Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Mâța Vinerii de Doina Ruşti

Mâța Vinerii este romanul unui rețetar magic și al unei familii. Plasată în Bucureștiul fanariot și în epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot, povestea trece pe nesimțite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale căror fabuloase rețete culinare, notate cu acribie în Cartea bucatelor rele, scot la lumină gusturile vieții arhaice și rafinamentul unei bucătării fermecate, din vremuri demult uitate. Cărăbușii prăjiți, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sunt numai câteva dintre mixturile vrăjite ce condimentează peripețiile Mâței Vinerii.
Căruța de poștă era plină, dar, după ce-am scos punga, vizitiul mi-a găsit un loc bun, la geam. M-am aplecat pe pervazul de care se frecaseră sute de coate, iar din viteza poștalionului am văzut pentru ultima oară arcul roșu de la Walachisches Tor, pe sub care Maxima era îmbrâncită, iar mai încolo spânzurătoarea mozolită cu păcură. Am tras oblonul, adâncindu-mă în căptușeala lui de cit învechit. Tot restul vieții, moartea ei o să-mi aducă în minte florile acestei tapiserii. Am lăsat în urmă Brașovul, străzile lui se topeau înghițite de fum. Chiar și porțile roșii se dizolvau, odată cu silueta împietrită a scumpei mele bunici.
Orice fugă are gustul păcatului, te preface-n milog. Cine a zis că e sănătoasă n-a fost niciodată fugar, ci doar privitor de pe margine. Fuga mea arăta ca o flegmă, pe care n-am mai putut s-o spăl. Orice om putea să mi-o vadă, orice cuvânt al meu era frământat în ea. Dar atunci, sub amenințarea gărzilor și cu amintirea lui Burchioiu în suflet, credeam că fuga e singura cale, iar poștalionul – salvarea mea. Ba chiar mă vedeam împinsă din spate de Sator, convinsă că bunică-mea făcuse din el protectorul meu.
Pentru ea exista un singur loc în care pulsa viața, iar acesta era Bucureștiul. De-acolo plecasem cu ani în urmă. Acolo era casa ei, în care crescuse mama și unde eu însămi îmi umplusem pentru prima oară plămânii cu aer. La București trăia Cuviosul Zăval.
Poștalionul plutea prin norii de praf, ridicați de suflarea lui Sator, iar eu visam la clipa în care îmi voi găsi alinarea la pieptul moșicului meu, în orașul copilăriei și al tuturor viselor, care curgeau încă din memoria Maximei, chiar și de dincolo de mormânt. Zăval, îmi povestea ea, era cel mai important om din oraș, iar în jurul caselor noastre se învârtea toată lumea. Noi eram singurii oameni care contau. Cu aceste convingeri în suflet mă apropiam de oraș, fără să bănuiesc că adevăratul centru al lumii era un faimos bucătar.
În acea toamnă, cuprinsă de călduri, nimeni nu vorbea decât despre bucătarul răpit. Fiecare timp ar trebui judecat după faptele care l-au aprins. Dacă mă-ntrebi acum ce-mi amintesc de atunci, bucătarul se află pe primul loc.
Toate astea se întâmplau pe vremea lui Costas, căci una dintre cele mai mari distracții ale Porții Turcești era să-l prostească pe câte-un grec că putea să se facă principe și stăpân peste o țară valahă, la prețul modest de numai 400 de pungi cu bănuți. Nimeni n-avea idee cât face o țară. Dar nu valoarea reală conta, ci acel „la prețul de numai”, care și astăzi te răscolește, anunțându-te că e vorba de-o pleașcă. Dus de nas, chilipirgiul dădea pungile, devenind pe loc stăpânul Valahiei, închipuindu-și că așa i se va depăna toată viața, cu supușii căzuți la picioare. Însă după un an apărea alt pleșcar, cu alte 400 de pungi. Prin urmare, când am ajuns eu, Bucureștiul avusese deja parte de cel puțin 30 de greci, fără să mai punem la socoteală armata rusă, care o lua periodic spre București, mătrășind orice conducător, fără să țină cont de cheltuielile pe care bietul om le făcuse. Noroc că soldățimea avea mâncărime la tălpi și nu stătea niciodată prea mult.
Turcii nu râvneau la acest tron, mulțumindu-se să-l vândă la greci și, desigur, pentru că aveau grijă să-l țină mereu ocupat, mai încasau și de la supuși alte 400 de pungi, plus cadouri, cesulețe de aur, stofe, blănuri și, în general, lucruri scumpe, care fac bine unui suflet de turc.
Grecul care stăpânea în Valahia, pe numele lui Costas, era un mare gurmand. Și s-a-ntâmplat ca tot peatunci să trăiască în București un bucătar iscusit, anume Silică, un țigan mărunțel, plin de ifose. Pentru el, bucătăria era un fel de altar. Orice mâncare arăta mai ceva ca o statuie pe cale de a fi așezată în Piața Lipscani. Făcea fripturi tăvălite în praf de migdale, mozolite cu miere și scorțișoară. Era maestrul hameiului, ale cărui frunze le opărea doar ca să le poată învia cu piper. Iar dintre toate, oușoarele dulci erau preferatele lui. Nici nu știți câtă pasiune punea, fierbându-le în frunze de salvie și de izmă! Odată terminată treaba aceasta, le tăia pe din două, le scotea gălbenușul, pe care îl frământa cu smântână, împănată cu merișoare și alte dulcețuri, iar cu mixtura asta umplea din nou albușul. Abia la sfârșit venea arta, când acoperea oușorul cu dulceață de chitră și cinamom, iar pe sub crusta crocantă tremura cremișoara, al cărei secret s-a pierdut. Îi plăceau chiftelele de raci, mai ales muiate în oțet de trandafiri sau de prune. Ce să vă mai spun de mezeluri! N-avea egal cum potrivea umplutura, în special când venea vorba de urdă, cărneturi frecate cu usturoi crud, ficat ori creier tăvălit prin susan, coconari și alte semincioare greu de ghicit. Iar prăjiturile cu nuci și peltea lăsau pe orișicine cu gura căscată, nu doar datorită gustului, ci și formelor pe care le căpătau, de castele topite sub greutatea unei ninsori. Și nu gătea doar pentru burți nesătule, ci și pentru suflete disperate. Aici aș pomeni cărăbușii, ținuți o noapte întreagă în vin și apoi perpeliți pe cărbuni. El era nașul lichiorurilor, maestrul afionului și un fel de pater veneni, pricepându-se și la elixire împotriva urâtului sau a lenii, dar și la neînchipuite sosuri bune pentru bolile sângelui.
Pentru orice mâncare se zbătea înzecit. Ca să facă o ciorbă oarecare, de urzici, de exemplu, cutreiera toate piețele, gustând el însuși zerul pentru acrit. De aceea și devenise un fel de spaimă a precupeților care, dacă n-ar fi fost țiganul Caterinei Greceanu, nici n-ar fi stat de vorbă cu el. Silică era născut din țigani care purtau amprenta unei case mari de boieri. Căci orice rob are pecetea stăpânului întipărită pe față, în mișcări și chiar în felul în care își poartă zdrențele de pe el. Mai ales în București nu e deloc greu să-ți dai seama cui aparține vreun țigan, dacă e crescut la boieri ori dacă e luat din târg, după ce-a trecut prin mai multe mâini. Silică arăta ca un omuleț fandosit, nici tânăr, dar nici bătrân, aflat la vârsta la care știi sigur că nu se mai schimbă.
Pe acest bucătar a pus ochii grecul, care atunci era stăpânul de drept al unei țări pentru care dăduse 400 de pungi. După ce-a fost invitat la masă în casa Greceanu, Costas, mare principe și gurmand, a poruncit ca bucătarul să fie trecut printre bunurile mișcătoare ale Palatului, răpindu-l, pur și simplu, de la stăpâna lui.
Așa ceva era peste închipuire până atunci. Nu se mai pomenise niciodată ca un țigan moștenit, cu arhondologie atât de clară, cum era în cazul de față, să fie luat din casa stăpânei, care nu era oricine nici ea.
Caterina Greceanu, pe care lumea o numea doar Greceanca, așa cum ai zice împărăteasa, era o persoană greu de trecut cu vederea. Dacă apărea în mijlocul unei mulțimi, i se făcea loc, iar dacă deschidea gura, se lăsa acea tăcere care te-anunță c-ai dat peste cineva la nasul căruia nu vei ajunge în veci. Fusese măritată o singură noapte, cu un om bogat și de cel mai înalt rang, mort în noaptea nunții. Se știa c-a fost înțepat de-o viespe, deși nimeni nu credea că s-ar putea muri din așa ceva. Când trăsura Caterinei trecea pe Domnească, pe ferestre fluturau voaluri, iar în urmă rămâneau taleri și bănuți de argint, ceea ce făcea ca prostimea să-nnebunească, urmând-o cu țipete și chiuituri. Se spunea c-ar fi fost cea mai bogată femeie din București, ceea ce până la urmă i-a și hotărât soarta.
După ce Costas, proaspăt principe al Valahiei, i-a răpit bucătarul, Greceanca a făcut trei lucruri pe care le-a considerat necesare, iar la cel de-a treilea, chiar dacă fără voie, am luat parte și eu.

(În curs de apariție la Editura Polirom, Colecția „Fiction Ltd.”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara