Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Focus Mircea Mihăieş:
Literatura vie de Simona Vasilache

Acum aproape zece ani, întâmplarea a făcut ca Mircea Mihăieş să fie în redacţia noastră, mutată undeva la iarbă verde, atunci când am aflat, într-o joi la prânz, cine a primit Nobelul pentru Literatură. Numele laureatei era Doris Lessing. Ţin minte că l-am ascultat, ca într-un stop cadru destul de comic, două ore şi mai bine, cu o felie de pizza în mână, din care nu mă-nduram să muşc, vorbind, electrizant, informat, cu bibliografia la zi, cu pasiunea unui orator şi cu rigoarea unui profesor la Oxford, despre scrisul acelei doamne (întrun minunat articol de mai târziu avea să şi-o revendice drept bunică) care era, pentru cei din afara anglisticii, o apariţie destul de obscură. Deşi în fiecare an se fac pariuri şi speculaţii, joc în care noi înşine am intrat, de fiecare dată, probabilitatea să se fi pregătit, să zic aşa, pentru sclipitorul curs ad-hoc de modernism/ postmodernism britanic era absolut nulă. Pur şi simplu îi era la îndemână, în împrejurări din cele mai relaxate, să facă spectacol, fără să abdice vreo clipă de la instrumentele criticului literar de şcoală englezească, avându- şi notiţele detaliate pe trei-patru nivele.

Am revăzut, instantaneu, această scenă, grăitoare, în felul ei, pentru putinţa unui intelectual extrem de serios şi de subtil în lectură de-a convinge fără să plictisească, fără să asasineze cu erudiţia torpilantă, fără să soarbă ultima licărire de viaţă din bietul text analizat, citindu-i cartea cea mai recentă, Ulysses, 732. Romanul romanului (Polirom, 2016). O reuşită care o rupe cu tradiţia superficialităţii pline de ea în aceeaşi măsură în care, la vremea lui, romanul lui Joyce despărţea apele. Să reciteşti Ulysses, pe care s-au aşternut, încă dinainte de-a fi terminat şi tipărit (pe şest, cum s-ar spune), straturi-straturi de prejudecăţi, interpretări, nelămuriri, snobisme şi controverse şi să reuşeşti să cazi la pace pentru tine, ca profesionist al literaturii, cu un monstru de cifruri şi de haos care nu seamănă (şi n-o să semene) cu nimic tot e foarte mare lucru. Să te mai apuci să şi rescrii, practic, viaţa lumii înghesuită în preaplinul unei zile oarecare a unui om obişnuit e o dovadă de temeinicie şi de curaj care, în sine, merită toată admiraţia. Sunt preliminarii necesare care, nu mă vor lăsa, pesemne, să fac o analiză cum se cade a cărţii în sine. Aproape 1000 de pagini, format mare, cu vreo zece file de bibliografie, cu o copertă, sub protecţia cu portretul lui Joyce făcut de Devis Grebu, ca a ediţiei princeps: albastră cu litere albe. Sunt câteva, meschine, amănunte tehnice despre o scriere care savurează, dincolo de orice limite, detaliile. Picanterii biografice, curiozităţi editoriale, intersecţii întâmplătoare, sau nu, cu lumea celebrităţilor care nu citesc, şi totuşi o fac, coincidenţe temporale, spaţiale, simbolice, incredibile sau triviale, toate aceste cioburi pe cât de gratuite, pe atât de edificatoare îşi au locul în pânza de păianjen bătută-n pietre scumpe pe care Mircea Mihăieş o aruncă, să prindă sensul şi să deschidă sensurile, peste Ulysses. O pânză în optsprezece ochiuri şi mai multe războaie. O primă remarcă pe care mă grăbesc s-o fac, aici: povestea repovestită a lui Mircea Mihăieş e mult mai bătăioasă, mult mai aproape de tempo-ul Odiseei, decât şuvoiul de vorbe de la Joyce. Lectura critică devine şi o dramatizare, în care didascaliile se amestecă în text, uneori refăcând coerenţa unor fragmente de discurs, alteori depănând o întreagă tradiţie mitică şi literară convocată doar subînţeles de Joyce în jurul unui adulter nu chiar atât de simplu. Pariul modernităţii, acelaşi cu scandalul ei, e că simfonia destinului se scrie în game minore. Nimic mai aproape de Ulysses decât deconcertanta banalitate a vieţii, dar şi aţâţătoarea ei complexitate. Dialogurile dintre personaje, oricât de plate sau de fireşti, alunecă instantaneu în istorie, în filosofie, în mit. Adâncimi pe lângă care poţi să treci uşor, dacă nu ai o călăuză avizată, răbdătoare şi vorbind pe înţeles. Rolul acestui discussant, care esenţializează şi îmbogăţeşte, în acelaşi timp, textul lui Joyce, stăpânind impecabil cultura anglo-saxonă cu substrat celtic, ca şi tradiţia greco-latină, Biblia, imaginarul medieval din care, de-a valma, dar, cu metodă, el se nutreşte, îl joacă strălucit Mircea Mihăieş. În care descopăr, fără s-o fi bănuit până acum, un iubitor, poate (fin cunoscător fără îndoială) al prozei victoriene, văzând în Ulysses şi bâlciul deşertăciunilor, şi prejudecăţile nu de tot depăşite, şi drumul întortocheat de la tabu la emancipare şi de la femeia pură şi condamnată la Molly cea impură şi liberă. O a doua remarcă, din multele care se pot face, pe ireproşabila priză la detalii: ca să pui faţă în faţă Tess sau, de ce nu, Moll Flanders, mergând în jos până la Shakespeare, de care ediţia princeps e legată prin potriviri bizare, cu Ulysses, trebuie să ai aceeaşi cuprindere, între asumare tandră şi distanţare ironică, a tradiţiei literare englezeşti ca şi Joyce. Dincolo de postmodernism, colaje şi talent de povestitor, e vorba, în definitiv, de o solidă ştiinţă de carte. Ajutată de plăcerea anecdotei, care-i taie mult din rigiditate, făcând din textul lui Mircea Mihăieş un companion în cea mai respectabilă şcoală a vechilor universităţi britanice, dublat de un roman de aventuri cu subiect livresc. Muncile eroice din vechile mituri devin, în Ulysses, remarcă Mircea Mihăieş, munci retorice. Mai departe, în acest roman al romanului citit pagină de pagină şi cuvânt de cuvânt, devin istovitoare munci hermeneutice, cheltuind, cum face, îndeobşte, literatura, o imensă cantitate de efort de dragul unei singure imagini. Aceea din finalul lui Ulysses, 732, cu ediţia Gabler arzând în flăcările iadului. Altfel spus, această carte s-o arunci/ Cu tot desfrâu-i melancolic. Sau evocând-o, ca stil, pe Virginia Woolf, din The Second Common Reader. Efigii ale modernismului sfidător şi contradictoriu. Pe care Mircea Mihăieş dovedeşte din plin că ştie, înainte să-l interpreteze, să-l citească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara