Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Literatura basarabeană. Tainele raţiunii de Marius Miheţ

Savatie Baştovoi,Fuga spre câmpul cu ciori: amintiri dintr-o copilărie ateistă,
Bucureşti, Editura Cathisma, 2012, 202 p.

La sfârşitul anilor nouă- zeci, cu puţin timp înaintea apocalipselor furibunde, tinerii basarabeni tră- iau o efervescenţă specială.

Întorşi spre România cu sentimentul fiilor vitregiţi, ei s-au simţit trădaţi într-un spaţiu matrice care nu rezona nicicum cu lozincile de-acasă. Euforia patriotică s-a stins şi a fost repede înlocuită cu o problematizare extrem-interiorizată. Între Rusia aparent sfârşită şi o Românie indiferent-anemică, tinerii basarabeni şi-au creat o identitate de nişă. Principalele coordonate ale prozei tinere basarabene de astăzi se alimentează din această interiorizare hibridă. Patriotismul afişat odinioară s-a convertit în scepticisme paneuropene şi neclarităţi rusofobe.
Scriitorii tineri basarabeni debutaţi în ultimul deceniu au creat o falangă heteroclită. În sensul că se găseau laolaltă generaţii diferite; cele vechi, amânate de o istorie irespirabilă, şi foarte tinerii, mai norocoşi, care au prins valul de burse dincoace de Prut. Cu toate acestea, cei din urmă, pragmatici şi detaşaţi, sunt mai puţin interesaţi de chestiuni identitare. În centrele universitare româneşti s-au format şi afirmat astfel scriitori născuţi între 1968 şi 1988: Iulian Ciocan şi Dumitru Crudu (n.1968), Mihail şi Alexandru Vakulovski (n.1972, respectiv 1978), Vasile Ernu (n.1971), Mitoş Micleuşanu (n.1972), Liliana Corobca (n.1975), Ştefan Baştovoi (n.1976), Adrian Urmanov (n.1979) - sunt numele cele mai cunoscute. Tinerii sovieticus au trecut prin multiple reinventări, spre deosebire de colegii de generaţie din ţara mamă. Proba unui dincolo de sovieticus este, cu siguranţă, cea mai însemnată. Unii au ars etapele cu seninătate, alţii nu au scăpat încă de sindromul Brejnev. Toţi au defilat printre genuri şi experimente individuale, deseori complexe, provocând deschideri ce depăşeau avataruri proiectate în memorie.
În vremea din urmă, poeţii şi criticii au virat, în tonul literaturii în care se reintegrau, spre proză. Mai interesante sunt redefinirile ce ţin de adecvările spiritualului. Există trei cazuri celebre din acest punct de vedere. Fără să ştie unul de celălalt – deşi doi dintre ei împărţeau acelaşi duhovnic – Adrian Urmanov (Leonard Aldea) a devenit părintele Serafim, Andrei Peniuc – părintele David, iar Ştefan Baştovoi – iermonahul Savatie.
Scriitori foarte talentaţi, în care s-au investit speranţe şi paradigme generaţioniste, au hotărât să urmeze o cale mistică faţă de care actualitatea prezintă binecunoscute contradicţii. Cei trei scriitori şi-au asumat o vocaţie ce, cred ei, desăvârşeşte. Literatura lor nu alunecă în speculaţia teologică, nici nu derapează hotărât în tezisme. Întrebarea este dacă între literatura scrisă înainte şi cea de după metamorfoza spirituală rămâne o notă comună, cumva dominantă. Un posibil răspuns ar fi abordarea derizoriului. Fireşte, dimpreună cu abordări şi contururi specifice.
De când a fost tuns în monahism, Ştefan (Savatie) Baştovoi a publicat 15 volume. Cărţile lui concurează scriitori actuali în vogă, cel puţin la nivelul vânzărilor. Cârcotaşii vor spune că publicul lui e identic cu al lui Dan Puric. Dacă Savatie Baştovoi a reuşit să vândă aproape 250 000 de exemplare, înseamnă nu doar că e un scriitor citit, ci că şi-a creat un public diversificat. De bună seamă că majoritatea cititorilor vin în contact cu o anumită respiraţie spirituală, în principal de orientare ortodoxă. Totuşi, tânărul rebel care debuta cu Elefantul promis la numai 20 de ani a ţinut aproape şi lumea literară, surprinsă de forţa autenticismului unui foarte tânăr poet. Astfel că apariţia romanului Iepurii nu mor (2001) aducea un plus de neobişnuit, bine primit de critică.
Cărţile de proză ale lui Baştovoi sunt un amestec de autobiografism, demistificare, autoironie şi parabolic. Cel mai recent roman, Fuga spre câmpul cu ciori: amintiri dintr-o copilărie ateistă nu face excepţie de la paradigmă. Metafizicul ţâşneşte din naraţiuni, făcând loc unei istorii decojite, în care universul sovietic este sancţionat prin madlene strategice. Eroul din Iepurii nu mor, Saşa Vaculovski, extrăgea esenţele inocenţei dintr-o vieţuire carcerală. Cititorul simpatiza cu naratorul singuratic, pentru care lumea totalitară nu demonizează nicicum magia copilăriei. În cel mai recent roman, Ştefan Baştovoi traduce într-un ecorşeu poematic harta unei convertiri spirituale.
Spre deosebire de Audienţă la un demon mut (2009), unde procesul convertirii nomenclaturistului Victor Rotaru – un Saul modern – se prelungea în teorii conspiraţioniste, în Fuga spre câmpul cu ciori reverberaţiile rămân în zona spovedaniei literaturizate. Trei secvenţe majore reţinem din acest portret al artistului în tinereţe. Mai întâi relaţia tensionată cu tatăl propagandist, apoi faza educaţiei social-artistice, şi, în fine, revelaţia spirituală. Ştefan Baştovoi păstrează ceva din poeticitatea auroralului, chiar îngustată frecvent de inciziile istorice ale unui bolşevism rapace, straniu compromis când şi când de un tată supracalificat ideologic, dar ineficient în plan formativ. Merita în romanul lui Baştovoi o mai mare acoperire nostalgia activă a tatălui pentru o utopie multiplă: a comunismului triumfalist, a lumii igienizate intelectual şi cultural, a epurării creştine absolute şi, paradoxul cel mare, a tatălui propagandist ce eşuează în construcţia socială a unui eu-tiranic, din cauza sentimentalismului vorace. Valentin Stepanovici, tatăl, este un sensibil care are nostalgia călăului. Un tată castrator fără nimic grotesc. Afară de aversiunea – în fond, împrumutată ideologic – pentru creştinism. Un tip de personaj pe care literatura contemporană nu l-a explorat, nici măcar la suprafaţă. Proza românească postdecembristă ce tratează comunismul aduce deseori cu un asalt eşuat. Prea multe înşurubări nefertile în jurul unor tipologii previzibile, blindate în discursuri comune.
Din toată proza lui Baştovoi reţinem presiunea discursului spre o anumită visceralitate. Aici e vorba de cea legată de autenticism, cum ne obişnuise încă de la volumele de poezii. Baştovoi propune o paletă comună de atitudini aforistice, în care aluviunile ontologice strâng, deseori impercetbil, reziduuri biografice şi le transformă în interogaţii casante. Textul lui Baştovoi este umanizat, ca la unii optzecişti, iar autoironia favorizează jocuri secunde.
Nu eşti copil dacă nu ai încercat să prinzi vreodată o pasăre cu mâna, spune naratorul. Este o himeră frumoasă, semn că realitatea nu e descompusă, ci întotdeauna ea creează senzaţia unei stranii concreteţi. Pe tânărul Ştefan îl fascinează şi înfioară deopotrivă ciorile: trăiesc 300 de ani şi, prin cromatică şi ciocul agresiv, transmit teamă. Momentul revelaţiei creştine aduce cu sine înfrângerea vrăjii. A descoperi mesajul creştin presupune trecerea la veşnicie şi însuşirea unei lumi din care teama se regăseşte exclusiv în ecuaţia mântuirii. În subtext, cititorii fideli prozei lui Baştovoi vor face legătura cu romanul Audienţă la un demon mut. Comisarul european al Justiţiei numea „ciori” crucile ce marcau mănăstirile pe hartă – o realitate inacceptabilă. Ideea, de pe alte poziţii, se propagă şi romanul de faţă, prin problema donquijotismului. Fireşte că, dintr-o anumită perspectivă, lucrurile pot farda un tezism evident. Articulările lui Baştovoi vin deodată cu recuperarea unor borne biografice absorbite ideal de cititori. Scriitorul are în vedere un cititor grăbit, de aceea ştie că trebuie să manevreze cât mai agil discursul. Pentru că Ştefan Baştovoi instrumentalizează literatura. La nivelul interogaţiei se dă adevărata luptă. Tot aici se cristalizează un consens etic. Să nu fim greşit înţeleşi. Baştovoi nu face nicio clipă propagandă creştină. Discută pe înţelesul cititorului actual, pe care, se vede treaba, îl cunoaşte foarte bine în subteranele spirituale. Psihologismul integrat acaparează un nivel al receptării bine calculat la nivelul expresivităţii.
La marginea dintre autobiografie şi ficţiune, Fuga spre câmpul cu ciori este un roman despre identitate şi revelaţie, dar şi un manual despre ştiinţa revelaţiei. Povestea destinului înfăţişată de Ştefan Baştovoi trece prin tarele nebuniei şi excesului pentru a ajunge la adevăruri, pentru mulţi, insuportabile în vremea din urmă. Directeţea limbajului, simplitatea savantă şi dispoziţia pentru metaforă alcătuiesc un discurs despre o posibilă metafizică a liniştii. Cu alte cuvinte, o carte despre leacuri şi boli, altfel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara