Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Livrescul la optzeciştii basarabeni de Marius Chivu


Probabil că funcţionează la noi destule prejudecăţi în ceea ce priveşte câmpul literar de dincolo de Prut din moment ce am citit cu surprindere două debuturi bune a doi scriitori din Bălţi. Amândoi universitari la Universitatea de Stat "Alecu Russo", Lucia Ţurcanu lector, iar Anatol Moraru titular al Catedrei de literatura română şi universală, aproape nimic din scrisul celor doi nu trădează vreun complex de inferioritate care ar putea prinde uşor contur din cauza unor aspecte atât culturale cât şi socio-politice pe care le cunoaştem cu toţii prea bine. Cu toate acestea, cei familiarizaţi cu poezia tinerilor poeţi basarabeni prezenţi în aproape toate revistele culturale de la noi sau cei care obişnuiesc să citească Contrafortul ştiu foarte bine că în Basarabia se scrie acum altfel şi că această generaţie are toate şansele să schimbe, în sensul bun, faţa unei literaturi prea mult timp tributară folclorismului şi substratului naţionalist explicabil, de altfel, şi de înţeles în bună parte.

Pătruns masiv în poezia ultimelor două decenii, livrescul este perceput ca un foarte bun indiciu că paradigma literară îşi configurează un nou chip. Lucia Ţurcanu încearcă în Ultima epifanie să surprindă traseul poeziei din anii '80 din perspectiva livrescului şi să scoată în evidenţă, mai mult tangenţial, şi alte caracteristici generale noii viziuni poetice care pare să se contureze destul de clar. Meritul principal al eseului este moderaţia şi prudenţa cu care, de altfel, face afirmaţiile ce-i legitimează demersul analitic. Sesizând destule elemente care indică o oarecare sincronie, Lucia Ţurcanu nu-i raportează pe optzeciştii basarabeni la congenerii lor din România, scopul studiului ei fiind de altfel unul aşa-zicând general-teoretic: "de a dovedi că, deşi savant construită, poezia livrească nu pierde din emotivitate şi plasticitate, pentru că livrescul produce, de fapt, un nou tip de sensibilitate, alimentată din mediere, nu din frustreţe şi inocenţă"(p.8). Folosindu-se din plin de sugestii venite pe filiera unor Radu G. Ţeposu sau Gianni Vattimo, Lucia Ţurcanu stabileşte repede, fără a rămâne prea mult în teorie, cadrele postmodernismului şi integrează livrescul ca unitate ontologică în noua paradigmă literară.

Cu toate acestea, autoarea nu forţează lucrurile şi nu-i numeşte pe poeţii aleşi spre analiză postmoderni, însă mai mult dintr-o anume nesiguranţă metodologică, conceptuală, căci motivul invocat, anume selecţia cronologică, este superfluu. Având la bază antologia lui Sorin Alexandrescu Une antologie de la poèsie moldave, Lucia Ţurcanu selectează cei opt poeţi (Eugen Cioclea, Grigore Chiper, Nicolae Popa, Irina Nechit, Teo Chiriac, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun şi Nicolae Leahu) pornind, aşa cum mărturiseşte, de la moderniştii tardivi spre ezitanţi şi postmodernişti. Un astfel de demers presupune câteva preliminarii de lămurire a opoziţiei modernism-postmodernism pe care autoarea le abordează în paralel relevând diferenţele fundamentale: "Tragismul modernist provocat de marcajul trecutului nu este totuşi anulat prin atitudinea ironică, ci doar disimulat. Am putea vorbi de un dublu tragism, în cazul postmoderniştilor, cel rezultat din imposibilitatea de a se rupe de trecut, dar şi din incapacitatea de a conserva atitudinea gravă faţă de predecesori" (p.22) sau "Poetul optzecist e rebelul ce simte nevoia eliberării de clişeele şi convenţiile tradiţiei. Mereu cu ironia la braţ, el realizează o acţiune de terapie estetică, eliberând modelele de ubicuitate şi reducându-le la proporţiile lor reale. Această atitudine nu trebuie privită însă ca un act de devalorizare a modelelor". (p.36)

Analiza propriu-zisă a poeţilor este accesibilă chiar şi celor care, ca şi mine, nu-i cunosc pe toţi scriitorii în discuţie. Lucia Ţurcanu parcurge toate volumele de poezii şi extrage versurile de care au nevoie construind în numai câteva pagini o imagine destul de coerentă şi subliniind de fiecare dată diferenţele importante. De la Eugen Cioclea la Galaicu-Păun, autoarea surprinde procesul conştientizării şi asumării tot mai clare a livrescului accentuând unul după altul procedeele "medierii culturale": ludicul, (inter)textualismul, ironia ş.a.m.d. Nu lipsesc formulările exacte şi simple sau comparaţiile, destul de puţine totuşi, cu poeţii români. Minusurile acestui demers critic: abundenţa citatelor (deşi asimilarea informaţiei este evidentă), alăturarea uneori nepotrivită, disonantă a autorilor (vezi François Lyotard - Ioan Buduca, Gèrard Genette - Mihai Cimpoi), precum şi lipsa unei oarecare incisivităţi - autoarea trece cu vederea nereuşitele şi punctele slabe, e prea blândă. Toate acestea însă deranjează prea puţin.

Una peste alta, Ultima epifanie este un eseu corect, exact, fără pretenţia de a schimba radical opţiunile sau receptarea critică, un eseu a cărui autoare e conştientă ea însăşi că propriul discurs critic nu se poate constitui în afara clişeelor, o introducere, aşadar, întâi de toate, eficientă în poezia optzecistă basarabeană care s-a străduit (şi încă o face) să-şi găsească un drum cât mai comun cu cel al poeziei din România.