Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Limbi străine de Rodica Zafiu

O chestiune lingvistică şi didactică a agitat, pentru cîteva zile, spaţiul politic românesc, dînd naştere - în sedii de partide, în mass-media, dar şi pe forumuri din internet - unor declaraţii şi dezbateri uluitoare prin irelevanţă. Un val de indignare publică a fost provocat de o afirmaţie a preşedintelui, care observa că elevii etnici maghiari, din zone cu populaţie compactă, ar trebui să înveţe la şcoală româna după metode şi manuale tipice învăţării unei limbi străine. Afirmaţia aparţine bunului simţ, ţine de pura evidenţă, astfel încît ar fi putut fi considerată aproape inutilă. Chestiunea în discuţie este în esenţă metodologică, nu politică, şi abordarea ei normală este aplicarea practică, de către specialişti. Iritările pe care le-a produs merită totuşi atenţie; pentru că din ele se pot trage mai multe observaţii şi concluzii.
În primul rînd, putem constata, din nou, că problemele lingvistice rămîn strîns legate de identitatea naţională şi ating zone surprinzător de sensibile ale opiniei publice. În jurul lor, spiritele se aprind cu uşurinţă (lucrul se poate constata şi din numărul foarte mare de mesaje postate drept comentariu la cîte un articol pe această temă) şi, cum se întîmplă adesea, chestiunea particulară este abandonată în favoarea marilor teze, temeri şi teme: "Să ne iubim limba pe care o vorbim din moşi strămoşi" (forum Gândul). În al doilea rînd, se confirmă faptul că în discursul politic raţiona­mentele contează mult mai puţin decît formulele şocante, cuvinte-emblemă, cu încărcătură afectivă, prinse într-o reţea de conotaţii, mituri şi tensiuni. În cazul de faţă, strigătul de luptă a fost provocat de formula aparent paradoxală - "româna-limbă străină". Dramatizarea si­tuaţiei a fost obţinută, ca de atîtea alte ori, în paginile ziarelor, mai ales prin titluri compuse cu intenţia clară de a şoca şi a provoca: "În România, limba româna, limbă străină" (Cronica Română = CR, 10.08.2007). Formula a declanşat un discurs sentimental-patetic ("Limba noastr-a devenit străină", forum Gândul), iar discuţiile au produs confuzii de planuri - între statut şi metodologie ("în România, limba română nu poate avea regimul unei limbi străine", CR, loc.cit.), între limba oficială şi limba maternă; s-a ajuns astfel la acuzaţii extreme ("încălcarea Constituţiei") şi la sentinţe care cad în afara chestiunii ("în România limba oficială este româna punct", forum Gândul). Stereotipul pe care îl activează sintagma "limbă străină" e, pare-se, negativ: nu atît prin pericolul pe care îl evocă în genere străinătatea, cît pentru că, prin definiţie, limba străină e văzută ca o materie neglijată, ştiută prost.
E vizibilă, apoi, preferinţa multora pentru rezolvarea dificultăţilor prin decrete şi prin coerciţie: "în România, limba română trebuie să fie obligatorie" (CR, loc.cit.). Chiar cînd asemenea soluţie e doar aparentă şi problemele persistă, energia formulei "trebuie" e preferată unor metode practice mai puţin absolute. Cum se realizează acest "trebuie" interesează prea puţin: a formula cerinţa în termeni decişi pare să elimine orice problemă. În mod special, educaţia şcolară este gândită ca o listă de obligaţii (al căror beneficiar e societatea), nu ca un ansamblu de drepturi (ale individului). Elevul trebuie să ştie o serie de lucruri (aici nici nu mai e vorba despre minoritari, ci despre educaţie în genere); nici o clipă nu se insinuează ideea că elevul ar putea avea o motivaţie interioară, că ar vrea să ştie - caz în care societatea trebuie să-i asigure acest drept. Latura politică a acestei discuţii pedagogice stă în deplasarea accentelor de pe coerciţie spre stimulare şi cointeresare, spre obligaţia statului de a-i asigura cetăţeanului condiţii cît mai bune, de a evita defavorizarea, de a găsi soluţii pragmatice. Din păcate, şi în disputa actuală, mulţi erau mai interesaţi să stabilească vinovăţii adînci (profesorii? părinţii? autorităţile locale? etc.), decît să caute rezolvări în interesul tuturor.
Trec peste incapacitatea de a gîndi din punctul de vedere al interlocutorului şi peste reaua-voinţă a refuzului de a asculta, cazuri extreme care anulează oricum orice dialog, pentru a ajunge la o ultimă observaţie: discuţiile actuale indică şi o reală ignoranţă în domeniul (socio)lingvistic. Persoane care au învăţat în şcoală analiza gramaticală şi care ştiu să vorbească, mai bine sau mai puţin bine, cel puţin o limbă străină par să ignore unele noţiuni fundamentale legate de învăţarea limbii, bilingvism, contact lingvistic etc. Mulţi nu conştientizează scopurile şi metodele predării limbii materne în şcoală (deprinderea normei literare alături de uzul dialectal, exersarea structurilor limbii culte scrise şi vorbite, dezvoltarea unui ansamblu de concepte gramaticale care uşurează abordarea oricărei alte limbi) şi în ce măsură diferă aceasta de studiul unei limbi non-materne - adică (cu termenul care unora le dă fiori) străine: formarea structurilor gramaticale de bază, a deprinderilor comunicative etc. La fel, nu mulţi îşi dau seama de importanţa studiilor contrastive şi de avantajul de a avea instrumente didactice bazate pe o perfectă cunoaştere a diferenţelor dintre limba maternă şi limba străină în curs de învăţare. Nu orice vorbitor de română poate preda româna ca limbă străină - şi nu o poate face nici măcar orice absolvent al unei facultăţi de litere, dacă nu se pregăteşte special în această direcţie. Mirarea celor care nu înţelegeau, la apariţia noii Gramatici a Academiei, de ce e nevoie de o descriere amănunţită a verbului românesc (de ce 10 sau 11 conjugări?) venea şi din faptul că mulţi nu încearcă să-şi imagineze dificultăţile pe care le întîmpină un non-român care învaţă româna.
Desigur, discuţiile au adus şi multe opinii raţionale, argumentate, datorită cărora întreaga agitaţie mediatică a căpătat oarece sens: a atras atenţia asupra unor probleme şi le-a formulat, scoţîndu-le din tăcerea şi nepăsarea care le înconjoară de obicei. La fel de pozitivă (şi de uimitoare) mi se pare tăcerea care a urmat strigătelor de război din primul moment. Putem presupune că şi spiritele mînate de avînturi patriotice şi de ecourile afective au înţeles ceva şi au trecut rapid la o altă temă de actualitate a verii politice...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara