Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Linia de pornire de Simona Vasilache

Cartea de săptămîna asta e dintr-un anticariat particular, dacă pot spune aşa, dintr-un "muzeu sentimental", cum zice, altundeva, autorul ei - biblioteca familiei Dimisianu. Poartă în colţul foii de titlu, în dreapta sus, o dedicaţie în verde (cum îi e coperta), de la "defunctul" Felix Anadam către "prietenii lui tineri". "Fericitul" la care părintele lui a renunţat după o singură întrebuinţare e pseudonimul lui Geo Dumitrescu de pe volumul Aritmetica, debutul lui şi prima apariţie din colecţia revistei Albatros, din 1941. E anul cînd se pune la cale o generaţie. O generaţie care începe cu plachete, drămuindu-şi revolta în fiole mici. Adunînd, împărţind, sperînd că socoteala lumii o să dea cu rost. Nu dă.

Unu şi Doi, părţile acestui volum cu alburi generoase, lăsîndu-şi versurile să respire, sînt primele bătăi din "cadenţatul visului răsuflet" (Tabu). Sau, "pentru cine gândul rău şi gândul bun,/ pentru ce atât de gravi, domnii mei?.../ Timpul este un genial nebun/ ce numără într'una: un, doi... un, doi, trei..." (Probleme). Patimi şi ipoteze, pentru Violaine, poate la jeune fille a lui Claudel, prinsă într-un carusel de renunţări. Nu e singura dedicaţie. Psihoză îi e scrisă lui Virgil Untaru, care va fi cunoscut sub pseudonimul cu care Geo Dumitrescu şi-a semnat, în Cadran, prima poezie publicată: Ierunca. Chingi de generaţie, destrămate într-o diafană, abia bănuită, pînză de paianjen. Psihoză e împlinirea unei stări ciudate, în care sufletul se face nu pui mic de pitpalac, ci nasture, în numele căruia moare trupul: " - Sânt un om mort, prietene, nu râzi?/ un om naiv şi mort... - Îl priveam fără glas - / A desfăcut pistolul din batistă, ca dintr'o poleială,/ l-a dus la frunte, s'a uitat la nasture şi a tras..." Împrăştiind, întrucîtva, făptura "duhnind a soare şi a tabac de vers" (Columb) a poetului-martor. Care se-ndeamnă să scrie, ca să se cruţe de tăcerile stăpîne lui, maştere lumii: "Toate drumurile duc jos/ toate tăcerile costă:/ şi clipa asta anostă/ şi visul penitent şi frumos." (Aritmetică)
Doi începe cu Scleroză. O presimţire a unor secătuiri viitoare, întîmplate cu cruzimea cu care, întotdeauna, muzele i-au cerut pe poeţi: "Odată o să-mi ceri mai mult: să-ţi vând versul,/ să te las să-mi asculţi sângele cum sună,/ să te las să-ţi speli mâinile în apele sufletului,/ sau - cine ştie ce-ai să-mi mai ceri, fecioară nebună...". Ca părţi ale unei simfonii incomplete, cadenţe, frînturi de frază care a fost odată muzicală, şi nu mai e decît o lovitură, sonoră, de talger, urmează Banală şi Erotică. Rebelul din Unu a făcut pasul spre Doi, fără ca naturala, în fond, mutare să-i lecuiască necredinţele, ura de o viaţă răstignită între cuminte şi firesc: "Cu toate că eşti frumoasă,/ deşi faptul că te iubesc îmi apare evident,/ cu toate că îndefinitiv n'ai făcut decât să mă săruţi,/ nu ştiu de ce te urăsc în acest moment..." (Banală) Stilizare în registrul comun, care va plăcea anilor '80, a angoaselor care rod măruntaiele avangardei. Erotică, un scenariu cu siluete, nicidecum cu îndrăzneli, rezumă, în doi paşi, plecare-venire, rezerva de teme şi variaţiuni a aproape întregii poezii, din aproape toate timpurile: "Apoi ţi-am simţit capul pe pieptul meu într'o zi/ (Părul avea acelaş miros agreabil şi incert)./ M'am gândit confuz la tot ce mă puteam gândi/ dar nu vedeam pentru ce mi-ai fi spus: te iert!// Vezi, filosoful avea dreptate: lucrurile au sens prin noi./ Am aflat curând de ce erai supărată:/ (ŤCelălaltť, mai ales, mi se părea atât de puţin demn de ură!)/ Îţi spusesem într'o seară că te sărut Ťpentru ultima datăť...". Chemată să lecuiască "o insistentă senzaţie de minus" (Poem de vilegiatură), dragostea, paliativă şi ironizată, nu e bună să-mpiedice destrămarea lui Doi: "Era tot o dimineaţă de August aceea/ când sărutările au devenit comune ca nişte bani.../ Ei, dar cât te poţi iubi cu o fată/ care e şi ţărancă şi n'are decât paisprezece ani!...".
Nu ştiu cât, cum credeau moderniştii, asasinează poanta poezia. Sigur e că-i asasinează mijloacele. Ce să mai scrii despre amorul nemuritor, după aşa sfîrşit de poemă? Sfîrşit de carte - ce carte! mic depozit de ironie gentilă, licărind ademenitor şi viclean, ca ochii treji ai unei figuri îmbătrînite. Un sonet în paisprezece poezii, înviind forma fixă cu însăşi revolta împotrivă-i.
Unu şi Doi nu se adună, nu se scad, între ele nu intră nici o aritmetică. Nu sînt numere, ci exerciţii la start, puţin înapoia liniei. Pentru generaţia căreia i-a fost sortit să se cheme pierdută, linia de sosire e departe, departe...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara