Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Libelula s-a hotărît să devină proastă de Alexandru Matei

Să zicem că locuiţi la Paris şi că vecina dumneavoastră, pe nume Fiona Régale, une sorte d'Amélie Poulain en négatif (n-o scriu eu, ci www.gensheureux.com) - poreclă, nume de buletin? - vă povesteşte, într-o seară, la o clătită despachetată într-o clătitărie de cartier, pe ducă, despre ea: gitană, descinde dintr-o femeie şi un bărbat care s-au căsătorit în închisoare, prin telefon (erau cazaţi în stabilimente din oraşe diferite), care au avut grijă să moară foarte repede, care bolnav, care împuşcat pe la spate. Creşte cu Mamé, bunica, într-o rulotă kusturiţiană, pînă la nouă ani, cînd rulota şi bunica dispar mistuite într-un incendiu. Fio rămîne singurică. Familia adoptivă şi orfelinatul îi desăvîrşesc iniţierea în viaţă.



La 18 ani, Fio are o idee interesantă în privinţa asigurării propriei subzistenţe: intuiţia ei morală îi spune că oamenii, cu cît o duc mai bine din punct de vedere material, cu atît au mai puţine credinţe şi acţionează în virtutea impulsului. Că au, prin urmare, întotdeauna ceva de ascuns pentru că se simt vinovaţi. Şi cum unde-i vinovăţie e rost de profit, Fio se apucă să compună, din litere decupate din ziar, scrisori de şantaj şi să le expedieze oarecum la întîmplare, studiind totuşi, în prealabil, cartea de telefoane şi subordonînd aleatoriul unei judicioase determinări socio-topografice: ierarhia străină de orice matematică a celor 20 de arondismente pariziene trebuie să-i fi dat idei tinerei orfane. Bun, figura îi iese şi, pentru că tot îşi chema victimele în parc şi le trebuia să aştepte pînă ce victima depunea prada într-un "colţ al falezei de la Buttes-Chaumont" - consacrat ad-hoc recipient al ofrandelor subtil extorcate -, fata se apucă să picteze, la plezneală, în vreme ce victima apare, ezită, depune şi o şterge. Pentru că ducea lipsă de inspiraţie, Fio picta ceea ce o interesa: adică pe respectivul sau pe respectiva pe care reuşea să-l (să o) păcălească, în diversele sale ipostaze de şantajat. Ideea asta i se pare unui mandarin al lumii artistice pariziene, unul care avea să dea curînd colţul, nu genială, ci de-a dreptul frumoasă. Se hotărăşte să o propulseze pe tînără vedetă. Nu, nu vă gîndiţi la Irinel Columbeanu, pentru că nici o Amélie Poulain nu l-ar suporta. Bătrînul e un lup de mare uns cu toate alifiile, capabil să schimbe destine, dacă vrea, ca un adevărat Mefistofel.

Despre felul în care Fio Régale se hotărăşte să devină proastă am spus tot. Să vedem cum arăta ea de fapt.



Libelula, din văzduh în insectar



Ea locuieşte estimp undeva în partea de est a Parisului, în Belleville, vecină şi prietenă fiind cu Zora Marprelate, manechin apostat, plictisit de inconsistenţa rolului social jucat, care-şi face un scop în viaţă din cele mai zărghite modalităţi de a se opune politicii corecte: "milita pentru vînătoare, coridă, teste nucleare, pedepse corporale; fuma tot ce era de fumat, ţigări, ţigarete, iarbă. Se înverşuna împotriva democraţiei, a anarhiei, a aristocraţiei, a monarhiei şi a dictaturii." Dar viaţa ei se consuma în pregătirea şi îndeplinirea unor simili-atacuri teroriste cu scopul subminării testamentului unui VIP pe nume Timothy Leary, papa LSD-ului, "care ceruse să i se congeleze capul la moarte, şi diseminase fiole cu sîngele lui în cele patru colţuri ale lumii în speranţa de a fi resuscitat cîndva, sau clonat." Zora răscolise tot globul în căutarea sîngelui sacru şi începuse, metodic, să spargă fiolele una cîte una. Ce vrăji mai făcea Zora? Devenise cea mai periculoasă criminală în serie din propriul apartament, răpunînd cu focuri de armă ba un frigider, ba o mobilă, în fine, lucruri, enervante, de la un moment dat insuportabile. A, da, şi pentru că avea bani, cumpărase toate camerele clădirii în care locuia, neputîndu-se înţelege cu vecinii şi achiziţionîndu-le rînd pe rînd locuinţele. Lăsase liberă doar încă o cameră, în afară de a ei, providenţial, pentru o eventuală revelaţie - care se nimeri a fi Fio. Pentru ca decorul să nu pară, totuşi, prea puţin straniu, autorul mai adaugă, pe post de animal de casă, un cameleon, colocatorul celor două "şuie paparude".

Acum, dacă între timp aţi înfulecat mai multe clătite cu Fio, să vă mai spun că modul ăsta de convivialitate se numeşte "serată toxică" şi subverteşte o altă marotă de-a societăţii de consum, obsesia ecologicului. Dar tot n-aţi aflat de ce, la o adică, atîta furie consumată pe şi atîtea riscuri luate împotriva unei biete societăţi de consum - una care, orice s-ar spune, şi-a pierdut strălucirea de-altădat'. Vă adie o amintire livrescă a lui Gide cu ale sale soties, un estetism light, o decadenţă fin-de-sičcle, care evită revoluţia şi deopotrivă lîncezirea, prin apelul la tactici de înfrumuseţare a propriei vieţi, de deconstruire a tuturor prealabilelor ei, de diferenţiere în scop soteriologic? Bine, fie, dar mă întreb cum de în universul acesta, care împarte cinstit atmosfera zumzăitoare a lui Emil Gîrleanu cu cea sulfuroasă a lui Gide, prietenia nu se supune aceleiaşi atitudini nimicitoare din partea Zorei, iar raporturile cu sexul opus lipsesc de tot (oare nu dintr-o oftică pe vedetismele autoficţiunilor şi autoficţionarilor ostentativi într-ale etalării intimităţii, anatomice şi psihice deopotrivă?)

Există în orice roman franţuzesc contemporan ceva care-l înrudeşte cu unul de-al lui Houellebecq, dar - e un dat, desigur - şi cu unul de-al lui Hugo sau Dumas tatăl. "Fio avea o teorie despre Zora. Sfîrşise prin a ajunge la concluzia că prietena ei purta în ea ura tuturor nenorociţilor. Tone de maici Tereze şi de organizaţii se fac purtătoare ale săracilor pentru bani, dragoste, prietenie, educaţie..." Există în orice opţiune estetică a scriitorului o refulare pe care literatura este chemată s-o descarce : literatura, în lipsă de altceva...



Teze, dihotomii şi stîngăcii



Romanul lui Martin Page, al doilea tradus în româneşte după M-am hotărît să devin prost - una dintre traducerile de succes ale editurii Humanitas în 2004 - face parte dintre cele care, la început de secol XXI, reînvie legatul lui Boris Vian şi se înscrie în ceea ce Salgas numeşte, peiorativ, literatura Amélie Poulain. Povestea eroinei se termină prost. După ce Zora moare, în Japonia, pe cînd încerca să distrugă una dintre eprubetele care păstrau sîngele lui Timothy Leary, Fio, devenită peste noapte vedetă artistică, fără voia ei, se sinucide. Într-un fel, Fio se lasă Ť să devină proastă ť şi nimeni n-o mai poate salva - nimeni, pentru că singura ei prietenă dispăruse. Ca şi prin romanul de debut, Martin Page avertizează cititorul asupra riscurilor la care este supus trăind în societatea occidentală a spectacolului. Atenţie, exclamă el, pericol de moarte! Nu vă lăsaţi păcăliţi, nici de bani, nici de succes - refuzaţi mondenitatea, combateţi-o cu armele fanteziei, combateţi-o cu umor, nu vă lăsaţi minţile colonizate de idei primite de-a gata! Uşor de zis, greu de scris. Ucigîndu-şi eroina, tînărul scriitor vrea să apară mai grav decît în M-am hotărît..., iar prin felul în care descrie actul sinucigaş, tot atît de delicat. Arătînd cu degetul societatea criminală, Martin Page deresponsabilizează individul, îl victimizează şi îl îndeamnă să fugă în fantezie, să se caţere în supra-realism, îl invită să moară frumos pentru că nu poate să-l înveţe cum să păcălească Sistemul.

Am lăsat deoparte, cu intenţie, descrierea amănunţită a lumii pariziene a artiştilor plastici. Puteţi compara cum scrie Page despre ea cu Platforma şi cu Posibilitatea unei insule ale lui Houellebecq, sau cu Je m'en vais a lui Echenoz. Puteţi constata amploarea luată de estetica artelor vizuale - în detrimentul teoriilor literare - în discursul cultural francez din ultimii zece ani: poate pentru că, spre deosebire de literatură, arta contemporană nu respinge teoria, manifestul, paratextul, experimentul; şi pentru că, vorba lui William Marx, lumea a spus adio literaturii. Dacă mulţi romancieri francezi de astăzi sînt de acord cu privire la vacuitatea practicilor de consacrare artistică în absenţa oricăror criterii estetice stabile, ceea ce-i diferenţiază sînt concluziile sugerate : dezumanizarea artei, la Houellebecq, transformarea instituţiei artistice într-una comercială, la Echenoz. Pentru Martin Page, cel din Libelula, există artişti funciari, al căror mediu de creaţie şi existenţă este libertatea. Societatea, de cum reuşeşte să-i cumpere pentru a-i etala în vitrină, îi ucide.

Nu numai maniheismul scriitorului deranjează - aşa moderat cum se manifestă el, mascat de imageria loufoque - dar mai ales inadecvarea registrelor de limbaj la condiţia socială a personajelor. Puteţi aprecia uşor dacă povestea spusă lui Fio de bunica ei - gitană, repet - are parte de un limbaj credibil: pedalam cu toată viteza, trasînd o cărare prin verdele cîmpului, culcînd ierburile sub roţi. Uite-aşa vorbeşte o declasată social, locuitoare de rulotă, ca un personaj de telenovelă proastă. Martin Page s-a aventurat pe un teritoriu greu, unul în care estetismul exagerat nu salvează autenticitatea personajelor, ci le clişeizează şi le judecă.

În cele din urmă, veţi rămîne vag nemulţumiţi de această a treia cale pe care Page încearcă s-o urmeze în practica literară: nici teorie, nici prozelitism; nici violenţă, nici pasivitate; nici realism minimalist nici naturalism maximalist; puţin umor, puţină gravitate. Ajungeţi la concluzia că e cam greu de triumfat aici, pe drumul ăsta - şi că nu se ştie dacă chiar duce undeva.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara