Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Linia Fondane? de Cosmin Ciotloş

B. Fondane, Opere XIV. Baudelaire şi experienţa abisului.
Traducere din limba franceză de Ion Pop şi Ioan Pop-Curşeu
Ediţie critică de Ion Pop, Ioan Pop-Curşeu şi Mircea Martin.
Studiu introductiv şi sinopsis al receptării de Mircea Martin.
Prefaţă de Monique Jutrin,
postfeţe de Ioan Pop-Curşeu şi Dominique Guedj,
Bucureşti, Editura Art, 2013, 616 pag.

Despre calităţile propriuzis editoriale ale acestui al paisprezecelea volum din Operele lui Fondane a scris deja elocvent Răzvan Voncu în cronica sa. Nu mă voi referi la ele decât accidental, oricât de mare ar fi tentaţia de a pune în echilibru toate textele de escortă (incluzând un studiu introductiv, un sinopsis al receptării, o prefaţă şi două postfeţe). E destul să zic că, dacă va continua aşa, seria aceasta de autor va deveni, odată încheiată, un model de seriozitate filologică.

Deocamdată să consemnăm evenimentul: din 1947, când a apărut în Franţa, acest studiu n-a mai beneficiat de nici o versiune românească. Aceasta (datorată lui Ion Pop şi Ioan Pop-Curşeu) e cea dintâi. Aşa se face că, dacă în spaţiul occidental el a fost totuşi comentat la cald (remarcabilă, prin greutatea numelui, e intervenţia din 1948 a lui Croce), la noi abia dac-a fost menţionat în tot acest interval.
Am folosit, din prudenţă, cuvântul „studiu”. E, într-adevăr, o problemă, aceasta a încadrării. O sesizează şi Mircea Martin (p. 21), care avansează interogativ, pentru a-i respinge pe rând, termeni ca studiu, eseu, critică genetică, critică tematică, critică de profesionist, critică de poet. Cel mai la îndemână ar fi (dacă faptul n-ar constitui o blasmemie) să vorbim, în cazul lui Baudelaire şi experienţa abisului, despre un mare poem interpretativ. Deşi are o certă bosă teoretică, Fondane nu recurge la soluţiile de lectură ready made cu care, prin forţa lucrurilor, teoria operează. Nici măcar conceptele nu-l conving până nu le verifică el însuşi rezistenţa şi până nu le supune unei „expertize” a relevanţei. Procedează până la un punct formalist (chiar dacă are o mefienţă constantă faţă de gândirea formalistă), căutând cu insistenţă „cuvântul potrivit”. Doar că găsindu-l (şi aici începe „nebunia”), are obsesia de a-l resemantiza, de a-i ajusta înţelesul (pornire de poet) până într-acolo încât valoarea lui de adevăr să devină indiscutabilă.
Astfel se explică de ce cartea deconcertează. În ciuda faptului că tratează un singur autor (imens, acesta), proporţiile ei culturale sunt mai degrabă cele ale unei sinteze. Întreaga literatură franceză dinainte şi de după Baudelaire e convocată (în eboşă) pentru a-i delimita autorului „locul geometric” sau, mai corect spus, „locul spiritual”. Dar perspectiva lui Fondane e mai mult decât vernaculară: abisul despre care scrie el construit prin mijlocirea lui Kafka (şi e de reţinut părerea conform căreia neaşteptata alianţă se stabileşte în virtutea evreităţii comune). Desigur, Poe e o referinţă obligatorie. Iar Eliot (cu care Fondane polemizează fără complexe) deţine, la rândul lui, o poziţie privilegiată. Lăsând însă la o parte aceste reflecţii „de indice”, mi se pare mai sugestiv să urmărim algoritmul (şi, totodată, etica) raţionamentului lui Fondane. Simplificând şi, inerent, sacrificând mult eleganţa scenariului, luat în întregul său.
A afirma că principalul „cal de bătaie” este, în Baudelaire şi experienţa abisului, prejudecata critică reprezintă nimic mai mult decât tot o prejudecată. (Toate eseurile au ambiţia aceasta şi destule dintre ele o şi împlinesc). Ce-l intrigă pe Fondane e preconcepţia „cu metodă”, preconcepţia rafinată, rezultat al unui efort de interpretare şi, subreptice, de manipulare. Nu întâmplător, începutul cărţiii stă sub semnul polemicii cu Valéry, care motivează singularitatea lui Baudelaire recurgând la un binom format din „inteligenţă critică” şi „virtute poetică”. Nu numai că acestea două, arată Fondane, atacă problema majoratului cu instrumente, în definitiv, minore, dar, continuă el pe câteva zeci de pagini, e improbabilă (dacă nu cumva e greşită de-a dreptul) ipoteza conform căreia spiritul critic ar fi, pentru un poet, altceva decât o virtute secundară. Acesta determină cel mult operaţiuni de selecţie şi de eliminare, dar, pe plan creativ, rămâne steril. Dacă autorul Florilor răului a pozat într-un tehnician lucid al versului (pe urmele lui Edgar Poe), a făcut-o, fără îndoială, dintr-un interes aşazicând strategic. Materia socialmente scandaloasă din poezia sa trebuia cumva protejată. Revendicând- o dintr-o intenţie conştientă a expus-o juridic (dând apă la moară procurorului Ernest Pinard), dar a salvat-o ontologic (şi, pe cale de consecinţă, literar).
În rezumat şi reduse la stadiul de concluzii, ideile acestea pot da impresia de truisme speculative. Numai a doua parte a sintagmei e însă corectă. Fondane speculează masiv şi adeseori proba câte unei alegaţii e simpla sa intuiţie (să-i zicem empatică). Ce contează nu e câtă dreptate are, ci dacă verdictele sale logice sunt plauzibile. Cât priveşte truismele, ele lipsesc cu desăvârşire de aici. (Ceea ce obligă la o lectură cu creionul în mână). Fondane ţine să „rescrie istoria”, să nu ia de-a gata nici măcar documentele sau faptele. Opacitatea lui Sainte- Beuve este, până şi ea, relativizată. Sigur că autorul Lundis-urilor nu-l „înţelege” pe Baudelaire, dar acest misreading îi convine de minune lui Baudelaire însuşi. Este, conform lui Fondane, exact genul de reacţie de care Florile răului ar fi avut nevoie.
„Mai întâi e de mirare că un spirit atât de fin şi de subtil ca Sainte-Beuve, care pare să nu fi văzut în estetica baudelairiană o pură creaţie a spiritului, urmărită în paralel cu creaţia lirică şi deloc solidară cu aceasta din urmă, s-a lăsat păcălit. Este primul dintr-o serie care afirmă că, fără doar şi poate, originalitatea Florilor răului trebuia căutată în altă parte, nu în experienţa intimă a poetului şi că nu ar avea sens decât ca obiect formal al unei inteligenţe ce-şi căuta un domeniu propriu: «Şi dumneata eşti dintre cei care caută poezia peste tot; şi, cum înaintea dumitale, alţii o căutaseră în regiuni foarte deschise şi complet diferite; cum ţi s-au lăsat puţine spaţii; cum ogoarele pământene şi cereşti erau aproape toate secerate şi cum, de mai bine de treizeci de ani, poeţii lirici sunt, sub toate formele, la treabă, venit aşa de târziu şi ultimul, îmi închipui că ţi-ai spus: Ei bine, voi mai găsi poezie şi o voi găsi acolo unde nimeni până acum nu se mai gândise s-o culeagă şi s-o exprime. Şi ai luat infernul, te-ai făcut Diavol». Aceasta este, foarte exact, interpretarea pe care Baudelaire avea cel mai mare interes s-o stârnească. Ea figurează în proiectul său de prefaţă pentru Florile răului, fără nici cea mai mică aluzie la Sainte-Beuve” (pp. 112 – 113).
Problema nu e că Sainte-Beuve a căzut în capcana lui Baudelaire, atunci, în 1857, ci că, la decenii bune de la momentul cu pricina, Valéry va repeta nestingherit eroarea. Din punctul de vedere al lui Fondane, tactica lui Baudelaire e una concepută în doi paşi: „secretul” Florilor răului trebuia să fie păstrat cu sfinţenie până într-un punct şi devoalat zgomotos dincolo de acel moment-limită (coincizând aproximativ cu sfârşitul autorului însuşi). Numai că Valéry ratează şansa şi dă curs unui tip de lectură „rece”, carteziană, raţionalistă (şi, în paranteză fie spus, credulă), deja sedimentată de prestigiul comentariilor anterioare.
Că Baudelaire ar fi vrut cu totul altceva rezultă dintr-o minuţioasă analiză a raporturilor (la suprafaţă, extrem de cordiale) dintre acesta şi Hugo. Cronica la Mizerabilii e scrisă à contre coeur. Cu adevărat, nu i-a plăcut romanul, pe care, în corespondenţa privată l-a blamat pentru ecumenismul dulceag. Unei amabilităţi hugoliene (jungamus extras), Baudelaire îi răspunde, in petto, cu oarecare insolenţă: „Asta, cred eu, nu înseamnă doar să ne strângem reciproc mâinile. Înseamnă şi «să ne unim mâinile pentru a salva neamul omenesc. Dar mie mi se rupe de neamul omenesc, iar el nu şi-a dat seama de asta»” (p. 210). Pe Baudelaire, benevolenţa aceasta părea să-l irite. Altfel, ar fi conceput, el, Mizerabilii: în jurul unui criminal abject căruia toate i se împlinesc şi care sfârşeşte în lux, alături de o soţie iubitoare şi de nişte copii adorabili. Penitenţa lui Valjean îi repugnă, dar îi lipseşte curajul (ori, din contra, îi prisoseşte politeţea) pentru a o afirma public.
Drama lui e drama celui care a pierdut Paradisul. (Iar aici Fondane găseşte argumente împotriva unei lecţiuni psihanalitice a observaţiei). Preferă să ţină seama de ordinea magică a gândirii, ceea ce, bineînţeles, e imposibil de contracarat (sau de admis) logic. Chestiunea legăturilor dintre biografie şi operă o tratează în aceeaşi notă de maniacală subtilitate: se prea poate, pentru el, ca viaţa să decurgă într-un anume fel tocmai pentru ca literatura s-o confirme. Altminteri, a face dintr-un eveniment accidental o sursă e un gest de-a dreptul incoerent. Dacă acordăm, de pildă, privilegii „auctoriale” bolii sau crizei, de ce n-am fi destul de egalitari încât să facem şi din sănătate şi din linişte capete de pod ale creaţiei ? E o întrebare legitimă.
Cum legitime sunt o serie întreagă de întrebări (de o aiuritoare densitate) formulate în Baudelaire şi experienţa abisului. Aş avansa şi eu una, sub beneficiu de inventar, de astă dată. Arnaud Bikard vorbeşte într-un rând despre o „linie Fondare” lectura critică a poeziei, despre o posteritate care, în ciuda complicaţiilor editoriale, ar împlini reparatoriu destinul acestei cărţi, pe drept cuvânt, extraordinare. Fără a pune la îndoială frumuseţea, inclusiv morală, a acestei metafore, sunt, recunosc, destul de sceptic nu doar legat de existenţa unei atari descendenţe, dar şi de posibilitatea existenţei ei. Baudelaire şi experienţa abisului e o carte care interzice, prin toată textura ei ideatică, nu numai reducţia la concept, dar şi extrapolarea ori, cu-atât mai mult, generalizarea.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara