fi spus? Încuie uşa, învârtind cheia încet să nu se audă. Surâdea. Nu, n-o prinseseră încă. În vârful picioarelor, se îndreptă către uşa băii. Alături se îndesau mereu mai mulţi. Se aşteptase de fapt să bocănească şi mai tare. Ştia totuşi că ultimii veniţi abea de se mai strecurau. De câte ori un sunet metalic sfâşia vuietul opac, mâna rănită strângea încă mai tare ciobul, al cărui frig îi ajungea până la inimă. Din nou se auzi vocea lui Toni. NU. Un animal diform îşi trecea spinarea peste tăblia uşii, blana aspră freca lung lemnul fragil.
Fără să-şi ia ochii de pe uşa care putea ceda deodată, împinse zăvorul din spatele ei şi făcu doi paşi nesiguri înapoi. Abea când întoarse a doua oară cheia observă reflexele curioase ale bronzului clanţei. Se întoarse încet. Ar fi vrut să ghicească înainte să vadă. Ce anume? Cum să-şi amintească ceva cu tot zgomotul ăsta? Era numai becul aprins de deasupra oglinzii. Se apropie de oglindă cu capul întins înainte şi înclinat într-o parte.
Oglinda nu-i arătă decât ochiul mărit peste măsură, viermele leneş al sprâncenei ridicate şi, pe bărbia care atinsese probabil vârful reverului, o pată brună de sânge. Întoarse capul şi celălalt ochi ocupă oglinda, acoperit pe jumătate de părul căzut peste frunte. Oglinda prea mică nu-i permitea să-şi găsească echilibrul; ca de pe o muchie de cuţit, capul cădea mereu într-o parte sau în cealaltă.
Zgomotul încetase un timp. Apoi reîncepuse. Oare funia mai atârna în faţa ferestrei? Mereu mai mulţi urcau scara. Nu mai puteau fi număraţi. Străvezii, cenuşii, de culoarea zidului. Şi totuşi avea să scape. Oglinda n-avea putere s-o mai ţie.
Cu podul palmei făcu să sară brusc cercevelele ferestrei joase şi se aşeză pe laviţa pe care alegea orezul stricat de cel bun. Corpul enorm acoperea toată fereastra, atingând amândouă marginile, ce se ascunseseră în carnea moale până aproape de pragul de sus ce îi apăsa pe creştet. Odaia se întunecase. Numai în jurul oglinzii, pe care abea o vedea pieziş, un oval de lumină palidă şi fascicolele subţiri de zi ce răzbăteau pe lângă ea mai desluşeau ceva. Dincolo de picioarele pe care şi le putea vedea spânzurând în aer, nimic nu mai era clar. Camera se dilata peste măsură. În obscuritatea tot mai densă care se întindea până la perete, nu mai reuşea să aprecieze numărul de paşi ce o despărţeau de uşă.
De altfel n-avea nici o însemnătate. Zgomotele la fel de puternice se îndreptau în altă direcţie, deviate parcă de întunericul prieten. Goana de alături nu mai înceta. Nimeni nu ştia însă de uşa ascunsă. N-ar fi fost totuşi mai bine să plece? Închisese ochii şi un timp totul se opri.
Când se auzi strigată, întâi fu drumul cald al lacrimilor pe obraji şi imediat, ca un răspuns, răcoarea de afară, întinsă peste umerii ei, strecurându-se în casă şi în jurul ei, două braţe subţiri într-o îmbrăţişare fluidă.
Lhiina, Lhiii-na... Se auzeau şi nişte bătăi în uşa dormitorului, dar asta n-avea nici o legătură cu apelurile ce se repetau tot mai des. Luau naştere din vacarmul de alături, dar... Lhiii-na... De fiecare dată se simţea mai uşoară. Pragul de sus nu-i mai atingea creştetul. Presiunea marginilor ferestrei asupra umerilor ei scădea mereu. De parcă aerul de afară, lumina proaspătă pe care nici nu o vedea, topeau pe nesimţite pernele de pe spatele, de pe umerii ei. Era mereu mai mică. Lhii-na-a... Putea să se legene domol, marginile ferestrei n-o mai atingeau deloc şi răcoarea îşi continua lucrul. Ştia că de acum nu se va mai opri. Lacrimile calde şi în uşă loviturile cadenţate. Lina văzu o pară mare, galbenă, legănându-se tot mai puternic la marginea unei ramuri subţiri.

1950-1951, Paris


Această proză a fost citită, cu decenii în urmă, în cenaclul parizian al regretatului L.M. Arcade.