Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Lirica recuperarilor de Simona Vasilache

Sînt cărţi pe care scrie trecut, indiferent cît ar fi ele de vechi sau de noi. Şi altele, care desfac trecutul, răsucit ca foiţa de ţigară, în numele cine ştie cărei transparenţe a unui timp prin altul. Citite într-un al treilea timp, departe şi de prezentul lor, şi de amintirile lui, par legende domoale, în versuri cuminţi. Poeziile unei tradiţii stricate. Biserica de altădată, volumul, după destule altele, al lui Ion Pillat, din 1926, arată, la Cartea Românească, pe vremea tinereţii ei dintîi, ca o pictură de şcolar ieşit din ora de caligrafie. Portocaliu cu vioiciunea nedusă, mărginind un contur de oglindă, cu linii groase şi scris frumos. Descleiat, dar - legătoriile de mai demult... - prins şi cu aţă, îmi dă, totuşi, frisonul imediatei lui risipiri, în acelaşi praf care-i mănîncă imaginile, tabloul cu turle, oameni şi sfinţi. Fascicula unei singure poezii, Biserică veche are, în dulcea picoteală de versuri lungi, cu rimă, scăpări potrivnice limbii: "mahalălii", "rîndunel". Sfîrşitul, însă, de-un firesc deasupra banalului, dar sub orice exagerare, sau emfază, aduce, întotdeauna la Pillat, un fel de argheziană, deşi blagoslovită, poantă: "Tuşind, mai stă paracliserul bătrîn, cu mîini cutremurate,/ S'aprindă la icoane cerul: sfînt lîngă sfînt, stea lîngă stea." Sau: "E toaca Ta! A început să bată/ Sub cer, prelung, cu inima deodată." O rezolvare care "dezleagă" poezia. Evanghelii înţărate, pe un motiv de Crainic, dar fără degetul lui arătînd necontenit o idee, desenează Ion Pillat în Povestea Maicii Domnului şi în Chipuri pentru o Evanghelie, contribuţii cantabile la zestrea noastră de colinde. O Dobroge nu turcească, ci creştinată după pilde îşi scoate întîmplările la mal. Aceleaşi sate, aceeaşi oameni, urcaţi în icoane prădate de culori. Din Pillat acela al cuhniilor, al nuanţelor dospind unele-n altele şi-al aromelor de viaţă lungă nu-i aici mai nimic. E doar trena, agăţată-n paraclise, a celui mai frumos distih din literatura noastră despre generaţiile care se sfărîmă aşteptînd: "În drumul lor spre zare, îmbătrîniră plopii./ Aci sosi pe vremuri bunica-mi Caliopi." În timpul care trece pînă cînd Biserica veche ajunge Biserică de altădată. Aceeaşi poezie, vizibil cizelată, încheie un drum rotund ca un monoclu. Iată nepotrivitele cuvinte la care mă opream, schimbate-n îmbinări mai naturale: "Biserică de altădată, ce ctitor mi te-a scos în cale/ Cu zarzării din curtea veche şi năpădită de urzici,/ Sub coperiş lăsat pe-o rînă, la margine de mahalale,/ Sub turnul mîngîiat în aripi de raze şi de rîndunici." Doar că fostul final pe care, cu intuiţia lucrului bine făcut, Pillat îl păstrează aproape întocmai, coboară, cu tot trecutul lui, în stăpînirea unui nostalgic niciodată: "În somnul veşnic bunu-ţi preot, de mult, şi-a lepădat toiagul/ Şi întru Domnul odihneşte bătrînul său paracliser." Epilog la un poem regăsit. Aceleaşi regăsiri, în altă tăietură de vers, la Ştefan Baciu, în Căutătorul de comori. Coperta sobră, negru pe alb, a Fundaţiilor Regale. 1939. Înăuntru, lucrări în dantelă, de care se-agaţă, ironizată, expediată, cîte-o părere de rău. Sau cîte-o poveste cu sfinţi al cărei punct de plecare e şi nu-i autohtonismul lui Crainic: "Mi-ai dat, Stăpîne, viaţa asta s-o trăiesc,/ Nevrednic sînt de marea-ţi bunătate./ Trec anii tot mai seci, se risipesc,/ În inima mustind singurătate.// Mai bine, Doamne, de m-ai fi ţinut,/ Să mă tîrăsc, netrebnic rob în ceruri,/ Să şterg de praf al îngerilor scut/ Şi Precistei să-i văd de giuvaeruri.// Seara, scoteam pe boltă luna. Dimineaţa,/ Eşeam cu oile Prea-Bunătăţii Tale,/ Şi pruncilor le-aş fi adus dulceaţa/ Şi lui Sîn-Petru îi coseam sandale." Imagini mişcate, dintr-o căsnicie pe cît de sfîntă, pe-atît de luată peste picior. Trecutul, care se deşiră la Pillat, stîrnit, de o bătaie-n uşă, sau de-un vis, din chivotele lui, se acumulează la Ştefan Baciu, ca apele de boală care cresc în trup: "Mai ieri jucam în braţe un cîntec şi-o păpuşe,/ Iar astăzi tinereţea am pus-o în sertar." Sau, în pasul unui cîntec de cătănie: "Tot mai rar visez acum/ Amăgiri şi curcubee,/ Tinereţea mea e scrum/ De cîntări şi de femee." Ori, încă, prada amăgitoare a unei pînde pe-un motiv din Ronsard, "O seară argintată cu luna plină'n floare./ Dar nu vin decît timpii - lumini tremurătoare/ Şi'n urmă vine moartea, gătită ca un mire." Comori necunoscute, pe care le cauţi numai ca să te convingi că le-ai pierdut. Biserici ciobite şi oameni sparţi, mărturii de porţelan din vremuri de vitrină. Doar că la Pillat vitrina e lada cu moaşte, iar la Ştefan Baciu e un dandyism care trăieşte cît să-şi vadă oglinda făcută ţăndări. Definiţia lui? Asta: "Eu am umblat de braţ cu sfinţii şi femeile,/ Pe pielea mea mi-am tatuat ideile,/ Am colindat oraşele şi heleşteile.// La fel m'au frînt victoriile, disperările,/ Am plîns bolnavii, cîinii, gările,/ Din soare mi-am aprins ţigările." Recuperări fumate, o dată cu filtru, a doua oară fără.