Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Lumea reclamelor de Mihail Gălăţanu


Un bărbat (cu alură de "băiat"!) care, la urma urmei, ar putea părea chiar (şi) drăguţ. O tipă care îi spune mereu că "primeşte mai mult". Sau prea mult. Poate, chiar, prea mult. Prima zi: mîna pe picior. A doua zi, pupat. A treia zi, mîna pe picior plus pupat... Şi tot aşa. De nici nu mai ştii ce-ar putea primi mai departe... Iar bărbatul chiar asta şi execută. Mîna pe picior. Pupat. Mîna pe picior plus pupat, plus... Plus oare ce? Ce vor bărbaţii? Dar, parcă, femeile, ce vor? Măcar de-ar fi de-a dreptul. Dar nu e. Măcar de-ar fi o aluzie imagistică. Dar nu e. Pare, mai degrabă, un spot făcut pe genunchi, în boxă, cu cheltuieli minime, pe vreme de criză. În schimb, cu economii maximeJ. Şi campania continuă tot aşa. Operatori. Telefonie mobilă. Giesemuri. Fiţe în cap. Aşa or fi fitzele? Aşa or fi adolescenţii & tinerii (foarte tinerii, vreau să zic) din ziua de azi? Să fie o reclamă aderentă la fetişurile juventuţii? Îndoi-m-aş! E doar o însăilare jalnică, una cu pretenţii de oarecare spiritualitate. Poante. Aluzii. Mîna pe picior. Uite şi pe bătrîniciosu' ăsta, risc să zică unii cititori, mai tineri.

Nu aţi mai visat de multă vreme să vă "combinaţi" cu cineva? O firmă de conectare la telefonia mobilă tocmai v-a propus acest lucru. Cum? Nu vreţi? Vi se pare gregar? Mie mi se pare şi mai rău: submediocru. Prefer să-mi fi spus direct, mai bine aşa, pe şleau... Deşi sînt mai multe variante. Nu cred că trebuie să găsim o singură soluţie, doar o singură soluţie...

Trezirea şi reîncărcarea!

Era inevitabil să aflăm, mai departe, ce face Dorel. Dorel face reclamă la un coniac care e, de fapt, un vinars. Involuntar. El doar se pune cu fundul pe o chestie care arde. Într-o saună. Şi asta, daaa, e hazos. Şi, de data asta, am să spun şi la ce e. La UNIREA. Impropriu zis coniac. Sau, mă rog, mai degrabă, cognac. De fapt, vinars. Un produs care îmi aminteşte, prin condiţiile de campanie, de "rachiu aprig de Câlnău". Pînă la urmă, despre ce vorbim? Despre un trăscău. Sau o drojdie. Sigur, diferenţe specifice există. Dar nu cine ştie ce. Mîine, poate să urmează "basamac aspru de Moldova". Nu am spus pe şleau şi la celelalte "reclame"/produse tocmai ca să nu le fac... reclamă. Publicitate negativă, asta, hîm, nu prea există... Rachiul so aprig de Câlnău este un produs a căruia vandabilitate depinde aproape în totalitate de reclamă. Că, la urma urmei, de, că o să cumperi "aprigul de Câlnău" şi nu o să bagi botul în "ţuică de Piteşti", care, la urma dinspre urma urmelor, tot o "apă de foc" este, deopotrivă rezultată din amprenta fructelor - care-i diferenţa? Dar să revenim la Dorel, simt io nevoia... Cine e dorel al nostru? Păi, dorel din popor, cine să fie?... Looser-ul, naivul, ingenuul, neaoşul, nesofisticatul, cum şi produsul pe care îl consumă tot nesofisticat este. Muncitorul din con­strucţii. Dorele, ne auzi, Dorele?

Cum, nu-l ştiţi pe Dorel? Dorel e ăla cu ciorapi & bocanci de sconcs, din alte ediţii/episoade. |la, "şmecher" doar prin ricoşeu.

Cu mult mai tare e aia, deh, cu situl arheologic. O reclamă de te doare-n şpiţ. Mîrlănia întruchipată. Un profesor, ori arheolog, ce-o fi el, se teme, mai rău decît pentru viaţa lui, de spargerea ulcelelor, amfore etc pe care le-a dezgropat. Iar Dorel, muncitor pe şantier, din greşeală, fireşte, tocmai acolo nimereşte cu mingea. Îi face zob profesorului toate prăpăditele şi imbecilele lui de ulcele. Ha, ha, ha, nu-i aşa că-i haios? Ce-i trebuie lu' moşu' ăla, lu' cretinu' ăla dă profesor arheologie? Că doar de asta ne arde nouă acuma, hait? Nu-i aşa că-i bună? Cine l-a pus să dezgroape, nene, oale şi ulcele? Noi, muncitorii în construcţii, facem mişto cu mare voioşie dă intelectualii ăştia trimbulinzi.

Lumea reclamelor româneşti este la fel ca şi lumea în care trăim. Păi cum ar putea fi altfel? Şi cum mass-media din România par să cadă în imund precum într-o hazna fără fund (am făcut, cumva, o rimă - şi nu ne-am dat seama?), la fel face şi vectorul publicitar insertat în media. La aşa media/la aşa presă, aşa reclamă. Manele. Manele ale gustului nostru.

De ce cad reclamele româneşti în derizoriu din ce în ce mai mult? E criză şi de idei? Sau criza de bani îi face pe "publicitarii" (duplicitarii?) români să, parcă, taie cu foarfeca, decorul - din hîrtie gofrată, din aia pe care o utilizam la clasa întîia?

Am lucrat în publicitate vreo doi trei ani. La început, cu/la o agenţie mai mică, DAS, apoi la una dintre cele mai mari, GMP Advertising, cea care are renumele de a-l fi făcut pe Traian Băsescu primar mai întîi, iar apoi - preşedinte. Am început, atunci, să înţeleg dinăuntru. Să văd dinlăuntrul lucrurilor cum se manipulează oamenii. Şi asta poţi să vezi la orice agenţie, din România sau din lume. Nu că ar fi un lucru rău. Agenţiile de publicitate asta fac: manipulează oamenii, îi îndreaptă într-o direcţie anume, îi canalizează, catalizează, spune-ţi-i cum vreţi. Cu nuanţe, desigur.

Zi de zi, eu îmi luam picioarele la spinare şi, la ora nouă, mă înfiinţam la sediul agenţiei, din Strada Silvestru, chiar lîngă biserică. Nu doegeaba o fi lăsat Dumnezeu biserica alături, aşa cum pune crîşma şi schitul/capela faţă în faţă. Sau, ca în Galaţi, cimitirul "Eternitatea", faţă cu eternitatea crîşmei. Să te poţi confesa. Să poţi să bei. Şi, uneori, eventual, să vomiţi. Să vomiţi ceea ce nu asimilezi. Şi, uite, dintr-aşa o îndeletnicire, puneam pe masa soţiei şi copilului meu o pîine. Albă. Sau intermediară. În care aluatul creştea precum scriptele scenariilor. Atunci am văzut, prima dată, că, uneori, prejudecata "accesibilităţii" spotului, care trebuie "consumat" de oameni de toată mîna (targetul) scuză mijloacele estetice fracturate la mijlocul drumului. Dar, oricum, parcă, în 2001-2002-2003, anii în care am avut, mai mult, de-a face cu publicitatea, nu era atît de mult derizoriu pe piaţa spoturilor şi clipurilor româneşti.

Ştiu că o să tresăriţi (unii) oripilaţi dacă am să vă spun că reclamele/advărtaisingu' măsoară gradul de cultură al unui popor. Temperatura sa spirituală. Dar chiar aşa este. El dă măsură despre inteligenţa noastră, a românilor. Şi n-aş vrea să dea măsură proastă. Despre atît inteligenţa producătorilor de reclamă cît şi a receptorilor/consumatorilor. Pentru că publicitatea, chiar şi pentru cei care o urăsc şi schimbă postul (prostul?), adică, deh, zappează, este o formă de comunicare. Socială. Cu un impact negrăit de mare. Mai întîi, prin persuasiune. Prin repetarea încontinuă a numelor. Brandurilor. Care tind să devină mantre. Sau să înlocuiască mantrele. Publicitatea are exegeza ei. Hemeneutica ei. Escatologia ei. Unii se vor gîndi că este foarte postmodernă. Şi au dreptate. Numai că, mai întîi, este cam... modernă. Sigur, acum şi-a însuşit întreg arsenalul postmodern. Iar dirijarea ei spre derizoriu vizează adresabilitatea către un public tot mai larg. Da, de acord, dar cu ce preţ? Cu preţul luxării întregului bun-gust? Merită tîrgul? I don't buy it! Şi să produci reclamă... nu e uşor de făcut! Marii făcători de pub sînt, astăzi, un fel de erudiţi. (Îţi trebuie, totuşi, o aplecare spre enciclopedic). Şi sînt trend-setteri. Un fel de guru ai gustului public. Cu care pot să facă aproape tot ce vor. De aceea e important ce publicitate vedem astăzi, pe ecranul televizorului, în print, indoor, outdoor. Publicitatea curge, treptat, în cultura mare. În civilizaţia noastră de fiecare zi. Probabil că am ajuns deja plictisitor pentru prietenul nostru Dorel, aşa că mă opresc aici. Să nu carecumva să devin niţeluş mai patetic şi să-mi spargă el toate oalele şi geamurile de acasă...