Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Limbajul publicistic eminescian de Ştefan Badea


Că unora le place, că altora nu (în fond, fiecare are dreptul să-i placă ce vrea, adică...doar ce poate înţelege, potrivit sensibilităţii, educaţiei şi capacităţii sale intelectuale!), publicistica eminesciană face parte (şi - măcar cantitativ - ce parte!) din opera artistului. Pe de (ceal)altă parte, cred că Eminescu trebuie demitizat tocmai pentru că îl simţim atît de aproape; are nevoie de "serviciile" mitologiei un Orfeu, de la care nu am moştenit o operă, ci doar o legendă. Sînt acestea convingerile - deloc polemice, în intenţia mea - cu care fac observaţiile următoare. Înainte de a "intra în subiect", încă o paranteză: nu-l socotesc pe Eminescu cel mai mare gazetar român pentru simplul motiv că nu cunosc întreaga publicistică românească; este indubitabil faptul că între limbajul ziaristului şi acela al poetului există numeroase punţi ferme, care pot fi trecute fără riscul prăbuşirii în gol. În ceea ce priveşte ultima observaţie nu pot să nu spun că m-a bucurat una dintre concluziile articolului Cei "doi" Eminescu ("România literară", nr.1/1999, p. 12-13) al lui Ioan Constantinescu: "Există între ambele opere - cea poetică şi cea publicistică - particularităţi tematice şi sisteme motivice, izvoare, ca şi motivaţii comune, suprafeţe de suprapunere, puncte de atingere, asemănări stilistice." Eu însumi am relevat cîteva locuri comune între limbajul publicistic şi cel poetic eminescian, în paginile acestei reviste (anul XXIII, nr. 12, 22 martie 1990). Asupra acestei chestiuni mi se pare de prisos a mai insista (cel puţin deocamdată). Voi zăbovi asupra consideraţiilor lui Eminescu în legătură cu limbajul publicistic, asupra limbajului din articolele lui Eminescu şi îmi voi permite o părere în legătură cu acestea.
În partea introductivă a unui articol publicat în trei numere consecutive din "Timpul" (6,7 şi 8 mai 1880), articol intitulat Notiţe bibliografice, Eminescu făcea următoarele constatări: "Presa noastră - scrisă mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învăţat de către orice străin în cîteva zile - e o presă naţională." şLa începutul paragrafului din care cităm, autorul deplîngea faptul că "din nenorocire, tot ce pîn'acum şi-a însuşit ca din senin şi fără ştirea lui Dumnezeu numirea de "naţional" n-au fost decît lucruri primite de-a gata de la străini, cari nu numai că nu sînt răsărite nici din instinctele noastre, dar nici nu s-au asimilat cu judecata noastră.".ţ "Cu toate acestea - continuă Eminescu - lucrarea ei zilnică asupra înţelegerii poporului şterge pînă şi rămăşiţele de originalitate ale graiului nostru străvechi.(...) Dacă deschidem ziare de ştiinţe naturale, de medicină, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limbă, primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene de-a căuta echivalentul românesc. Am văzut o carte intitulată "Despre cosmeticurile nuisibile sănătăţii". Îşi poate închipui fiecine în ce stare e ameninţată s-ajungă limba prin pretinşii oameni de ştiinţă." (O., XI, 156-157).
Trebuie precizat că Eminescu nu combate în mod absolut împrumuturile, ci doar acei "termeni străini fără trebuinţă". Atitudinea aceasta, care nu e numai a lui Eminescu, e - în cazul lui - şi veche şi constantă: într-o cronică dramatică publicată în "Curierul de Iaşi" din 28 noiembrie 1876, Eminescu observa, în legătură cu limba traducătorului piesei reprezentate, că "ar putea fi mai românească. Ce va să zică prizon? N-avem vorbe româneşti îndestule pentru a însemna punerea la răcoare? Închisoare, temniţă, prinsoare nu sînt destul de bune pentru traducător?" (O., IX, 275). În manuscrisele poetului se păstrează şi următoarele reflecţii, relevante pentru atitudinea sa faţă de împrumuturile lexicale: "Cum e procedura noastră întru primirea cuvintelor latine? Totdeauna estremitară. Unul primeşte en gros, altul de fel. A primi în locul unei vorbe româneşti bune una latină care să-nsemne tot aceeaşi, nu ni se pare consult - a primi un sinonim care, însemnînd aceeaşi înseamnă totuşi altceva, o altă nuanţă a înţelesului, asta însemnează a-şi înnobila limba. O espresiune pentru mai multe înţelesuri e mizerie, mai multe espresiuni pentru un înţeles e copilărie, mai multe înţelesuri, deşi sinonime, e adevărata avuţie a limbei. Şi această avuţie o recomand cu deosebire inovatorilor noştri." (Fragmentarium, 249).
Pentru Eminescu, două din caracteristicile blamabile ale limbajului de care uzează presa românească a timpului său sînt întrebuinţarea fără măsură şi fără nevoie a neologismelor şi utilizarea unei sintaxe, de asemenea de împrumut, care fac respectiva limbă păsărească. Cum aceste trăsături caracterizează nu numai stilul publicistic, ci şi - aşa cum Eminescu remarcă adeseori, evidenţiind, totodată, excepţiile - pe cel ştiinţific, ele nu au fost luate în consideraţie de către cercetătorii limbajului presei secolului trecut. Aceştia remarcă, printre particularităţile stilului gazetăresc al veacului al XIX-lea, perioadele dezvoltate artificial, enumerările exagerate, construcţiile antitetice şi repetiţiile căutate, exclamaţiile şi imprecaţiile patetice etc., toate împrumutate din recuzita retoricii clasice şi desfăşurate pe un ton bombastic, care face din articolele publicate în majoritatea gazetelor o pastişă neinspirată a stilului înflăcărat al generaţiei paşoptiste.
S-a observat, pe bună dreptate, că "Stilul se deosebeşte după cum avem în vedere articolele sobre şi argumentate scrise de Eminescu în "Timpul" sau de Caragiale, şi multe din cele publicate în "Românul", unde retorismul cultivat de colaboratorii liberali ai ziarului se găsea în elementul lui" (Şt. Munteanu, V.D.Ţâra, Istoria limbii române literare, FDP, Buc., 1983, p. 298). În afara retorismului, stilul publicistic din a doua jumătate a secolului trecut se caracterizează prin cultivareea senzaţionalului cu ajutorul epitetului superlativ. În paginile presei de atunci se face abuz de vocabule ca excepţional, formidabil, sublim, senzaţional etc.

Nimic din toate acestea în articolele semnate de Eminescu. La anumite procedee retorice face apel şi poetul, e drept, dar tonul este temperat şi în marginile impuse de subiectul tratat. Gazetarul îşi pune întrebări şi îşi răspunde: "Contra acestor eventualităţi există un singur mijloc - o Confederaţiune Dunăreană, ca rezultatul cel mai firesc al liberării acestor provinţii. Dar care este puterea ce prezintă destule garanţii civilizaţiei europene pentru a fi însărcinată cu protectoratul acestor provinţii? Desigur numai Austria.". Presupune replici ale cititorului, pe care le combate cu argumente: "Să nu ni se răspundă că Rusia s-ar opune. Prin rezistenţa continuă a Europei, Rusia este redusă de a privi chinurile celor de un neam şi de o lege cu ea fără să poată interveni în favorul lor." (O, IX, 154 ). De multe ori este angajat un adevărat dialog cu un presupus preopinent: "Să ni şoptească geniul naţional! Bine!...Dar ce? Pentru ca să şoptească trebuie înainte de toate să aibă ce şopti. - O, ni va răspunde unul încrezut în literatura noastră dramatică, nu cumva noi n-avem repertoriu? - Ba repertoriu avem, cine zice că nu? Numai ce fel de repertoriu?" (O, IX, 84).
Întîlnim exclamaţia retorică, dar foarte rar, şi atunci dictată de exasperarea în faţa neînţelegerii unor adevăruri elementare adesea repetate de cronicarul dramatic, cum se întîmplă în primul citat din cele care urmează, sau de o justificată şi amară indignare în faţa ignoranţei în al doilea citat: 1. "Fierarul (d-nul Galino), sora lui de lapte (d-şoara Dănescu), mama (d-na Evolschi) (...) au făcut ce-au putut din rolurile lor imposibile. Nu tot astfel d-na Stavrescu. D-nia-ei a vrut să deie relief acestui nonsens dramatic, să iasă din cadru afară prin jocul său de scenă, au jucat deci cu atîta barbară cruditate, mai ales ca oarbă, cu grimarea de om mort, cu ochii adînciţi şi vineţi în cap, încît nu inima - stomahul ni s-a întors la această privelişte. Pentru D-zeu! (s.n. Şt.B.). Nu tot ce e natural e frumos. Aceasta trebuie să fie regula de aur a tuturor artiştilor, fie ei poeţi, fie pictori, fie muzicanţi, fie actori." (O, IX, 293). 2. Recenzia Economia naţională şi D.A.Vlădescu, Doctor în drept, doctor în medicină este una din cele mai nemiloase puneri la punct semnate de Eminescu. După ce oferă o probă "din această preţioasă operă" în care abundă greşelile de ortografie, de gramatică şi care culminează cu greşeli ştiinţifice de clasa a III-a, prin aşezarea Rusiei şi a Turciei în vestul României, iar în sud a Turciei, recenzentul exclamă:


"O Vest al României regiune infernală,
În care ruşi şi unguri cu turci amestecaţi
Pîndesc să treacă Prutul, în oarde adunaţi,
De doctorul Vlădescu de n-ar avea sfială."


Urmează, în inimitabilul stil polemico-ironic eminescian, invocarea lui Ştefan cel Mare: "Săracul Ştefan Vodă! (s.n.Şt.B.) Crişu el, la răsărit avea tătari, la miazănoapte ţara leşească, la Apus Ardealul, la miază-zi Ungro-Vlahia. Acum ce-ar face cînd ar vedea la apus turci, ruşi şi unguri uniţi, rîvnind toţi buluc asupra lui? Ce-ar face? Ia, ar face, c-ar avea pe doftorul nostru, care ştie să mute mările şi ţările de la apus la răsărit. De-odată te-ai pomeni numai cu Dunărea-n vîrful munţilor şi cu pădurile de brad în albia Dunărei. Şi iaca aşa ar scrie Nistor Urechi: "La satul Stuhăria-lupului, ţinutul Nicăiri, unde-i biserica într-un vîrf de plop şi Dunărea curge la deal, întîlnitu-s-au oştirea moldovinească cu urdii turceşti, moschiceşti şi ungureşti şi, dînd război bărbăteşte de ambe părţile, mare mult s-au oştit pînă au biruit oastea moldovinească, iar limbele străine s-au ascuns toate într-o căpăţînă de sîrb, pe care pan Vlădescul, biv-vel vraci Sadagorski o adusese din ţara franţozească. Şi astfel am biruit noi limbele străine cu mila Domnului, cu vitejia Vlădescului şi cu norocul lui Ştefan Voevoda"" (O, IX, 148).
Însă nu retorismul caracterizează limbajul publicistic eminescian, şi cu atît mai puţin cultivarea senzaţionalului prin epitetul superlativ. În ceea ce priveşte acest din urmă aspect al presei româneşti din a doua jumătate a secolului trecut, parodiat de Caragiale în unele schiţe ale sale (Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii, Înfiorătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din strada Uranus), trebuie spus că faptul divers cu caracter senzaţional este înregistrat de Eminescu într-un stil sobru, neutru, fără aprecieri personale, subiective. Limbajul publicistic eminescian se caracterizează, dimpotrivă - cum s-a putut observa şi numai din citatele extrase - prin temperarea retorismului, prin cultivarea procedeelor stilului elevat şi ale celui "realist". La acestea se ajunge, mai cu seamă, prin întrebuinţarea "expresiei fireşti, echilibrate şi limpezi a limbii populare", care va constitui un atribut al gazetăriei secolului al XX-lea (cf. Şt. Munteanu, V.D. Ţâra, lucr. cit., p. 299), al cărei precursor nu este altul decît Eminescu.
Răspunzînd în "Timpul" din 21 mai 1882, unor acuzaţii care i se aduceau, Eminescu face această profesiune de credinţă: "Se zice că prea dăm gură de lup onorabililor adversari şi că în scrierea noastră nu se observă acele dresuri şi cochetării stilistice prin cari strălucesc învăţaţii "Românului". Gura păcătoşilor adevăr grăieşte. Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Vorba nu e decît o unealtă pentru a esprima o gîndire, un signal pe care-l dă unul pentru a trezi celuilalt, identic, aceeaşi idee, şi cînd sînt aspri nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuinţăm eufemismi." (O, XIII,120).
Nu "dresuri şi cochetării stilistice" caracterizează limbajul publicistic eminescian, ci expresia vie, nu de puţine ori colorată, a limbii populare, locuţiunea, zicala şi proverbul, apte să dea discursului pregnanţă şi cursivitate, să nuanţeze şi să plasticizeze ideile, să acopere cu exactitate adevărul. Cum putea răspunde mai bine Eminescu, în articolul din care am citat, reproşurilor care-i fuseseră aduse, decît amintind zicala "gura păcătoşilor adevăr grăieşte"?
Tot astfel, discutînd posibilele alianţe politice ale României în preajma Războiului de Independenţă, redactorul de la "Curierul de Iaşi" observă: "Frumos, nu-i vorbă, să fii prieten cu împăraţii Răsăritului şi ai Apusului, dar vorba ceea - mai bine vrăşmaş c-o faţă decît prieten cu două." (O, IX,232). Înţelepciunea populară este convocată pentru susţinerea unei ipoteze ca şi a argumentelor jurnalistului: "pentru arab, egiptean şi alte rase de la miazăzi, iarna e un duşman neînvins, pe care, după cum zice proverbul, nu-l mănîncă lupii." (O,IX,224). Într-un articol de început întîlnim zicala "ori caftan pîn'în pămînt ori ştreangul de gît" (O,IX,119). Constatînd că "Diplomaţia cu mersul de culbec şi cu estrema fineţă a mijlocirilor ei urmează a coase la actele ei note şi instrucţiuni scrise pe hîrtie velină", Eminescu aminteşte "povestea cîntecului: "pe de laturi cu bănaturi, la mijloc pară de foc"" (O,IX,195).
Analizînd, în conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, publicată în "Convorbiri literare", situaţia republicilor române, ni se spune că "Vodă, adică statul, putea să zică da, Hîncu zicea ba şi pe-a lui Hîncu rămînea" (O,IX,167). În acelaşi text este invocat un alt proverb: "Dorinţele şi aspiraţiile oricărui individ omenesc sînt mărginite, încît funcţiunea principală a vieţei, a inimei sale este nu realitatea unei dorinţe, ci dorinţa, voinţa ca atare. De acolo proverbul: toată lumea să piară, numai Manea să trăiască." (O, IX,166). "Ştiut este - ni se spune în altă parte - satul arde, baba..." (O,IX,129). Persiflînd "potcoavele ortografice" ale "Curierului Bolgradului", tînărul ziarist exclamă: "Bravo Qurierul Bolgradului, ziar politiqu, qomerquial, agriqol! Minte la el cît glas la peşte." (O,IX,122).
Despre noii guvernanţi ai Bucovinei ni se spune că "umblau ca mîţa pe lîngă păsat" (O,IX,255). Recenzentul Logicei lui Maiorescu, dr. Zotu, "seceră înainte de-a fi semănat" (O,IX,416). Într-un articol din 21 oct. 1877, sînt arătaţi cu degetul unii "isteţi, cari cred că tot ce zboară se mănîncă" (O,IX,436).
O mulţime de expresii pigmentează articolele lui Eminescu, plasticizînd ideile, dîndu-le viaţă, iar discursului, oricare ar fi nota în care se desfăşoară (critică, polemică, ironică, satirică) dîndu-i savoare. Astfel, o cauză a crizei financiare este legată de oameni "cam tîrziori la minte" (O, IX, 149). "...în formele goale de cultură(...) nimica nu e real decît plata personalului însărcinat cu pisarea apei în piuă..." (O, IX, 321). În legătură cu ceea ce aşteaptă Grecia de la cele şapte puteri, ziaristul are îndoieli, pe care le exprimă cît se poate de plastic: "Numai să nu moară Kyrios înghesuit la pomană" (O, IX, 229). Cu o expresie datorată înţelepciunii populare, războiul ar fi "feciorul lui bani gata
ş-a lui mînă spartă" (O, IX, 231). Unii corespondenţi din România ai ziarului "Neue Freie Presse" au ca meserie "negustoria cu piei de cloşcă" (O, IX, 234). Comentînd interpelaţia unui membru al Camerei ni se spune că la cel puţin treizeci dintre strămoşii acestuia "turcii le-au pus capul în poale" (O, IX, 284). Cu o altă formă ("a-şi lua capul în poale") şi cu o cu totul altă semnificaţie ("a o lua la sănătoasă"), construcţia este întîlnită la Cantemir: "Dobitoacele capul în poale luîndu-şi în monarhia pasirilor au pribegit". Fără complementul de loc, expresia este întîlnită în folclor, cu sensul de "a ucide prin tăierea capului": "Îmi pune capul Codrean" (S.Fl. Marian, Nunta la români). Eminescu o foloseşte cu acelaşi înţeles în poemul Călin Nebunul, elaborat cu un an, doi înaintea articolului din care am citat: "Hotărînd ca celui care va lăsa să se potoale, şfoculţ /Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale" (O, VI, 24).
O piesă reprezentată pe scena Naţionalului ieşean este menită, parcă, "a băga în boală pe privitor" (O, IX, 293). Unul din personajele altei piese este "Un lasă-mă să te las" (O, IX, 295). Despre cineva ni se spune că "numa-n gropi nu dau de cuminţi" (O, IX, 303), expresie doar aparent mai... dulce decît replica unui erou al lui Creangă: "Tu numai nu dai în gropi de prost ce eşti". Despre unele ziare bucureştene ni se spune că "ar lua mai bine foc în gură" (O,IX,436) decît să recunoască adevărul. Unele construcţii colocviale ca nu-i vorbă, c-un cuvînt, las'că, vorbă să fie revin frecvent în limbajul publicistic eminescian (v. O, IX, 97, 126, 134, 254, 275, 282, 290, 309, 311, 312, 432). A-şi arăta vopseaua (O, IX, 310), avînd aceeaşi structură cu a-şi arăta arama (cf. "Prea v-aţi arătat arama, sfîşiind această ţară" - O, I, 151), refăcută după expresia populară a-şi da arama pe faţă, are, în articolul din 14 ian. 1877, semnificaţia de "a arăta de partea cui eşti".
Majoritatea citatelor au fost excerptate doar din prima perioadă a jurnalisticii eminesciene, aceea de la "Curierul de Iaşi" (1876-1877). Caracteristicile limbajului publicistic al lui Eminescu, relevate în paginile de faţă, se vor accentua în anii următori, articolele sale excelînd nu numai prin rigurozitatea conţinutului, prin logica impecabilă a ideilor, raţionamentelor şi demonstraţiilor, prin viziune (toate acestea trebuind judecate în contextul extrem de complex, al timpului!), ci şi/ mai ales prin claritatea expresiei, prin acurateţea şi plasticitatea ei, prin gradul mare de accesibilitate, prin naturaleţe etc.
A insista, astăzi, asupra fondului publicisticii eminesciene este - în funcţie de unghiul din care e privită întreprinderea - ori oţios, ori "neproductiv", ori "contraproductiv"; pozitiv, constructiv (cu sau fără ghilimele) în nici un caz. În probleme sociale, economice, politice şi chiar naţionale, Eminescu a fost un om (nu un "erou") al timpului său. Fiind - ca poet, ca artist - atît de mare (genial, în accepţia romantică, dar nu numai), diferite orientări (mişcări) ideologice (politice) au considerat că pot transfera - şi nu a fost deloc greu - această dimensiune asupra publicisticii sale. În măsura în care sămănătoriştii, ortodoxiştii, legionarii, naţionalist-comuniştii (mai vechi şi mai noi) şi-au făcut/ îşi fac din Eminescu-publicistul un blazon, un scut sau o armă, alţii - de fiecare dată alţii - şi-au făcut/ îşi fac din el o ţintă. De suferit avea/ are totdeauna artistul, deoarece - cu voie, fără voie - planurile erau/sînt intersectate. Soarta lui Eminescu, în aceste condiţii, mi se pare a fi cea de pe urmă a lui Ioan Vodă cel Cumplit: sfîşiat de patru cămile în tot atîtea direcţii.
Fireşte, Eminescu nu a fost un individ cu personalitate dublă, dar, ca artist genial, a fost - fără îndoială - unul capabil de dedublare, de multiplicare chiar. Putem să-l (nu judecăm) gîndim, uniformizînd toate manifestările sale, făcîndu-le "o apă şi-un pămînt"? Ar fi cea mai gravă eroare (pe care nu puţini au făcut-o!). Pe de altă parte, opera unui creator este un întreg, iar opera lui Eminescu este tot ce a rămas de la el - publicat antum, postum sau rămas în manuscrise; nu poţi spune că Eminescu este numai pînă aici, ori doar atît.
Important este ca Eminescu să nu mai fie (ad)judecat, ci înţeles. Dar pentru asta este nevoie, pe de o parte, de bună-credinţă, iar pe de alta, de cine să-l înţeleagă. Oricînd, un gînd, un cuvînt, chiar scrise, pot fi deturnate din albia lor, din intenţia celui care le-a "emis", mai ales cînd acela nu le mai poate urmări destinul.
Eminescu - ca ziarist, dar şi ca scriitor, în sens strict - nu mai poate fi luat ca model (cum cred că - în acest domeniu - nimeni nu poate constitui un model), dar poate fi "studiat", pentru că de la cei mari ai totdeauna ce învăţa, indiferent că sînt contemporani cu tine ori cu Homer. Limbajul publicistic de azi nu mai poate avea un model în ziaristica eminesciană, dar poate asimila de la aceasta lecţia acurateţei, a supleţei de gîndire şi de exprimare, a expresivităţii (mai puţin pe cea a inflexibilităţii), a percutanţei la cititori.


Notă
Citatele au fost excerptate din:
O, I - M.Eminescu, Poezii tipărite în timpul vieţii, I, Buc., 1939.
O, VI - M.Eminescu, Literatură populară, Buc., EA, 1963.
O, IX - M.Eminescu, Opere, IX, Publicistică 1870-1877, EA, Buc., 1980.
O, XI - M.Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, Buc., EA,1984.
O, XIII - M.Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Buc., EA, 1985.
Fragmentarium - Mihai Eminescu, EŞE, Buc., 1981.