Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Luceafărul diasporei de Gheorghe Grigurcu


Diaspora rămîne un capitol dureros al culturii româneşti nu numai prin dramatismul său intrinsec, ci şi prin faptul că e prea puţin cunoscută.

În loc de a deveni o urgenţă a configurării unui tablou integral al spiritualităţii noastre, restituirea sa e încă nesatisfăcătoare, ţinînd mai mult de cîteva iniţiative răzleţe (în frunte cu cea a neobositului Nicolae Florescu) decît de o operaţie instituţionalizată, sprijinită moral şi financiar la nivelul oficialităţii, evident necesară. Iată de ce salutăm o minuţioasă cercetare consacrată primei reviste a exilului nostru, Luceafărul, datorată Mihaelei Albu şi lui Dan Anghelescu. Periodicul, realizat la Paris, din care au apărut doar două numere, în mai 1948 şi în noiembrie 1949, reverberează o sumă de realităţi istorice dintre cele mai nefaste. Împreună cu celelalte ţări „dezrobite" de Uniunea Sovietică, România căzuse pradă dominaţiei acesteia la modul cel mai crud, dată fiind intenţia lui Stalin de a modela Europa de Est după chipul U.R.S.S., reproducînd structurile şi practicile bolşevice. Subordonarea deplină faţă de Kremlin era cuvîntul de ordine. A intervenit însă şi o altă mare decepţie pentru cei ce reuşiseră a se refugia în „lumea liberă". Încercînd a se salva de teroarea roşie, tinerii intelectuali români, plecaţi din Bucureşti, „dintr-o capitală a dialogului intelectual" (sunt cuvintele Monicăi Lovinescu), odată ajunşi la Paris, id est„în Europa venind din Europa", au constatat cu stupefacţie că patria lor a fost lăsată, cu acordul tacit al marilor ţări democratice, în condiţia unei „colonii sovietice". În locul unui spaţiu ideal, au descoperit o Franţă gauchistă. Un mediu infectat de insidioasa propagandă sovietică, în care „intelectualii nu numai că se situau la stînga, ci păreau în majoritate deja sovietizaţi mintal". Într-un astfel de context dublu nefavorabil, Mircea Eliade, un exponent de căpetenie al „acestui exil dintîi", va indica „drept unice baricade posibile pe cele culturale". Una din aceste „baricade" ale rezistenţei va fi revista Luceafărul. Era o amară substituţie a „ţării reale", aflate în colaps, în spatele cortinei de fier, aşa cum scria un alt surghiunit de seamă, Vintilă Horia, printr-o patrie ideală, „care mai curînd sau mai tîrziu va înlocui patria care se stinge".

Dacă Cioran publica în Luceafărul un şir de Fragmente şi Razne, semnate Z.P., probabil ultimele pagini pe care le-a aşternut în limba română, cu o dispoziţie intemporală, de abstragere din calamităţile timpului (li se poate totuşi desluşi o notă de protest implicit faţă de producţia obligatoriu ideologizată, la modul grosolan, a condeierilor care au acceptat slujirea regimului comunist), alţi colaboratori adoptă o tematică la zi şi un limbaj militant. Nu fără emoţie recitim azi asemenea texte ale „exilului creator" (vorba lui Eliade), care ne apar aidoma unei lumini pîlpîitoare în bezna epocală. Intonaţia lor, nu doar prin intenţia autorilor, ci şi prin forţa lucrurilor, patetică, se află în contrast nu doar cu ceea ce se publica în ţară, dar şi cu defetismul, torpoarea, oportunismul ce s-au înregistrat în sfera vieţii noastre culturale de atunci încoace şi se mai înregistrează încă. O decizie bărbătească, o asumare eroică a unei cauze ce, în ochii scepticilor, se putea înfăţişa ca una pierdută, străbat aceste rînduri subsecvent pilduitoare. Fără perifraze divagante, fără eschive stilistic-comportamentale, lucrurilor li se spune pe nume. Arătînd că „o cultură dirijată şi sever controlată de Stat îşi pierde caracterul esenţial al libertăţii creaţiei artistice, pentru a se asimila cu o producţie economică etatizată oarecare", George Ciorănescu, sub pseudonimul Iosif Moldoveanu, se rosteşte categoric: „Producţia culturală din Republica Populară Română are un vădit scop practic: să fie instrumentul educativ şi propagandistic al politicii comuniste". „Muza" grotescă a cîrmuirii de la Bucureşti o reprezenta ziarul Scînteia, la care „cei care lucrează în întreprinderi sunt abonaţi în mod obligatoriu", întrucît „artiştii găsesc în Scînteia temele de inspiraţie autorizate de oficialitate cît şi critica pe care partidul o aduce diverselor manifestări culturale". Impunerea limbii ruse prin mijloacele unei insistenţe compromiţătoare e de asemenea denunţată fără menajamente: „Institutul Româno-sovietic se dovedeşte foarte activ nu numai în opera de difuzare a culturii sovietice, ci şi în procesul de rusificare al societăţii româneşti".

Aceeaşi manieră a directităţii distinge textele lui Virgil Ierunca, şi ele iscălite cu pseudonim, care se plasează, în acel moment, sub semnul lui Andre Malraux, „singurul scriitor al Apusului care ştia să spună nu Bizanţului bolşevic". Indignările lui Ierunca se subtilizează speculativ, subtilităţile sale sînt acide: „Regimurile comuniste au realizat paradoxul veseliei fără umor. Toată lumea trebuie să rîdă. Şi rîde. Aşa se face că atunci cînd comisarii zîmbesc, li se văd cuţitele printre dinţi. Tristeţea este o expresie existenţială reacţionară şi oamenii trişti sunt pedepsiţi pentru contra-revoluţie". Meditaţia criticului ce-şi va cîştiga celebritatea la microfonul Europei libere se contrage aforistic. Ea ne pune la dispoziţie comprimatele unei memorii de care avem nevoie pentru a ne despărţi de un trecut abject care nu e, din păcate, total dispărut din mentalul prezentului: „Rusia Sovietică? O vastă şcoală de Smerdiakovi". Nu numai cinismul, etatismul care a dus la dependenţa cetăţeanului precum un drog, dar şi libertatea cea cu un spectru adesea contradictoriu sunt adnotate cu o remarcabilă transparenţă.

Ce să mai zicem în final? Nu ne putem decît ralia atitudinii consemnate, pe coperta a IV-a, de editoarea cărţii, potrivit căreia recenta desfiinţare a Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc de către guvernul ţării constituie un act „incalificabil".

Mihaela Albu, Dan Anghelescu: Revistele literare ale exilului românesc: Luceafărul, Paris (1948-1949) - o restituire, Ed. Ideea Europeană, 2009, 266 p.