Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Lirică electorală de Nicolae Manolescu

Lirică electorală, sloganuri şi versificaţ ii satirice de campanie: este titlul Anexei care încheie recenta carte a lui Cristian Preda de la Polirom Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent. Voi scrie altădată despre carte, absolut remarcabilă.
Deocamdată mă opresc la Anexă, care este o mică antologie de texte poetice ocazionale, ocaziile fiind, se înţelege, campaniile electorale din România ultimilor 180 de ani. Trebuie să mărturisesc că multe texte îmi erau necunoscute, deşi literatura română n-a dus lipsă de poezie ocazională, atât în epoca romantică de la mijlocul secolului XIX, cât şi imediat după 1948, când devenise specia preferată a poeţilor realişti-socialişti, iar eu am publicat o istorie a literaturii, din care astfel de producţii fac, într-un fel, parte. Calitatea textelor este, aproape fără excepţie, lamentabilă. E vorba de satire, epigrame, ode, imnuri şi altele, semnate ori anonime, aparţinând câteodată unor autori celebri. Cristian Preda le-a cules exclusiv pe cele care se referă la alegeri, adică, la vot. Printre primii autori se numără Vasile Alecsandri, cu o satiră fără pic de sare şi piper la adresa lui „gură cască” „omu politicu”, tipărită, unde credeţi?, în „Convorbiri literare” în 1867. Până şi ortografia revistei junimiste era la data aceea îngrozitoare. Cam toate gazetele vor publica de-a lungul vremii texte asemănătoare, mai cu seamă oficioasele partidelor, de la „Viitorul” liberal la „Scânteia” comunistă. Şi, desigur, efemerele foi satirice, câtă frunză, câtă iarbă, de la „Moftul român” al lui Caragiale încoace.
Nu au, evident, a face cu literatura. Iar ca reflex al unor atitudini politice sunt „datate” şi au nevoie de note de subsol pentru a fi înţelese de cititorul actual. Am căutat zadarnic o brumă de „universalitate”, deşi, zice-se, istoria se repetă şi, dacă ne-am lua după ideea lui Neagu Djuvara, cum că moravurile sunt acelea care o pun în mişcare, ar trebui să fim sensibili la sarcasmele unor autori din trecut cel puţin în egală măsură cu plăcerea pe care ne-o fac textele din „Caţavencii”. Cam tot ce am descoperit oarecum general valabil au fost versuri ca următoarele, care critică „spurcata împreunare” dintre takişti şi liberali din 1911: „E un incest împreunarea/ Nababului cu junimiştii…” Asta fiindcă avem şi noi parte de „spurcate împreunări” politice. Sau o satiră antiliberală de la 1914: „Partidul nostru este tare,/ Căci el se reazemă pe lei./ De ce să ne trudim atâta/ Când azi cu mia şi cu suta/ Mobilizezi pe derbedei?” Frauda noastră cea de toate alegerile, aşadar!
Dacă vom compara ocazionalele de la sfârşitul secolului XIX şi din prima jumătate a secolului XX cu cele din anii realismului-socialist, vom remarca schimbarea genului: de la satire se trece la ode. Semnate, ultimele, de Mihai Beniuc, Veronica Porumbacu, Eugen Frunză, George Lesnea, Virgil Teodorescu şi alţii. Şi, în definitiv, deşi la fel de neinspirate, lipsite de o minimă cuviinţă literară şi morală. Spre deosebire de cele dinainte, ele sunt binecunoscute şi s-au bucurat de atenţia istoricilor literari. Cristian Preda i-a cruţat pe câţiva poeţi dotaţi pentru ode partinice din anii de sfârşit ai regimului ceauşist. Îi fac credit: n-or fi scris despre alegeri. Dar nici Pavel Pereş nu se referă la alegeri în 1985 când îl elogiază pe dictator: „Întruchipate simplu în marea ctitorie/ De cel care ne este prezent şi viitor/ Cu Ceauşescu astăzi istoria se scrie…” Nu e normal să-i lăsăm pe cititorii tineri să-şi închipuie că doar nulităţi ca Pereş s-au ilustrat în ruşinoasa imnologie de partid. Printre zelatori, găsim poeţi talentaţi ca Adrian Păunescu sau George Ţărnea. În fine, printre cele mai penibile ocazionale sunt cele de după 1989 din ziarul „Dimineaţa”, în linia elogiilor, sau din „Academia Caţavencu”, în linie satirică. Vă scutesc de reproducerea lor.
Din tot acest veştejit florilegiu, citabile sunt epigramele din 1931 ale lui Păstorel. Iată una care îl ia drept ţintă pe Nicolae Iorga, şef de partid şi ministru: „L-a pus Destinul lui stupid/ Într-o dilemă de infern:/ Ori partid fără guvern,/ Ori guvern fără partid.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara