Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Literatura împotriva zilei de Dan Stanca




E greu si usor totodată să explic de ce m-a nemultumit expresia "Literatura zilei" folosită de Cristian Tudor Popescu în eseul cu acelasi titlu publicat în România literară lunile trecute... într-un fel sunt de acord cu o asemenea literatură explozivă, autentică, vie care se opune jocurilor postmoderne. Dar nu înteleg de ce această literatură trebuie să apartină numai zilei. Sunt iarăsi de acord cu antiteza om relaxat-om crispat. Mi-e de aceea îngrozitor de teamă nu atât de moartea literaturii cât de mumificarea ei în clinicile postmodernismului unde, în mod sigur, tot ce va fi viu va suferi operatia fatală a emasculării. Si cu toate acestea sintagma "literatura zilei" sugerează nu atât viată cât resemnare. În lupta cu abilitatea postmodernismului ea nu reuseste decât să înlocuiască o formă a efemerului cu o alta...
Mi se pare că e destul de comod să ne descotorosim de literatură. Sau e la fel de comod să absolutizăm literatura. A face literatură... Însusi verbul a face te descarcă de orice responsabilitate. Esti un artizan, un meserias al postistoriei, un lucrător care-si câstigă simbria. Mică, evident. A face se opune lui a crede, a iubi, a spera. A face este aproape o corvoadă pentru toti cei care au părăsit patria esentelor din dorinta de-a câstiga focurile de artificii ale unei epoci iluzorii si derizorii. Fiindcă suntem invadati de "ultimii oameni", de fiintele infantilizate pentru care viata se împarte fatal în două emisfere: muncă si distractie, nu avem altă posibilitate decât de-a adopta o atitudine desuetă.Atitudinea îndârjită, cum am arătat, e la rândul ei perisabilă. Să fii doar pentru o zi în mintea cititorilor, acesta e curat blestem! Să scrii repede si scurt. De acord! Si Cioran spunea: va veni ziua în care nu vom mai citi decât telegrame... Dar si rugăciuni! Între relaxare si crispare nu mai rămâne, deci, decât contemplarea, cea mai desuetă atitudine.
E posibil ca literatura acum să fie, paradoxal, în pericol chiar din cauza autorilor extrem de talentati. Excesul de talent poate fi, incredibil, la fel de nociv ca si lipsa de talent. Nu poti să scrii ă dacă
n-ai ceva de spus ă decât fiind foarte talentat (cazul relaxatilor). Nu poti să scrii ă dacă ai ceva de spus ă decât având măcar o brumă de talent (cazul crispatilor). Viziunea interioară, singura esentială în determinarea unei opere, se sufocă atât în ariditatea lipsei de expresivitate cât si într-o luxuriantă stilistică. Problema, după cum se vede, e aceea a transcenderii, a învingerii dichotomiei relaxat-crispat, postmodernism ludic, - literatura zilei. Aceste două extreme, fără îndoială, sunt directiile pe unde va naviga literatura viitorului. Dar opozitia lor nu e neapărat fertilă. Poate de aceea avem nevoie de o atitudine desuetă. Cum s-o câstigăm în conditiile fugii de desuetudine? Simplu! Citindu-i si recitindu-i pe marii scriitori (Shakespeare, Dostoievski, Rilke, Blaga etc.). Nu să-i citim ca să-i rescriem si astfel să-i coborâm la nivelul întelegerii noastre abile, dar nici să-i citim ca să ne desfete pretinsa lor inutilitate. Recuperăm asadar desuetudinea si nobletea doar dacă recuperăm posibilitatea de citire adevărată a marilor scriitori. Aceasta înseamnă că ies din suficienta mea fie de autor relaxat, fie de autor crispat. Înseamnă să nu mai fiu omul timpului, să nu mă mai las încălecat de timp, ci eu să încalec timpul. Marii autori au fost asemenea călăreti ai timpului. Ei nu au scris pentru o zi, au scris pur si simplu împotriva zilei căci stiau că deasupra segmentului istoric în care erau înscrisi se afla împărătia îngerilor si a ideilor, fragile cochilii ale celor dintâi...
Poate folosesc cuvinte mari. Fiindcă nu am suferit niciodată termenul de fictiune speculativă, am vrut mereu să-l înlocuiesc cu cel de fictiune vizionară. Ce e mai important? Literatura congelată sau literatura tragică? Masca lăcuită sau chipul însângerat? O literatură a zilei este tocmai acea literatură care vrea să spintece măstile pentru a atinge într-un timp cât mai scurt chipul acoperit de răni. Când cutitul care a tăiat cartonul sau lemnul se apropie de carnea vie, aerul e înfiorat de o emotie uriasă. Chirurgul începe să tremure si se îngrozeste de ce vede. Aceasta e literatura zilei: o groază crescândă, o călătorie în adâncul suferintei, un miez al crispării. De aici provine si succesul de care se poate bucura acest tip de literatură. De aici vecinătatea cu gazetăria. Dar e aceasta o împlinire? Nu este doar un drum nedus până la capăt? Nu de abia din acest moment ar trebui să înceapă urcusul către sublimare?
Ca o literatură tragică să devină epifanică iar chipul însângerat să devină transfigurat e absolut obligatorie nu atât interventia cât adăugarea unui element misterios prin care autorul dar si receptorul simt că nu-si mai apartin si se împărtăsesc din duhul ce singur e în măsură să absoarbă sângele si suferinta prin filtrul spiritual al ideii de jertfă. Degeaba orasele si câmpiile patriei sunt întesate de mutilati si disperati pe care unii refuză să-i vadă iar altii, văzându-i prea mult si-au "unilateralizat" văzul, dacă această îmbelsugată vărsare de sânge nu e atinsă de aripa duhului ca măcar un strop din râul revărsat să capete astfel strălucire sacrificială! Catharsisul antic avea tocmai această întelegere. Nu cred că pentru spectatorii de atunci marile tragedii trăiau doar o zi. Dacă efectul are o durată atât de scurtă atunci care e câstigul? De ce să atribuim efemerului atribute ce nu-i apartin? Ce e efemer poate fi frumos si valoros, dar are frumusetea si valoarea mai multor cupe de sampanie. Dacă a doua zi te trezesti aceeasi fiintă greoaie, obtuză, sleită, fără bucuria luminii care s-a ridicat pe cer, atunci asa-zisa împlinire a literaturii de o zi e cea mai sinistră cacealma.
Am mai avut prilejul să spun că literatura nu trebuie să se adreseze doar mentalului, ci fiintei integrale. Aceasta este principala calitate a operelor apartinând patrimoniului clasic al omenirii, despre care acum se spune că nu se mai citesc. Eu nu stiu dacă se citesc sau nu, dar aceasta este problema strict individuală a fiecăruia. Faptul că nu se mai citesc "Demonii" sau "Faust", ca să nu mai vorbesc de cărtile sacre, nu aduce nici un prejudiciu respectivelor opere, ci pe mine însumi mă exclude de la sansa de-a nu mai fi doar o createi a propriului mental. Impactul spiritual al unor asemenea cărti este urias. Chiar dacă mi se pare că nu ar exista, el actionează inefabil asupra fiintei mele si mă transformă, cum ar veni spus, pe nesimtite. De aici provin, însă, riscul si răspunderea. Când citesti dintr-un sentiment al revoltei fată de ordinea nedreaptă a lumii risti, dar nu prea stii unde duce riscul. Dar când citesti pentru a întelege atât cu mintea cât si cu inima, atunci tu, ca cititor, ai depăsit riscul si ajungi să te împărtăsesti din răspunderea pe care a avut-o si autorul în momentul când a scris lucrarea respectivă. Acesta este sensul expresiei a fi contemporan cu cel care a trăit cu sute de ani înaintea mea. Si atunci să mai cred că acela a scris doar pentru o zi? Trecerea de la citire la creatie poate fi comparată doar cu un fel de schimbare a anotimpurilor. Bogătia de nuante intermediare e atât de mare încât nici nu-ti dai seama când din receptor ai devenit creator. Răspunderea celui dintâi comunică cu răspunderea celui de-al doilea. Abia atunci întelegi cât de precară este formula "a face literatură". Nu textul contează cât rădăcinile sale. Mai precis unde se înfig ele. În cer? În pământ? Riposta ar veni prompt: în minte, adică în mental. Acesta ar fi argumentul suprem al partizanilor fictiunii speculative. De acord, dar cu o conditie: dacă eu, autor, am atâta putere încât să dovedesc că mintea este o imagine a iadului. Sau a raiului. Dacă dovedesc, asadar, că ceea ce e în mine se află de fapt dincolo de mine. Împărătia cerului sau a infernului este în noi, cum se spune, dar numai respectând această conditie a recunoasterii înăltimii sau adâncimii ce ne depăseste. Si as vrea să închei cu un exemplu furnizat de opera unui autor îndeobste considerat producător de fictiuni speculative: Ray Bradbury. Mă voi referi la povestirea lui "Cosasul". Ce se întâmplă aici? Un fermier constată că, secerând grâul, afectează un alt plan al realitătii si aduce astfel moartea a mii si mii de oameni. Misterul deschis pur si simplu ne amuteste. Faptul că orice gest al meu se poate repercuta în ambianta cosmică determinând mutatii ontologice mă smulge definitiv din conditia de autor speculativ si mă transformă în autor vizionar. Receptarea unui asemenea text are aceeasi importantă. După lectură nu mai pot să rămân acelasi om indiferent, care trăieste la întâmplare. Nici nu mai muncesc, nici nu mă mai distrez. Sunt doar atent fiindcă stiu că prin respiratia mea mor si se nasc sute si sute de universuri. E tot conventie literară ce am spus?