Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Lucian Boia UNIREA – limbă, cultură, religie şi noroc de Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu: Cum se împacă România cu „două secole de mitologie naţională“?

Lucian Boia: Oricît ar părea de ciudat, întrucît eu sînt considerat un „demolator de mituri“ şi îndeobşte de mituri naţionale, ţin să precizez că nu am, de fapt, nimic împotriva miturilor. Am încercat să le demontez pentru a le înţelege şi pentru a le explica. Sînt, de altfel, cît se poate de conştient că omul are nevoie de mituri. Demontarea miturilor cu care, între alte pasiuni istorice, m-am ocupat nu e totuna cu demolarea lor; scopul unui asemenea proces este unul în primul rînd analitic. Sigur, uneori acest demers poate să ducă şi la decredibilizarea unor mituri – dar eu îmi fac meseria... Însă, încă o dată: nu sînt împotriva existenţei miturilor, fiindcă ar fi stupid să am o asemenea atitudine. Miturile nu depind de mine, depind de cum e structurat omul, cum sînt structurate comunităţile naţionale. Iar omul simte nevoia să se agaţe de ceva mai presus, mai important decît mărunta viaţa cotidiană. Oamenii au nevoie de mituri şi, odată ce au pornit pe calea aceasta a constituirii entităţilor naţionale, au avut nevoie de mituri care să susţină construcţiile naţionale. De mituri inspirate din realitate; eu nu vreau să spun că un mit e aberant, că e complet inventat. Sînt mituri care pornesc din realităţile incontestabile ale istoriei, dar care capătă o semnificaţie mult deasupra sau chiar mult diferită faţă de ceea ce a fost evenimentul în sine sau personajul care dă naştere unui mit în istorie (vezi cazul lui Mihai Viteazul). Ce se spune în legătură cu el este, în linii mari, adevărat în ordinea faptelor; ceea ce face diferenţa este ce se întîmplă cu interpretarea lor.

C.P.: Ce e neapărat de spus în legătură cu raportul pe care îl are ţara noastră cu ideea de naţiune?

L.B.:Românii au mizat mult pe istorie; sigur, au făcut-o şi alte popoare, dar cred că noi sîntem printre cei care au mizat în mai mare măsură, fiindcă sîntem, la urma urmelor, o ţară destul de recentă. 1859, apoi 1918 – ceva mai mult de un secol şi jumătate, la scara istoriei nu e foarte mult. Inclusiv din acest motiv, românii au dorit – şi această dorinţă e de înţeles – să ducă în istorie cît mai departe, spre un trecut cît mai îndepărtat, ideea aceasta a unităţii naţionale româneşti. Într-o măsură mare, aşadar, România s-a făcut prin istorie, prin apelul la istorie, înainte de a exista de la sine. Odată ce românii, în secolul al XIX-lea, au construit această naraţiune istorică al cărei început e Dacia, cu dacii şi romanii, istoria a apărut ca principalul susţinător al creării unităţii româneşti. De aceea, spre mijloc de secol 19, generaţia de la 1848 foloseşte atît de des cuvântul „Dacia“, înainte de a fi adoptat de toată lumea termenul de „România“. „Dacia“ e un fel de bunică, de mamă a României care spune, în varianta mitologică, că aici sîntem dintotdeauna sau, în orice caz, din timpuri foarte vechi şi că ea se reflectă în România modernă. Aceasta din urmă fiind, cu alte cuvinte, aducerea în prezent a Daciei. Repet: acestea sînt liniile de discurs în versiunea mitologică. Frecvenţa utilizării acestui termen este izbitoare în secolul al 19-lea. Plus, cum spuneam, Mihai Viteazul – cel care, în registru mitologic, anunţă făurirea „statului naţional unitar român“. Un foarte puternic releu de identitate, de altfel...

C.P.: Rezumînd: relaţia României cu mitologia naţională este una foarte caldă.

L.B.: Da, da. E chiar mai mult: nu numai cu mitologia, ci în sine cu istoria, care este, într-o măsură mai mare sau mai mică, amplificată, ridicată la rang mitologic, un nivel simbolic înalt fără discuţie.

C.P.: Ce e, din unghiul dumneavoastră de vedere, mitologia naţională? Cum aţi defini-o, foarte succint?

L.B.: Mitologie naţională înseamnă un anume discurs asupra istoriei care preia – nu inventează prea mult, deşi mai şi inventează... – faptele, în fond, reale ale istoriei şi le aşază la un nivel foarte înalt de semnificaţie, în primul rînd accentuînd asupra ideii de „unitate naţională“. România s-a făcut din bucăţi, iar bucăţile acestea trebuia să se apropie, să se unească. Or, aici s-a cerut sprijinul istoriei, a cărei menire a fost de a arăta că, deşi aparent spaţiul acesta este fragmentat, în realitate el era unitar. Fiindcă, spune discursul mitologic naţional, el porneşte de la o entitate, Dacia antică – un fel de matrice, suprapusă aproape exact pe România Mare – şi restul sînt paranteze în istorie. Ceea ce, mitologic este esenţial, e că s-a pornit de la ceva unitar pentru a se ajunge, în trepte şi cu 1918 drept punct culminant, tot la unitate naţională.

C.P.: Tot analitic, pentru a fixa mai bine cadrele discuţiei noastre: cum ar spune R. Girardet, mitul naţiunii face apel la mitul unităţii şi, de asemenea, la mitul Vîrstei de Aur.

L.B.: Exact! Pentru ideea de naţiune, mitul unităţii este esenţial – şi, aş zice, el este cu atît mai important pentru români. E interesant de constatat că există, pe de o parte, o unitate a istoriei româneşti, chiar şi atunci cînd românii nu erau uniţi într-un singur stat: anume, limba – care e cam aceeaşi. Este şi ortodoxia la mijloc; deşi, la un moment dat, întîlnim şi varianta grecocatolică. Sigur, şi greco-catolicii pornesc dintr-o sursă iniţială ortodoxă. Limba, cultura, religia – toate acestea i-au apropiat, în mod firesc, pe români. În acelaşi timp, este de spus şi că, pînă la 1859, avem o istorie foarte, foarte fragmentată. Aşadar, mitul unităţii ar fi pe undeva, poate pe jumătate, adevărat: există, în mod real, elemente care apropie. Dar mitul nu vrea să vadă elementele celelalte – de diferenţă, care sunt şi ele destul de accentuate. Provinciile româneşti au avut, totuşi, istoriile lor. Chiar şi cele mai apropiate să zicem – Moldova şi Ţara Românească – nu au fost identice. Oricine vizitează Moldova şi admiră bisericile, să spunem, îşi dă uşor seama că, arhitectonic vorbind, ele sînt destul de diferite de cele din Ţara Românească.

C.P.: În această discuţie despre identitate naţională, despre mitologie naţională, ce se întîmplă cînd se trece de la discurs la practică, de la teorie la realitate?

L.B.: Nu se ştie niciodată dinainte ce va fi, în această privinţă. Să revin puţin la o idee anterioară: Moldova are o altă identitate pînă la 1859. Sigur, apropiindu-se de-a lungul secolului şi mai ales de-a lungul secolului al 19-lea de Ţara Românească, culminînd cu momentul Unirii Principatelor. Dar Moldova, aş spune, e, totuşi, Moldova! Nu e acelaşi lucru cu Ţara Românească. Ei îşi spun „moldoveni“. Nici un moldovean nu îşi spune „român“, chiar în prejma Unirii de la 1859. Grigore Ureche ştie prea bine că există o limbă română, vorbită şi în Ţara Românească, şi în Moldova, şi în Transilvania, că „de la Rîm ne tragem“ şi aşa mai departe; dar el, cînd scrie în cronica lui, scrie despre „limba noastră moldovenească“. El ştie că există o limbă română, dar nu e sensibilizat prea mult pe tema aceasta, fiindcă identitatea lui nu e o identitate românească pur şi simplu; e o identitate moldovenească. Şi Miron Costin ştie lucrurile acestea, dar, cînd îşi scrie lucrarea despre originea românilor, el nu o intitulează „De neamul românilor“, ci „De neamul moldovenilor“. Cantemir scrie „Descrierea Moldovei“, nu „Descrierea României“. Moldovenii ştiu că muntenii sînt cam la fel cu ei, dar identitatea lor este în mod sensibil diferită. Dacă ne referim la Transilvania, lucrurile sînt şi mai clare – în privinţa diferenţelor. Sau, dacă privim spre Dobrogea – nu se poate să nu vedem diferenţele, chiar dacă acum clamăm diverse forme de unitate. Din unghi de vedere mitologic, pot înţelege că mergem pînă în antichitate şi construim, prin proiecţii de acum, unitatea. Dar nu îl înţeleg pe un istoric profesionist care spune în continuare baliverne.

C.P.: Baliverne de genul?

L.B.:De acest gen: că a existat tot timpul o unitate naţională românească, că a existat o naţiune medievală. Una care nu e conştientă de sine şi care e fragmentată – ceea ce e uşor comic, fiindcă, absenţa conştiinţei de sine şi fragmentarea sunt fix acele două elemente decisive fără de care o naţiune nu poate exista. Or, o naţiune chiar aceasta înseamnă: un spaţiu unificat – deci, nu fragmentat – şi conştiinţa că spaţiul acesta este „al nostru“ – nu absenţa acestei conştiinţe!

C.P.: Şi atunci, în ciuda acestei diversităţi şi fragmentări reale, cum se întîmplă şi pe ce sol stă unirea românilor, la limită Marea Unire?

L.B.: Ei bine, iată că stă. S-a petrecut o apropiere în timp, la început mai lentă, apoi tot mai alertă. E un proces de secole pentru teritoriile care s-au unit, mai întîi la 1859 şi apoi în 1918, formînd România Mare. A contat enorm uniunea de limbă – pesemne că este factorul numărul unu. Dar, ajunşi aici, ţin să precizez că aici nu există reţete. Cazul naţiunii iugoslave contrazice eventuala reţetă pe care ar putea să o livreze exemplul românesc de unitate lingvistică. Unirea la noi, revenind, se întîmplă pentru că există această limbă comună, cultura pe care o dă această limbă, religia în bună măsură.

C.P.:Plus contextul politic şi, poate, şi ceva noroc?

L.B.: Bineînţeles. Pentru istorici, pentru discursul serios, termenul de „noroc“ poate să pară puţin frivol şi poate că nu trebuie să îi spunem neapărat aşa. Dar circumstanţele istoriei sînt, bineînţeles, foarte importante. Dacă, în 1853, nu era Războiul Crimeei şi dacă interesul lui Napoleon al III-lea nu era să dispună aici, unde sîntem noi, de un stat ceva mai mare şi ceva mai puternic decît cele două principate luate separat, ar fi fost altceva cu istoria noastră modernă. Dacă Franţa nu susţinea atunci Unirea Principatelor Române la 1859, e probabil că aceasta nu s-ar fi făcut, fiindcă nici una dintre marile puteri de atunci nu avea interes ca aşa ceva să se realizeze. Otomanii nu doreau aşa ceva. Rusia, chiar dacă a susţinut unirea de atunci, a făcut-o din motive franţuzeşti, ca să zic aşa. Francezii i-au tratat foarte blînd la Congresul de Pace de la Paris fiindcă voiau să îşi facă, în continuare, din Rusia o aliată, nu să o antagonizeze. În contrapartidă, şi ruşii au preluat anumite teme franceze – prin ele, şi Unirea Principatelor Române. Dar, să nu uităm că, în 1866, cînd la Iaşi s-a iscat mişcarea separatistă, înainte de venirea lui Carol I, Rusia şi-a băgat coada atunci şi a acţionat împotriva unirii, pentru ieşirea Moldovei...

C.P.: Dar pentru Marea Unire, cum traducem termenul de „noroc“?

L.B.: Vreau mai întîi să spun că eu nu agreez deloc acest termen care tinde să devină un loc comun: Unirea mică. El e folosit şi pesemne că, pe undeva, e legitim să fie. Dar lasă impresia că pune pe un plan inferior ceea ce s-a întîmplat la 1859. Or, acel moment este esenţial. Atunci s-a creat România. Iar Transilvania, la 1918, vine la România, se alipeşte României. Prin ricoşeu, termenul acesta mi se pare că e puţin defavorabil fraţilor noştri moldoveni şi e nedrept să fie aşa. Iniţial, România s-a făcut din Ţara Românească şi Moldova. Asta nu diminuează cu nimic 1918, dar e corect, e drept să spunem că şi 1859 este un moment extrem de important şi decisiv pentru România. La 1918, sigur că România a avut norocul să fie parte a alianţei care a cîştigat războiul. Dacă Germania ar fi cîştigat, şi aceasta nu era chiar o imposibilitate, atunci nu ne-ar fi fost prea bine, aşa cum s-a şi văzut prin Pacea de la Bucureşti. Pe de altă parte, intrarea României în război în 1916 a avut drept ţintă elibararea sau unirea cu Transilvania şi Bucovina, nicidecum cu Basarabia, căci aceasta aparţinea „bunului nostru aliat“, Rusia. Asta era Antanta: Franţa, Marea Britanie şi Rusia. A fost de făcut o alegere atunci, iar cei numiţi atunci, cu un anume dispreţ, „germanofilii“ asta spuneau, între altele: urgenţa e, acum, Basarabia, nu Transilvania. Din unghiul lor de vedere aveau, pesemne, dreptate: Transilvania, chiar dacă ar fi continuat să rămînă în cadrul unei Austro-Ungarii care ar fi supravieţuit, nu era în mare pericol, ungurii nu reuşeau să maghiarizeze această regiune. Fără să fie neapărat împotriva unirii Transilvaniei cu România, „germanofilii“ spuneau că prioritatea e Basarabia, fiindcă acolo e un dezastru naţional. Şi, adevărul este că, oricît am critica monarhia austro-ungară şi în special Ungaria din perioada dualismului, nu încape nici o comparaţie cu Rusia. Rusia era un stat autocrat, care nu ţinea seama de lege sau de alte treburi dintr-astea. În Austro-Ungaria, legile, totuşi, funcţionau mai degrabă decît nu funcţionau. Să mai spun ceva, ca un indiciu subtil: ţăranii din Transilvania, aşa asupriţi sau neasupriţi cum spun unii istorici că ar fi fost, aveau o situaţie materială incomparabil mai bună nu numai decît cei din Basarabia, dar şi decît cei din România.

C.P.: Dacă insistăm asupra ideii de noroc la 1918...

L.B.:Da, insistăm. Norocul e de mai multe feluri atunci. Primul Război Mondial s-a încheiat în două faze. În prima dintre ele, Germania l-a cîştigat – pe frontul de Est. A scos Rusia din război, Rusia fiind nevoită să încheie un tratat încă şi mai dezastruos decît Pacea de la Bucureşti a românilor, Tratatul de la Brest-Litovsk. Deci, Rusia fiind învinsă categoric de Germania – sigur, şi în condiţiile Revoluţiei, şi ale anarhiei interne –, Rusia s-a dezmembrat şi atunci a devenit posibilă şi chiar s-a realizat unirea Basarabiei cu România, în timpul guvernării Marghiloman. Aşa încît acesta a putut să spună că, departe de a fi avut atitudini antinaţionale, a reuşit să realizeze prima unire dintre cele 3 din 1918. În a doua fază, Germania a pierdut războiul – şi, de fapt, l-a pierdut de tot –, monarhia austro-ungară, aliata Germaniei, sa dezmembrat şi ce se petrecuse cu Basarabia, s-a petrecut peste cîteva luni cu Transilvania şi cu Bucovina. A rezultat, în urma procesului istoric, o Românie Mare care, în viziunea actorilor politici ai vremii, nu avea cum să fie, în condiţii normale, atît de mare. A fost aproape dincolo de orice închipuire, dincolo de orice proiecţie realistă ce a ieşit în 1918 pentru România.

C.P.:E posibil, domnule Boia, un singur discurs şi numai unul despre ceea ce numim „Marea Unire“?

L.B.:A, nicidecum. Cine crede că în istorie e posibil un singur discurs şi numai unul nu prea ştie ce este aceasta, istoria. În istorie sînt discursuri multiple, iar ele sînt demne de luat în seamă în măsura în care nu inventează fapte sau nu le deformează în mod caraghios sau toxic dea dreptul. În măsura în care lucrăm cu faptele reale ale istoriei, există, şi nu poate să nu existe, o gamă de interpretări. Un exemplu: pentru aceleaşi fapte, interpretarea românească despre Primul Război Mondial şi urmările acestuia – inclusiv în sens naţional – este radical diferită de cea ungurească. Nu cred că e serios să spunem că noi, românii, avem toată dreptatea din lume – pentru că sîntem români; şi că ungurii nu ar avea un alt fel de dreptate, pentru că sînt unguri. Francezii şi germanii au avut discursuri complet diferite despre Primul Război Mondial şi abia acum, ca urmare a apropierii franco-germane, au ajuns să editeze manuale de şcoală comune, care ajustează acele interpretări radical diferite.

C.P.: Şi iată cum îmi serviţi o minge la fileu pentru o provocare: pe modelul acesta, cum vedeţi un manual comun de istorie româno-maghiară?

L.B.:(zîmbeşte) E o idee, dar una foarte îndepărtată. Nu aş exclude-o. Acum însă sîntem foarte departe de ea.

C.P.:Dar despre tema – explicită şi implicită a acestui dialog – naţiunii: e posibil în istorie un singur discurs şi numai unul?

L.B.:Nu. Nu. Nu cred că în istorie putem avea despre un subiect abordat un singur discurs. El poate surveni la un moment dat, dar, în timp, se modifică, se diversifică, este reevaluat, resemnificat. Istoria, şi acesta este un adevăr fundamental despre ea, înseamnă o nesfîrşită interpretare.

C.P.: À propos de orizontul tematic în care ne aflăm: cum luaţi în posesie chestiunea aceasta a excepţionalismului românesc?

L.B.: Nu ştiu dacă, legat de naţiune, putem vorbi despre un excepţionalism românesc. Cînd s-a făcut România Mare la 1918 şi în anii următori, sau făcut şi alte mari uniri. Cea iugoslavă, bunăoară – care nu a rezistat la proba istoriei, dar atunci nu se ştia că nu o să reziste. Polonia, Cehoslovacia. Cam toate în virtutea dreptului etnic, să zic aşa. Naţiunea, în viziune germană. Sînt, cu privire la naţiune, cele două variante: cea franceză şi cea germană. Varianta franceză de naţiune, unde nu contează etnia: e o naţiune politică – dorinţa, decizia şi atitudinea oamenilor, a poporului contează. Ernst Renan spunea, legat direct de chestiunea aceasta, că „naţiunea este un plebiscit de fiecare zi“. Şi modelul german, cel mai răspîndit în Europa Centrală şi răsăriteană: pune accentul pe etnie. Eşti german nu printr-o alegere, ci fiindcă te-ai născut german. După Primul Război Mondial, aşa s-a procedat – potrivit faimoaselor 14 puncte wilsoniene, s-a optat pentru o versiunea de naţiune mai aproape de modelul german. Era şi mai simplu, de altfel; nu ştiu cum ar fi arătat lucrurile dacă se mergea pe modulul de naţiune politică, e foarte complicat de imaginat aşa ceva, mai ales pentru acel context. Decupajul s-a făcut, cu excepţiile de rigoare, mai ales în virtutea limbii (comune) vorbite. Criteriul limbii vorbite poate să nimerească bine – pe soluţia rezistentă (cazul României este, în această privinţă, de top). Dar poate să nimerească şi prost – din nou sînt nevoit să invoc situaţia Iugoslaviei. Sînt, de fapt, atîţia factori care acţionează în istorie; nu există reţete...

C.P.: Dar o naţiune, din punctul dumneavoastră de vedere, e ceva închis sau ceva deschis?

L.B.: Mai degrabă închis. Depinde de multe, de fapt. Închiderea şi deschiderea merg împreună şi proporţia între ele ţine, în mod decisiv, de un context istoric sau de altul. Naţiunea înseamnă, totuşi, construirea unui perimetru protejat – din acest punct de vedere, e mai mult o tendinţă spre închidere. E un închis care e întredeschis uneori. O uşă nu poţi să spui că e numai închisă sau numai deschisă... De fapt, la întrebarea aceasta, mi-e greu să dau un răspuns tranşant. Dar, dacă e să aleg trăsătura cea mai puternică, eu cred că e mai degrabă un proces de închidere, într-un perimetru bine definit.

C.P.: De ce credeţi că e încă atît de puternică ideea de naţiune? Şi în teorie, şi în practica social-politică sau chiar în cultura politică...

L.B.: Da, e foarte puternică. A fost un crez, pentru care oamenii au luptat. Sigur, e o soluţie relativ simplă, tentantă şi valabilă în bună măsură. Oamenii care vorbesc aceeaşi limbă, care au o memorie istorică la comun e firesc să trăiască împreună. Deci, sunt suficiente justificări pentru naţiune.

C.P.: E purtătoare de viitor ideea de naţiune?

L.B.: E o întrebare deschisă. După construirea Uniunii Europene, pe de o parte, naţiunea a pierdut mult teren. Pe de altă parte, ea revine. Pentru că e încă o idee simplă şi, în multe privinţe, eficientă. În Vest, ideea de naţiune e mai deschisă – à propos de ce mă întrebaţi mai înainte. În Est şi în Europa Centrală, ea revine acum, cu destulă pregnanţă. Aş putea spune, cu prudenţă, că tendinţa este de ieşire din peisajul naţional clasic; dar aceasta nu înseamnă că nu rămîn multe din construcţia naţională anterioară. Şi, mai ales, peste tot, nu înseamnă că nu sînt dator să repet că, despre viitor, eu nu ştiu de fapt nimic. Ce se va întîmpla? Nu am nici cea mai mică idee...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara