Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Magicianul, Diavolul şi ucenicul vrăjitor de Angelo Mitchievici


Terry Gilliam este unul dintre puţinii regizori care au reţinut ideea că filmul este înainte de toate un act de magie, o lume paralelă unde se poate întâmpla orice si unde poţi face orice luân-du-ţi ca aliat facultatea umană cea mai controversată dintre toate: imaginaţia.

Pentru aceasta stau mărturie filmele sale anterioare, Brazil (1985), Aventurile baronului Munchausen (1988), Regele Pescar (1991), Armata celor 12 maimuţe (1995), Spaime şi scârbe în Las Vegas (1998), Fraţii Grimm (2005), unde nebunia, vizionarismul, distopia, povestea incredibilă, fantasmagoriile halucinogene, magia, constituie tot atâtea expresii ale Imaginarium-ului. Într-un fel, acest ultim film al său, The Imaginarium of Doctor Parnassus, le cuprinde pe toate, pentru că trimite la cutia de rezonanţă a tuturor celorlalte, imaginaţia ca primum movens al cinematografiei. Să ne amintim că Georges Melies este primul care foloseşte magia cinematografului, sau vulgarizat, trucajul, pentru a face o doamnă să dispară în 1896 cu Escamotage d'une dame şi realizând prima călătorie pe Lună în 1902 cu Le voyage dans la lune înainte de aselenizarea lui Neil Armstrong la data de 20 iulie 1969. De aceea, primul act de magie la care magicianul Doctor Parnassus (Christopher Plummer) acest doctor Faustus, în calitate de Dhalai Lama care vorbeşte perfect engleza, ia parte în compania Diavolului, Mr Nick (Tom Waits), este de a asista la oprirea poveştii care ţine laolaltă lumea printr-un gest de prestidigidator maliţios al Diavolului. Cum nu se întâmplă nimic, lumea nu se prăbuşeşte, însă mitul care alimentează actul de magie discursivă pare că da, călugărul tibetan explică foarte simplu evenimentul: undeva, altcineva spune o poveste care asemeni lui Atlas a preluat lumea pe umerii ei. De fapt, în jocul complicat dintre Diavol şi Doctorul Parnassus, - muntele Parnassus este mitlogica rezidenţă a muzelor şi a poeţilor, deci a inspiraţiei, a imaginaţiei - un joc fără început şi fără sfârşit, miza este una şi aceeaşi, vrăjirea lumii. Instrumentul este acelaşi, imaginaţia, instrument care devine un blestem pentru unii şi un mijloc soteriologic pentru alţii. În Studiu asupra istoriei, Arnold J.Toynbee explica devenirea culturilor şi civilizaţiilor printr-o permanentă tensiune dialectică între Diavol şi Bunul Dumnezeu care, cum spun şi legendele româneşti, erau iniţial fârtaţi, o tensiune similară celei dintre Yin şi Yang, o tensiune dintre provocarea lansată mereu de infatigabilul Diavol şi răspunsul creator de civilizaţie pe care-l dă Dumnezeu prin intermediul creaţiei sale, omul. Rolul pe care-l joacă Mr. Nick şi Doctor Parnassus, cu figura lui de filosof grec corcit cu un Bodhisattva, sunt generice, în afara timpului. Diavolul îl lasă să câştige o serie de pariuri pe Dr. Parnassus, îi dăruieşte nemurirea, apoi i-o ia pentru a-i dărui în schimb dragostea, pe care i-o ia pentru a-i dărui o fiică, pe care vrea să i-o ia, pentru a-i dărui fiicei lui fericirea unui cămin. Şi întotdeauna mai este timp pentru încă un pariu pentru că jocul nu are sfârşit, iar Dr. Parnassus cu al său Imaginariumare la dispoziţie o eternitate să-l joace. Partenerii sunt egali din punct de vedere magic, Diavolul este maestrul iluziilor deceptive aşa că Imaginarium-ul este chiar spaţiul său de joacă, Dr. Parnassus asemeni lui Faust doreşte lucruri imposibil de atins în mod real, dar pe care tocmai imaginaţia şi magia ei i le aduc aproape, la rândul lui trăieşte iluzii şi crează iluzii. Întregul spectacol se află în accord cu o sensibilitate barocă, unde scena nu este una banală - suntem avertizaţi: "We don't play. What we do is deadly serious!", ci devine figura barocă a unui Theatrum Mundi, sau reluând în cheie shakespeariană: „All the world's a stage, And all the men and women merely players: They have their exits and their entrances; And one man in his time plays many parts". La figurat, dar şi la propriu, ucenicului vrăjitor, Anton (Andrew Garfield), i se alătură un altul, Anthony Shepherd sau simplu Tony, interpretat de Heath Ledger, a cărui moarte subită l-a determinat pe regizor să facă să funcţioneze pentru sine Imaginarium-ul doctorului Parnassus, înlocuindu-l pe acesta cu Johnny Depp şi Colin Farell, dar în lumea de dincolo de oglindă, unde chipul acestuia se schimbă subit pentru a face loc unor alte chipuri. Ca un veritabil teatru baroc, ce se întâmplă pe scenă asemeni cărţilor de Tarot este o enigmă, este ceea ce sensibilitatea barocă numea Meraviglia, mirabilul, printr-o sinteză mereu problematică a metaforei şi alegoriei. Scena captează catroptic viaţa, printrun joc de reflexe înşelătoare, astfel că scena şi visul, manifestări ale imaginarului, constituie metafore care se oglindesc reciproc. Numai că acest teatru baroc al Imaginarium-ului doctorului Parnassus apare degradat în burlesc, cu accente derizive de spectacol de bâlci populat cu circari, - piticul Percy (Verne Troyer) este elocvent în acest sens -, erodat de oboseala doctorului de a mai scorni ceva. Imaginaţia sa pare secătuită când apare oprtun noul Tony (Heath Ledger) - figura Spânzuratului din jocul de Tarot îl anunţă hermetic -şi el un trickster al cărei dragoste pentru Valentina (Lily Cole), fiica doctorului, face ca Imaginarium-ul să renască, mai ales că la aceasta se adaugă noul pariu al lui Mr. Nick, pariu care revendică chiar sufletul Valentinei. În interiorul Imaginarium-ului măştile cad pentru a fi înlocuite de altele, măşti ale ambiţiei, ale turpitudinii, ale voluptăţii, ale splendorii, ale angoasei sau ale împlinirii dorinţei de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Una dintre respectabilele doamne intrate pe poarta deschisă de mintea doctorului-magician se trezeşte în faţa unei alegeri dificile, în faţa imortalităţii întruchipată de cinematograf cu celebrii ei „zei", Rudolph Valentino şi James Dean, nume care plutesc pe câteva bărcuţe care însoţesc o superbă gondolă, aşa cum un chefliu violent intrat prin efracţie în Imaginarium întâlneşte acolo un coşmar burlesc care-i este în cele din urmă fatal. La realizarea acestui Imaginarium apropiat de formula din Brazil pe care însă o depăşeşte, se află tehnologia 3D, tehnologie care nu videază miezul poveştii ca în Avatarul lui Cameron, ci o sprijină ironic şi graţios cu un spectacol demn de Alice în ţara minunilor. Imaginarium-ul are chiar şi în terifiant un puternic accent enfantin, poate genera angoasa, însă nu teroarea gore, de aceea se serveşte cu maximă ironie de evidenţa contrafacerii: butaforia. Cel intrat pe poarta oglinzii se întâlneşte cel mai adesea cu o pădure de copaci de carton, sau nimereşte pe
o pajişte de mucava, sau intră într-o cârciumă clownească al cărei acoperiş este chiar pălăria folosită cu obstinaţie de Mr. Nick. Salvarea Valentinei nu se realizează fără costuri, falit, Doctorul Parnassus rămâne singur cu piticul său oferind copiilor mesmerizaţi imaginea unui teatru de carton manevrat lejer şi naiv, unde aceleaşi personaje îşi spun povestea fără de sfârşit. Pentru că atât Diavolul, Bunul Dumneazeu alias Doctor Parnassus cât şi regizorul Terry Gilliam locţiitor al ambilor pe pământ ştiu foarte bine că imaginaţia face restul.