Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
LIVIU CIULEI de Marina Constantinescu

Lumea Teatrului „Bulandra” poartă pecetea spiritului lui LIVIU CIULEI. Modernitatea teatrului românesc se defineşte prin opera acestui geniu. Liviu Ciulei a fost cu adevărat un geniu absolut al timpului meu. Iar mintea lui fabuloasă a dat sclipire ideilor lui şi i-a înnobilat pe toţi cei care i-au fost mai mult sau mai puţin în preajmă. Fondul solid al conceptelor s-a transformat în forme infinite care au vorbit despre arta pură. Creată, trăită şi asumată de un spirit renascentist. Vibraţia pe care o producea fiinţa lui, seducţia inteligenţei, desfacerea sensurilor unui cuvînt, unui text, conexiunile vaste, elaborarea unui gînd, pedanteria lucrului, respectul faţă de sine şi, deopotrivă, faţă de toţi ceilalţi, relaţia între cuvînt şi imagine, intuiţia faţă de datele excepţionale ale unui actor, situarea faţă de viaţă, artă şi lume mi se par a fi unice şi irepetabile în această dimensiune. A fost mereu înaintea timpului.

M-am gîndit mereu că revenirea, după 1989, a Maeştrilor este o terapie. Un fel de şcoală deschisă, fără frontiere, fără generaţii, fără orgolii. Un spaţiu al spiritului. Magic. LIVIU CIULEI este, poate, cea mai complexă personalitate teatrală: scenograf, actor, regizor de teatru şi de film, formator de şcoală. Un model şi un prieten, totodată. El a strîns la „Bulandra” cele mai importante şi promiţătoare nume, cu care a pus bazele unui univers artistic profund. Şi astăzi, cuvintele lui, şoaptele, gesturile, dialogul de pe scenă cu actorii plutesc în aerul Teatrului „Bulandra”. Liviu Ciulei: un magician care face şi desface totul pe insula teatrului, ca Prospero pe insula lui.
Primesc vestea dispariţiei lui cu o durere profundă. Devastatoare. Liviu Ciulei a fost acel axis mundi pentru teatrul românesc. Parcă nimic rău nu s-a putut întîmpla chiar pînă la capăt pentru că domnia sa era în viaţă şi ar fi putut afla. Limita răului din noi, oamenii de teatru, nu a putut fi depăşită şi ca să nu fie lezat El. Existenţa lui artistică mi se pare exemplară şi unică. Rasa apariţiei lui, a atitudinii, a frazării, a privirii, a fiecărui detaliu a avut un impact puternic pentru tot teatrul românesc şi, individual, pentru fiecare dintre noi. Mi-e teamă de efectele acestui cutremur. M-a durut, de prea multe ori, nepăsarea cu care mulţi au trecut, ani şi ani, pe lîngă casa domniei sale şi a familiei, din spatele Teatrului Naţional. Mă doare că nu am energia să-l smulg din intimitate şi să pun la cale întîlniri cu el. Să vorbească despre teatru. Despre această lume. Despre un spectacol. Despre orice. Această neputinţă nu mi-o voi putea ierta niciodată. Cînd i-am vorbit despre treaba asta, m-a ascultat pînă la capăt şi a zîmbit. La fel de cuceritor ca întotdeauna. „Poveştile mele mai interesează doar pe cîţiva. E bine şi aşa.” S-a ridicat şi m-a condus la macheta casei pe care o proiectase şi o dorea la Sinaia, acolo unde avea terenul. O frumuseţe plină de echilibru şi armonie. Ca domnia lui.
M-a invitat într-o după-amiază acasă la el, după ce a citit textul meu din România literarădespre albumul său „Cu gînduri şi cu imagini”. Am ştiut, încă o dată, ce norocoasă sînt... L-am ascultat cîteva ore, am rîs, a dat pagină cu pagină din album şi mi-a spus trucuri din scenografiile lui, semne din decorurile lui, mi-a vorbit despre actori şi actorie, despre har şi disciplină, despre rigoare şi nebunie, despre speranţă şi vis. Cu cît vorbea mai mult, cu atît, în mod paradoxal, urmele de oboseală, de tristeţe sau dezamăgire păleau. Intimitatea acelei întîlniri va rămîne sub semnul darului pe care l-am primit explicit de la Liviu Ciulei şi al discreţiei mele absolute. Mi-a propus să facem o „Nocturnă”. Au ieşit două. O transă în care am fost împreună. Ştiu precis fiecare gest, disconfort sau complicitate tandră. Îl văd cum ţine să salute pe fiecare om din echipa mea. Şi, apoi, scufundarea în vis. L-am condus acasă. Era într-o vervă teribilă. Povestea o mie şi una de lucruri, observa orice din mersul maşinii şi îl comenta cu un haz nebun. Mi se părea că toată lumea vede cum saltă maşina de rîs, cum energia lui se revarsă pe străzi şi se strecoară în sufletele celorlalţi. Ca teatrul pe care l-a gîndit şi l-a făcut şi l-a dăruit. L-am lăsat în faţa casei. Mi-a făcut cu mîna. Ca un Firs din alt timp. Am dat ocol străzii şi casei de multe ori. Nu mă puteam despărţi. Cuvinte, rîsul, ochii... m-am gîndit atunci la George Constantin. La Clody Bertola. La Ileana Predescu. La Toma Caragiu, la Ştefan Bănică, la Florian Pittiş... la Victor Rebengiuc, la Irina Petrescu, la Ion Caramitru, la Mariana Mihuţ... la Helga Ciulei, omul care i-a susţinut aventura pe acest pămînt... la cei ce sînt, la cei ce nu mai sînt...
Doamnelor şi domnilor, voi relua textul care m-a condus la sufletul şi la mintea lui Liviu Ciulei. În semn de omagiu faţă de un geniu şi faţă de nobleţea lui.

UN CTITOR

Am cumpărat de curînd un album minunat, publicat la Iglooprofil în condiţii excepţionale. Minunat prin el însuşi, prin felul în care arată, prin suma poveştilor pe care le sugerează, pe care ne ispiteşte să ni le amintim sau să ni le imaginăm privind fotografii, schiţe, detalii, proiecte de arhitectură, prin forţa pe care o degajă oriunde l-ai aşeza în jurul tău, în bibliotecă, în proximitate. Te cheamă mereu să-l iei, să mai stai puţin cu el, să mai descoperi o expresie, vibraţia lemnului dintr-un decor, un amănunt care, poate, altădată ţi-a scăpat. Albumul acesta îţi creează iluzia inepuizabilului. A fîntînii cu apă proaspătă care se revarsă efervescentă şi infatigabilă. Are misterul unora dintre cele mai fabuloase spectacole de teatru, spaţii, performanţe actoriceşti, nuclee umane. Are ceva din taina unui geniu. În paginile lui este un destin. O viaţă a unuia dintre cei mai mari creatori: LIVIU CIULEI. Regizor, actor, scenograf, arhitect. În paginile lui, de oriunde răsfoite şi analizate pe tihnă, se află zeci de ani de travaliu pentru teatru, film, pentru spiritul profund al creaţiei artistice. Se află vîna unui făcător de artă. Se află neliniştea căutării a ceva nou, neîncercat, nemaivăzut, nemaiauzit, a ceva proapsăt, puternic, fremătător care să aducă emoţie, bucurie, extaz, neuitare pentru cel care priveşte. Spiritul lui Liviu Ciulei este ca un magnet. Atrage în jurul lui aceleaşi esenţe. Acelaşi tip de putere de a cerceta şi de a crea, de a scoate din elementele vii din viaţă, autenticul pe scenă, într-un gest, în lumea unui cuvînt. De ce m-a tulburat atît de tare? Pentru că am avut în mîini, palpabil, un drum. Nu doar al lui Liviu Ciulei. Ci al ideii de artă. Al ideii de viziune artistică vie şi complexă. În România, Ciulei cred că a fost aproape singurul, pe un interval mai lung şi de aceea semnificativ, care a lucrat, a format, a modelat aceeaşi trupă. Mă gîndesc la aceea a Teatrului „Bulandra”. Într-un fel ca Grotovski sau Kantor. Fără acelaşi tip de exclusivitate. Dimpotrivă. Spiritele puternice, atipice, mari au fost invitate de Ciulei să frămînte trupa, să neliniştească minţile spectatorilor. Parcurgînd acest album, încerc să refac ceva din tipul de seducţie al lui Ciulei care i-a fascinat, într-un fel unic, pe toţi cei care au lucrat cu el aici, în America, în Germania sau Australia. Liviu Ciulei nu doar a făcut spectacole puternice, construite pe personalitatea fiecărui actor, nu doar a structurat poveşti teatrale de la a la z, de la spaţiu, decor, lumină, costum la cheia unui personaj, la lumea pe care un spectacol ar trebui să o aducă pe scenă şi în gîndurile spectatorului. Liviu Ciulei a adus metodă, stil, profunzimi, noţiuni, ideea majoră a ceea ce înseamnă creatorul şi creaţia. Inteligenţa lui a susţinut toate celelalte haruri şi a pus ştacheta sus, foarte sus. El s-a preţuit pe sine şi, în acelaşi timp, a preţuit teatrul ca pe ceva fundamental. Şi-a respectat datul, vocaţia, muncind enorm.Privesc fotografiile, detaliile din fel şi fel de decoruri, zecile de expresii ale actorilor cu care s-a însoţit aici sau aiurea, schiţele făcute cu arhitectul şi scenograful Paul Bortnovschi pentru Teatrul Naţional, schiţele făcute de el pentru „Bulandra”, azi sala „Toma Caragiu”, schiţele pentru sala studio de la Piteşti, un loc divin pentru teatru. Ştiinţă, rigoare, disciplină, artă, măiestrie. Absolut nimic lăsat la voia întîmplării sau neexploatat. Mi se pare că astăzi lucrurile nu mai ies aşa şi pentru că s-a înfiinţat superficialitatea şi lasă-mă să te las, şi merge şi aşa, şi besmeticeală în numele boemiei, şi neseriozitatea şi sfidarea condiţiei de artist. Treaba asta există înăuntrul breslei, este atitudinea care a contaminat un procent mare în defavoarea performanţei şi a calităţii. Mintea lui Ciulei şi formaţia lui solidă, cultul pentru muncă şi studiu au adus în teatru disciplina şi rigoarea ca elemente ce să stimuleze nebunia şi farmecul creaţiei. Valorile se căutau şi îşi doreau însoţirea. Ciulei colabora cu Pintilie, de pildă, ca scenograf, descoperind alte perspective de a vedea un text, alt mod de a-i provoca pe actori, alt fel de a intui relaţia cu textul, cu „citirea” lui Pintilie. Pe scenă erau nume numai unul şi unul, competiţia era stîrnită în mod real şi direct pe scenă, nu în vorbe în vînt, fumate pe la arlechin, prin cabine sau cîrciumi. Valorile îşi disputau talentul bărbăteşte, în spaţiul creaţiei. Asta însemna şi loialitate faţă de ceea ce ţi-a fost dat. Cred că şi de aici a venit teama de artişti, de libertatea lor, de sentimentul de lider pe care un regizor adevărat îl degaja. Puterea politică era stîrnită de libertatea unor creatori care se lăsau conduşi de forţa cuvîntului şi a imaginii, nu a ideologiei. Arta este şi iraţional. Or, inteligenţa, vocaţia, iraţionalul au fost cu adevărat adversari imbatabili nu atît pentru filonul subversiv dintr- o montare sau alta, ci prin spiritul libertăţii care abolea trădarea, minciuna, supunerea în numele a ceva fals şi prost manevrat. Felul în care Ciulei a făcut şi a înţeles teatru, să spunem, a creat un pol de putere. Un loc în care miracolul, iluzia, arta autentică se mişcau suplu, cu sens, năşteau adoraţie, atracţie liber consimţite.
Cîteva dintre spectacole le-am văzut pe viu. Despre altele am citit şi am strîns poveştile celor implicaţi. Am văzut şi revăzut imagini, fotografii, am stat la taclale cu mulţi dintre actorii, colaboratorii sau prietenii lui Liviu Ciulei. Andriana Fianu, buna mea colegă, a fost un om de la care am învăţat să-l înţeleg, aş spune major, pe acest artist. Am intrat în lumea lui Ciulei alăturîndu-mă adoraţiei pe care Adi i-a purtat-o pînă la capăt, în numele prieteniei. Mi-am adus aminte de asta de curînd cînd, într-o întîlnire cu Johnny Răducanu, l-am întrebat ce crede despre prietenie. Un om ca el, cugetă oricine, se vede treaba că ar avea ceva prieteni. După tăceri, mi-a spus că nu ştie exact dacă are prieteni pentru că povestea asta este teribil de grea. E ca şi cum celălalt ar fi geamăn cu tine. Adi Fianu şi Liviu Ciulei şi alţi cîţiva au ştiut asta, au simţit aşa şi au fost împreună o viaţă. Au fost legaţi de credinţa în ceea ce faci zilnic, cu pasiune devoratoare şi cu disciplină de fier. În acest album, printre cîteva confesiuni şi puţine cuvinte, dincolo de fotografii document cu un impact teribil şi mărturisirile unora sau altora, puţini, există un efect copleşitor. Al omului şi artistului în relaţie cu eu-l propriu şi cu ceilalţi. Există sentimentul artistului cu propriul drum şi cu drumul pe care îl parcurge cu ceilalţi. Teatrul este şi singurătate, şi individualitate, dar şi „celălalt”, „ceilalţi”. Este iubire şi respect faţă de arta ta şi a celorlalţi, în acelaşi timp. Ciulei a experimentat, a solidificat, a încercat tot ce s-a putut. Cu „Pădurea spînzuraţilor” a luat premiu la Cannes la începutul anilor şaizeci. Actorii care au lucrat cu el la „Bulandra” sînt altfel. Ştiu sigur asta. Dau pagină cu pagină, înainte, înapoi, privesc structuri incredibile din lemn, altele realiste, masive, altele aerisite, cu proiecţii, văd umbre şi simt zboruri, imponderabilităţi, văd fotografii în decor, o turlă culcată pe orizontală, paturile-coşciug din „Azilul de noapte”, scaunul din „Elisabeta”, tinereţea veşnică în expresiile actorilor mari, fanteziile din „Cum vă place”, piciorul ridicat şi uşor flexat al Ilenei Predescu, îl văd pe filosoful Prospero George Constantin şi obiectele din jurul lui, văd grupuri mici, intime, văd actori mulţi, mă învălui de energia lor in-credi- bi-lă. Totul este atît de modern, de puternic vizual, de funcţional, de concret şi ireal că mă aşez pe gînduri. Cîtă fantezie! Ce demers al seriozităţii, cît discernămînt, cîtă intuiţie şi scrupulozitate! O minte renascentistă:Liviu Ciulei.
Ce şi de ce am pierdut?...
Poate şi asta este de descifrat în acest album.
L-am văzut ultima oară pe Liviu Ciulei acum cîţiva ani, la Teatrul Act, la lansarea albumului de creator al lui Helmut Stürmer, unul dintre colaboratorii lui. Ochii lui, mîinile lui mă urmăresc...ca şi emoţia pe care am avut-o la Sydney, la Opera House Center, cînd ghidul îl pomenea pe Ciulei printre numele marilor artişti care au montat acolo, iar eu îi trăgeam pe toţi de mînecă şi încercam să şoptesc că îl cunosc.
Iluzie, realitate, mister, virilitate, spuse şi nespuse într-o fotografie care mă urmăreşte: Liviu Ciulei în aburul fumului de ţigară, un portret al artistului din filmul „Valurile Dunării”. No comment.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara