Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Artişti în expoziţie:
Lumea noastră nu-i a noastră? de Petre Tănăsoaica

Discursul public despre marginali, din perspectivă politică, social-ideologică, dar şi ca preocupare artistică, deşi se justifică, pare să-şi fi pierdut din forţa de impact, din cauza insistenţei cu care s-a stăruit asupra acestui aspect, devenind aproape un loc comun.
Este greu, deci, să te mai laşi surprins, cel puţin la nivel emoţional, de orice tentativă de a scoate un efect major, ca artist, pe acest traseu. Nu spun, după cum observaţi, că efectul banalizării ar putea să submineze cu totul instinctul artistului, când privirea devine acută în zona deliberărilor teoretice, fie ele luate şi sub aspectul unui inventar neutru de lucruri, atunci când îşi caută un sens. Am găsit o expoziţie de fotografie la Căminul Artei, a unei studente, Virginia Lupu, de la Facultatea de Istorie a Artei din Bucureşti – am cules informaţii de pe net, desigur! –, care întăreşte cele afirmate mai sus. Nu am să mă opresc asupra actului curatorial, sărac, evident, pentru că resursele financiare ale unui student nu pot să acopere nişte pretenţii pe măsura proiectului. Studentă a profesorului şi artistului Iosif Kiraly, după cum aflu de la ghidul expoziţiei, Virginia Lupu, lăsată liberă în spaţiul public, nu uită, însă, nici o secundă, lecţia învăţată de la maestru, că din noianul de informaţie ce poate să capete semnificaţie plastică, obiectivul aparatului de fotografiat trebuie condus spre elementele care pot să nască povestea. Lumea oamenilor săraci, privită din exterior, cu indulgenţă, cu nepăsare sau pur şi simplu lăsată în anonimat, nu aduce ochiului comun nicio surpriză. E necesară o locuire în această lume, pentru a o înţelege? Fotografiile din expoziţie spun că da, pentru că altfel portretele nu s-ar închega în discursul coerent, de aici, urmărit de artist. Aparatul de fotografiat primeşte, în acest caz, doar misiunea de a investiga scenariul pe care artistul doreşte să-l pună în operă. Prima impresie, la o privire fugară, este că această lume, sondată de artist, nu-şi ia în tragic propria condiţie, ba dimpotrivă, am putea spune, pentru că Virginia Lupu nu vrea să sară din rama firescului, ci doar să capteze pulsiunile vitale, nodurile în care lumea de jos se leagă într-un destin asumat inconştient. Personajele, deci, intră în rama universului în care trăiesc şi din care pleacă într-o aventură de o inocenţă ironică, ce sfidează orice formă de încadrare în vreun curent estetic. Iat-o, deci, ca să luăm doar un singur personaj, pe Grethel, ajunsă la deplină maturitate, în camera sa insalubră, în fapt un decor greu de descifrat, ţinând în braţe o imensă inimă roşie, un dar primit din Germania bănuim, pentru că textul scris în nemţeşte, greu descifrabil, asta ne spune. E o mulţumire ironică pe faţa personajului, a primit iubire, ce-i mai trebuie!? Obiectivul aparatului lunecă în magazia unei brutării insalubre, unde şi pâinea pare murdară. Nu e nimic ironic aici, e doar constatarea că pâinea cea de toate zilele există. Cum există, de altfel, într-o debara, în care sunt îngrămădite tot felul de lucruri şi carpete orientale, un crucifix cu eroul său tragic în postura derizorie în care a fost abandonat. Sigur că tensiunea este maximă, iar rama fotografiei pare să strângă dezordinea obiectelor pe care abia dacă le cuprinde. Un accident stupid, cu un om al străzii aflat în cădere, îşi găseşte personajul într-un haz nebun, un alt accidentat al străzii aşteaptă în noapte, la intersecţia unor străzi umede, cu o păpuşă de pâslă în braţe, un animal indefinit, şi un covrig în mână. Pare întârziat într-o vârstă incertă, dintre copilărie şi adolescenţă şi-i place să fie fotografiat. Cine ştie ce visuri îşi face! Când sunt în sărbătoare, oamenii acestei lumi sunt frumoşi. O mireasă de iarnă, cu un cojoc jerpelit, cu ciucuri albi şi nasturi care-şi găsesc cu greu cheutorile, surâde mulţumită de postura în care a surprins-o aparatul de fotografiat. Nu poţi, însă, să traversezi acest spaţiu fără să te melancolizezi, pentru că ştii că nu vei rămâne aici, nu faci parte din destinul acestei lumi, eşti doar acceptat, spre norocul tău, în intimitatea bulversantă a sărăciei. Şi atunci, se iveşte de sub acoperământul sclipitor, găsit pe undeva într-o gheenă de gunoi, chipul trist şi încrâncenat, de o frumuseţe bizară, al unei adolescente. Portretul ni-l aminteşte vag pe Tonitza, dar privirea întunecată a copilei deturnează orice asociere. Ar mai fi şi alte asocieri de făcut, e limpede că autoarea sedimentează călătorii vizuale prin istoria artei, dar ce este cel mai important este că această operaţiune vine pe fondul unui instinct care o salvează de la pasaje ce pot deveni redundante. O minunată curtezană se exprimă în noapte ca un personaj care a scăpat de presiunea barocă a veşmintelor în plină avangardă, cochetând cu ideea expunerii fruste a unei oferte ce nu poate fi refuzată. În viziunea artistei poţi fi, în imaginaţia ta bulevardieră, un artistocrat, dacă te-a încercat norocul să fi găsit bănuţul cu care poţi să faci atât de multe lucruri. Nişte englezi aflaţi în încăperea mică a Căminului Artei se entuziasmează la fiecare fotografie, cer explicaţii şi fac analize pe amănunte şi mă gândesc, evident, că artistei i-ar trebui puţin noroc să încapă pe mâna unui curator, a cuiva în stare să îi asigure un buget, pentru ca lucrările sale să capete mai mult decât acest aer experimental, frust, de acum. E o lume aici de o expresivitate involuntară ieşită din comun şi înainte de a închide acest text mă voi opri asupra unei fotografii de care m-am dezlipit cu greu. Pe nisipul unui scuar, probabil, un puşti doarme, acoperit de o lumină difuză, cu capul pe un ursuleţ de pluş. E un vis în somnul lui, surprins de aparatul de fotografiat, pe care în lumea reală nu şi-l poate permite. Dar el doarme în lumina aceasta, trasă de aparatul de fotografiat peste el, ca sub cupola unei speranţe. E un răgaz aici, între inocenţă şi căderea în lume… Un cerşetor în pantaloni scurţi, supraveghea prin vitrină reacţiile celor din expoziţie. Primul impuls a fost să-l fotografiez, dar ceva, în atitudinea acestuia, m-a oprit. Părea un personaj căzut din lumea firească – dar ce este lumea firească? – într- o boemă năprasnică, cu părul spuzit de o ninsoare murdară. Virginia Lupu nu l-ar fi ratat.

P.S.: Din nefericire, fotografiile cu prelucrările Virginiei Lupu n-au vrut să treacă din telefon în calculator. Nu vă rămâne decât să-i vedeţi expoziţia de la Căminul Artei. Reproducem, totuşi, două fotografii: una în care personaj principal este artista şi alta o lucrare despre care am scris aici, captată de pe net.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara