Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Lista lui Manolescu - Versuri inedite ale poeților care au recitat la „Gala Poeziei Române Contemporane“ de la Alba Iulia în 9 iunie 2017 de ---

Adrian Alui Gheorghe

Comunitatea artistică

E o casă plină de poeme.
Tata poem, mama poem, copilul poem.
Pe pereți sunt atîrnate poeme.
Pe o masă poem o bucată de poem așteaptă
satârul poem să-l împartă în bucăți de poem
care vor fi puse pe o tavă poem
care va fi împinsă brutal pe fundul
cuptorului poem.
Tata poem stă înfipt într-un scaun poem
și citește poeme dintr-un ziar.
Are ochelarii poem pe nas
parcă e o paiață scoasă din uz.
Copilul poem a spart un poem și acum
adună cioburile:
vai, nu arunca poezia la chiuvetă
că se înfundă canalul poem,
strigă mama poem.
Bătăi în ușa poem:
copilul vecinilor a venit
să împrumute două poeme
(„numai pînă marți, a spus tata!”)
Mama poem îi împachetează două poeme
îl mîngîie pe creștet
(ce mare te-ai făcut!)
și brusc înduioșată de tentația artei
în mica noastră comunitate
îi spune cu voce domoală:
unul dintre poeme puteți să-l păstrați
e mica noastră contribuție la
sentimentul de zădărnicie care ne leagă.


Mircea Bârsilă

Ora închiderii

Doi ortaci afumați bine,
seara târziu, la singura masă încă vie
dintr-o mohorâtă crâșmă de cartier
cu sobă de teracotă și bere la halbă,
țuică, rom
și vin fiert cu frunze de dafin și scorțișoară.
Îți spun eu – zice unu – moartea ne scapă
de belele pe toți.
Și dacă nu ar urma, bă, Învierea
– îi răspunde celălalt –
ar mai fi moartea noastră ceea ce este
și pe care, în definitiv, nici nu o merităm ?
O discuție curmată
de tânăra chelneriță cu ochi albaștri-verzui
și într-o fustă prea scurtă:
nu vedeți, bre, că este ora inchiderii ?
trebuie să spăl cu dero pe jos,
trebuie să schimb perdelele înnegrite de tutun
și să aranjez repede sala
pentru ziua de mâine.
’Ți-ai dracului de bețivi
cu moartea din căpățânile voastre cu tot !


Emil Brumaru

***

Cînd îngerii foiau fără să-i vadă
Nimeni și se hrăneau cu marmeladă
Și cu alviță și susan și cu halva
Și-apoi dormeau ne-ntorși pe-o canapea
Cu arcuri moi și îmbrăcată în velur,
Nestînjeniți de fluturii din jur
Care intrau cu droaia pe ferestre
Și-i gîdilau la talpă cu miresme,
Atunci și tu, mai albă, te-alungeai
Alăturea de ei și îi iubeai
Cu coapsele și sînii ce-i aveai
Și-s dăruiți de Dumnezeu ție anume
Spre-a nu fi singuri îngerii pe lume...


Gabriel Chifu

Elegia timpului

Ce vremuri:
nu încăpeam în pat și nici în oraș,
pe-atunci eram uriaș.
Dintr-un pas, treceam râul.
Tâmpla-mi atingea pe cer norii răcoroși,
plumburii.
Inima mea, bătând, cu puterea ei,
ridica ținutul cu biserici și case-n tării.
În zilele bune
o zi de-a mea
cât trei sau patru zile ținea.
Și ochiul meu neîntrecut deslușea,
hăt, la capătul pământului, furnica
prin iarba colosală cum înainta.
Astăzi m-am micșorat, m-am tocit.
Umblu pe șase și pe zece cărări
și pe niciuna n-ajung unde-am plecat,
mă irosesc pe drum.
Vântul bate și mă azvârle ca pe-un ghemotoc de
hârtie
în guri de canal din cartiere uitate, biruite,
unde locuiesc numai
oameni orbi și necuvântători.
Tot mai des nimeresc în spații care nu există,
acolo timpul curge altfel, pe dos și fulgerător.
Și tot mai des îmi visez sfârșitul:
el este de fiecare dată altfel, dar mereu,
oricât de umil, este epopeic, tulburător.


Vasile Dan

poem pentru angela

dimineața aceasta e un mormînt gol
rece ca orice dimineață.
nu mă căutați aici.
păsări desigur fără penet ca în brâncuși
ard în aer
pietre în cer pietre din cer
dintr-un vulcan îngropat deasupra
noastră
ori soarele nopții.


Ovidiu Genaru

La opt

Când se blochează liftul ne aruncăm în gol.
Secvența cu omul plutind e foarte plăcută.
Gravidă
ura locuiește la patru cu-n camionagiu.
Suntem statutari. Îndeplinim densitatea stolului
de heringi
în acest întreg protoplasmatic celular.
Avem trei balcoane. Porumbeii voiajori ne aduc
mesaje din Vestul sălbatec.
Aflăm că babele UE sunt alăptate de doica
română de la Vaslui.
Laptele e conform. Țâța nu.
Auzi? Astmaticul urcă la nouă și cade la trei.
În fiecare noapte urlă un anonim.
Specia bagă cuțitul între omoplații speciei.
Curge o vopsea roșie fără contur. Se spală cu
furtunul.
Nu știm n-am văzut nu cunoaștem. Nimeni nu
poate
fi salvat. E forma noastră de a fi solidari.
Haita își reglează singură numărul.
Nimeni nu poate fi salvat. Atât de plăcută lui
Dumnezeu
justiția caută probe în buncărul blocului.
Ca proteină s-a găsit un copil
revendicat de norvegieni.
La mansardă unii se pun bine cu corbii longevivi
însă transferul de vârstă nu-i posibil
de la negru la alb.
Cub făcut anume să bei ca să uiți.
Ca-n fiecare sâmbătă alcoolicii își violează
soțiile.
Pe acoperiș luna e comestibilă. Avem tot ce ne
trebuie.
Crăpelniță hașiș ruj prezervative.
Nu vrem copii. Ovulele române să moară în
mamele lor.
Prin cablu se scurge Occidentul în dormitor
și se digeră în ficat.
Când tună și fulgeră Sfântul Petru se întrupează
din electricitate statică.
Alți sfinți ai zilei sunt extrași din TVMania.
La cincizeci de ani m-am lăsat fanatic de alcool
și de nicotină la optzeci împotriva
voinței mele
fiindcă mi-am dorit CA moartea să fie perfect
sănătoasă,
Să nu zacă la pat.
Râsul strident al muierilor de la ap. 22.
Fac sex în grup. Apoi se spală pe dinți
cu Sansodine. Pasta care te iartă de păcate.
La toate etajele se aude un vuet biografic.
Uneori sâmbăta facem din lacrimi cuburi de
gheață
și le punem în vermut și le bem cu vecinii.
Un autovaccin împotriva globalizării.
Hei vorbiți mai încet pe scări. Și nu mai trântiți
ușile. La naiba! Pute a parfum ieftin.
E foarte târziu. Cad îngerii plăcuți ai formelor
virgine. Cad topindu-se
de teamă să nu devină obiecte de porțelan.


Medeea Iancu

DOAMNE, nu îmi deții
Gura. Legea ta nu este
Artă. Nu-mi spune că
Nu am niciun
Drept. Unele vieți contează.
Unele vieți contează doar dacă există un
Interes. Unele lacrimi contează doar dacă
Îți aparțin.
Nu sînt un poem despre
Rușine. Eu
Nu am niciun
Stăpîn și
Doamne, noi, fetele nu
Sîntem copiii
Tăi.


Vasile Igna

Apocalypsis

Mă mulțumisem să văd atât cât era voie,
mă așezasem
pe cele douăzeci și patru de scaune deodată.
Acum ascultam tunetele și aprindeam sfeșnicele.
Din toate părțile curgeau valuri de smoală și
vorbe,
aceleași, mereu aceleași, ca-n mărgelele rozariului,
iar trupul meu și animăluțele oarbe din sângele lui
pocneau din toate încheieturile.
Abia de apuca un cuvânt să răsară în colțul gurii
că altul îi lua locul, își ridica aripile de lut
spre pernele moi ale buzelor
ori își frângea oasele de porumbel
de zidurile celor șapte cetăți.
Și făceau în ele spărturi prin care ar fi trebuit
ca Unul ce venise o dată să mai poată veni o dată.
Și, după aceea, să ridice brațele, să-și arate rănile.
Goi precum morții în penumbra capelei,
nici copii nici bătrâni,
erau cavalerii campeștri ce purtau cele
cincisprezece semne ale vestirii,
goale tolbele lor până atunci ticsite,
goale de mierea și fierea nesăbuinței,
semeției, vanității, zgârceniei.
Se încurcaseră în propriul nume,
le mai rămăsese
o anume pudoare, puțină umilință
și o generoasă imprudență.
Toate s-ar fi putut dărâma cu o singură răsuflare.
Doar că gura lor semăna nisip și noaptea
ascundeau la sân fecioare războinice
ce purtau zale de os și amestecau virtuțile
cu poftele și neputințele.
Batalioane în dezordine pustiiseră Grădinile
obosiți erau, Doamne, leneșii,
de fiecare creangă atârna un miel
cu blana ca pana corbului.
Și în vârf un vultur cu stindardul alb
se tot îndepărta ducând cu el
Ostrovul și Norii,
cununa și sceptrul
de fildeș al curtezanelor
pecețile purpurii ale sânilor lor
imperiala lor carnațiune.
Acum de niciun folos,
precum nebuna învârtoșare a șarpelui
sub ițarii bărbatului.


Ioan Moldovan

carnet de bal

Nimeni nu mă întreabă nimic, nici eu nu mă
întreb nimic
Stau în mărul destul de putred, înghit și elimin
mâzga alburie
Rareori trece o pată de frig și imediat visez un
plan personal încercuit
de un plan colectiv
Imediat zeița tușește semnificativ
Mai fac un cerc și o steluță în cerneala din buric
Nimeni nu mă întreabă nimic
Sor’mea foșnește în vedenia saturniană și imediat
adorm sub ploile stufoase ale mileniului
Mi-e frică de vorbele lumii și de Pofte (în care e
specialist cavalerul Aurel Pantea)
de liniile întotdeauna prea groase ale scrisului
Precum când ți-e sete mare și-n ploscă nu mai e
decât puțină apă
și-o bei pe toată pe nerăsuflate crezând că vei
scăpa
Tot astfel (tot astfel?) înghiți gâlgâind timpul
Rămas


Aurel Pantea

Cînd ești dat afară din limbajul tău
și ajungi cerșetor într-o mare muțenie,
bucură-te de apusul graiurilor,
vor veni alte limbi și acele limbi te vor reinventa,
în noua ta viață se va naște iar o divinitate,
deocamdată vocile tale se pregătesc
de călătorie, deocamdată o divinitate bătrînă
și tu împreună cu ea nu mai sunteți
decît simple fapte ale unui limbaj care pleacă,
Doamne, lîngă tăcerile tale plîng
și nu mai am față


Ioan Pintea

melci aborigeni

cum se așază cuminți toate în adâncul inimii
și cum sar precum arcurile de oțel în sus
și în lături când nici nu te aștepți
sau te aștepți mai puțin sau deloc
cum înfloresc floricelele sub formă de conferi
negre și colorate
asemenea insignelor sovietice și la fel ca
talismanul barbarilor
și cum se ofilesc pe loc când toamna
ca o coropișniță întunecată sapă nestingherită
galeriile negre între mormintele proaspete
confuzia e ascuțită și are două lamele aidoma
foarfecii
și taie
întocmai ca vulturii asiatici plutim pe cerul
albastru
în sfârșit pregătiți să zburăm înspre țările calde
nici
nu știm că nu suntem așteptați nicăieri nici nu
știm
că nu mai facem parte din specia migratoarelor
e greu de spus pentru că într-adevăr e greu de
înțeles
de fapt definiția despre noi e un clișeu înșurubat
și ținut strâns între menghinele aurii de fapt
suntem
mici și neînsemnați semănăm foarte mult cu
pilitura
de fier și realitatea e cu totul și cu totul alta
peste râu stă magnetul uriaș precum muntele
într-o bună zi o să fim cu toții
dar absolut cu toții ai Lui.


Ioan Es. Pop

marele bolnav

astăzi, marele nostru bolnav e sănătos-tun,
dar adoră să i se spună tot mare bolnav
și s-ar supăra grozav dacă ar ști că știm cu toții
că-i la fel de sănătos ca noi.
prin urmare, ciocul mic, storurile coborâte
și zgomot cât mai puțin lângă patul în care
a ales să-și ducă suferința
cu atâta trudă-ntreținută.
ar fi grozav dacă medicul i-ar putea administra
măcar o injecție – dar medicul n-are voie
nicidecum la căpătâiul lui.
niciun medic n-ar putea să-i înțeleagă boala.
și atunci un vraci ar fi mai de folos?
nici pe copii nu-i suportă când se apropie:
miros a sănătate și asta lui nu-i priește –
toamna e-n toi și în toamnă e boală.
dar acum în poartă oare cine bate?
bate noul nostru mare bolnav,
care se laudă cu o boală și mai răvășitoare.
cu el n-o să ne meargă ca până acum.
el nu va mai tolera să știm cu toții
că-i la fel de sănătos ca noi.
în aprilie, când mugurii pe ramuri vor începe
să tușească,
se va simți cel mai îndreptățit s-o facă
și atunci nimic nu-l va opri.


Ion Pop

Curățând un măr

O stranie slăbiciune face
ca acum, când curăț un măr,
să mă înduioșeze , ca niciodată,
soarta viermelui ce l-a ros.
În prima clipă am avut o atitudine critică,
l-am acuzat că-a scurmat la temelia florii
în chip de ou pângărind ideea
de început al lumii,
apoi mi-a fost cam scârbă știind
că e de fapt un fel de maț ce se-ndoapă
cu lumina din fruct,
ca să poată săpa un canal puturos,
plin de scârnă și de gunoaie.
Mi-am adus aminte după aceea
că există totuși
și o lumină la capătul tunelului
și că tot jegul ăsta n-a fost, până la urmă,
decât o rampă de lansare
pentru zborul curat în lumina lină.
Va trece cândva și prin mine unul,
numai că noaptea de-atunci nu va fi prea albă,
va face și acea treabă murdară, de emigrant
sărac,
înlăturând straturile de zgură,
până va da de aticele linii
ale micului templu de marmură.
Într-un târziu, și tot cu mare trudă,
străbătând duhori, mâluri și rădăcini,
se va înălța, poate, din nou,
pierzându-se, neștiut de nimeni,
lin, în acea curată
lumină lină.
Lin, lin, lin,
în acea curată
lumină lină.


Adrian Popescu

Morminte la Ierusalim

Morminte evrești la Ierusalim patrate ce par
de halva,
Mai sus de Chedron și altele, ceva mai jos,
creștine,
Sunt sigur că dintr-o parte în alta cei duși
se întâlnesc.
Cei din neamul împărătesc al lui David
vin probabil cu ulei
Și nard la ucenicii Celui răstignit în apropiere
pe dealul
În formă de craniu.
Noi, viii, așteptăm să murim, cei morți se pregătesc
Să învie… ei care intră și ies din Ierusalimul
ceresc
Urcând și coborând pe scara pe care a văzut-o
Iacob în vis. Noi le aducem ce putem mere
și borsec,
Înaintând lent pe scările rulante de la aeroport ,
Ei plutesc în mâini cu rulouri deschise la Bereșit.


Nicolae Prelipceanu

tăcu așteptând

comandă acum și mănâncă după ce mori
ce foame ce foame ce foame te va cuprinde
atunci pe nepusă masă
și așterne pe jos pletele tale și hainele tale și tot
ce ai scris
nu mai scrie decât în aer cu o privire fugară
cerneala se stinge pe urmă încet și ți se va servi
la masă
drept aperitiv sau poate ca vomitiv
sau poate deloc
drept deloc
comandă acum și călătorește mult mai târziu
când vei sta pe loc
iar ochii tăi nu se vor mai deschide spre steaua
colectivității
astfel i se scria încă de pe când umbla pe jos
cu mașina de uitat
în bandulieră
și ea țăcănea țăcănea
mai abitir decât una de scris de-acum un secol
și câteva pere
astfel nu i se scria nimic pe frunte și nici pe fața
umflată de vânt
cu care înainta comod printre toate visele lumii
acesteia
sau printre casele ruinate deja ale unui oraș viitor
dacă nu ești atent mai spuse și tăcu așteptând


Liviu Ioan Stoiciu

Dau declarație

Încă puțin și scap hățurile — ce mai am eu
de pierdut?
Ce-ar mai fi de ascultat, de gustat
și de mirosit, de iubit și de urât sau de
înfrumusețat pe
lumea asta? Nu mai folosește la nimic
nicio învățătură. Că i-am înnebunit pe cei din jur?
Curg
hainele pe mine, îmi mușc adânc încă o
dată limba, îmi pun lacăt la memorie,
îmi înfund urechile
cu ceară, îmi umplu de sânge nasul… Oricum,
am îmbătrânit, nimic nu mai
contează, nici ce cred, dacă iubesc sau urăsc.
„Pleacă,
ne faci familia de râs”, mi se strigă:
„Ce mai aștepți, ne ameninți de atâta vreme,
vrei să mori?
Mori și gata, atâta pagubă”… Simplu.
Rezultat al gânditului. Nici o cenzură psihică.
Dar dacă nu vine de la sine… E ușor de zis,
cum să mor? Mă
uit la mine de departe — cum trag clopotele în
turn, invitat la propria mea pomană. Sunt tot
numai tristețe.
Tristețe venită pe nepregătite…
Stau la o tarabă plină de șiraguri și mărgele
aduse de peste
mări și țări și vând poeme, vând versuri,
îmi vând sufletul, strig și gesticulez, „Poezii! Vând
poezii!”,
nu le cumpără
nimeni. Ce mi-a mai rămas decât să-mi iau
câmpii?
Dau declarație: M-am dus iar la cârciumă,
am luat jumătate de litru de țuică și am venit
îndărăpt,
am ațipit… A ieșit cu bătaie.


Călin Vlasie

[permutatia psittey]
(logopoem)
[„Permutation Cipher
Plaintext: typiest
All 5040 cipher variations:
typiest typiets typiset typiste typitse typites
typeist typeits typesit typesti typetsi
.................................................................................................................
pstytie pstytei pstteyi pstteiy psttyei psttyie
psttiye psttiey psiteyt psitety psityet
psityte psittye psittey psietyt psietty psieytt
psieytt psietyt psietty psiyett psiyett
psiytet psiytte psiytte psiytet psiteyt psitety
psityet psityte psittye PSITTEY pseityt
........”]

PSITTEY – o invenție care mă înghite
ca o cascadă
e atât de locuit încât nimeni n-o să mă vadă
M-am târât cu greu până aici
Corpul meu s-a lungit
când coboram panta abruptă a râului
din spatele parcului
și s-a pulverizat brusc
când înotam
ca un hipopotam
în apa caldă
eram un homoform imens
cum mă adânceam mai mult deveneam fără
sens
îmi dispăreau unul câte unul degetele mai întâi
apoi brațele și picioarele gâtul –
cum e să rămâi
fără gât iar capul să plutească deasupra torsului
tău
și să fii încă întreg ?
...............................................
stau sprijinit de mal și nu pot opri casele
care se scurg prin ochii mei
cu atât de mare viteză în mine

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara