Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Magister Casvaneus de Gheorghe Grigurcu

Demon al analogiilor şi simetriilor perverse, cum îl numea înfiorat de admiraţie un confrate, Luca Piţu ne înfăţişează în ultimul d-sale op elementele unei autobiografii. Adică o analogie şi o simetrie cu sine, oglindă discursivă în care-şi potriveşte chipul în evoluţie, îndatorat unor straturi ancestrale ca şi unor circumstanţe formative, aventuros nu doar în jocurile ideii captate de un verb primejdios de jocular el însuşi, ci într-un plan al existenţei asumate. Chip cu echivalare speculară în durată, în cauzalităţi şi conexiuni. Să-i urmărim cîteva aspecte. începutul e chiar numele auctorial întors pe faţă şi pe dos ca o mînecă, cu contribuţia (imaginară) a Adrianei Babeţi, care-l interoghează pe eseist, alintîndu-se ("Luco, eşti luminos, aşa cum îţi spune numele? Sau întunecos?"), ca şi a fratelui mai mic, care obişnuia a-şi anexa numele de familie obiectelor, în registru hipocoristic: "Măsuţa Piţu, Blidişor Piţu, Ştiobuleţ Piţu, Calendar Piţu, Scăunel Piţu". Ba îl aplica şi organelor corpului: "Ureche Piţu, Năsuc Piţu, Genunchi Piţu, Gura Piţu, Grumaz Piţu". N-ar fi o operaţie ilogică, se grăbeşte a-l scuza pe mezin eruditul frate mai mare, deoarece există "coduri multe ce pedepsesc partea în locul întregului, organul păcătuitor în locul totului individual - islamul rigorist laba hoţomanului taie, sub alte latitudini se smulge limba sperjurului sau ochiul pînditorului şi se scurtează apendicele nasului pretendentului la coroană". Locul naşterii: "Ťinsulať ubucovineană a Căjvănii", topos izolat, ai cărui locuitori descind din Ardeal, neutilizînd graiul local şi posedînd o acută simţire a singularizării. O enclavă a trecutului păstrător de sine, îndîrjit într-o supravieţuire în răspăr cu contextul "socialismului atotbiruitor". Indicele ridicat al neşcolarizării, rezerva faţă de "revoluţia tehnico-ştiinţifică", ataşamentul faţă de vechile meserii şi practici, receptivitatea la neoprotestantism, sărăcia constituie trăsăturile sale izbitoare. O observaţie a autorului, nu fără pigmentul polemic al "actualizării": "Epifania în locul atopic al Căjvănii m-a ajutat s-ajung, de mic, un neîncrezător în superstiţiile înrădăcinării, să transhumez oleacă şi, între Ulisele la Itaca întorcătoriu şi Avram de Canaan necunoscut căutătoriu, să dau preferinţă ultimului, ceea ce-mi atrăgea (...) respingerea eseului ŤPitagora, sclavul lui Zalmoxis?ť de către Săndel Călinescu, la Dialog, pe motiv că ar fi fost excesiv de filosemit". Dintr-o atare neintegrare a mediului de obîrşie derivă o trăsătură de căpetenie a Magistrului Casvaneus şi anume fuga de generalizarea aplatizantă în favoarea factorului particular. Deviza sub care îşi aşează, pe jumătate serios pe jumătate zeflemitor, concepţia este patafizica, "ştiinţa soluţiilor imaginare", dar şi cult al faptului neîncadrabil, "simbolizat de bastonul Taicăi Ubu". Ne balansăm între definiţiile "iluzorii" şi libertatea unei lumi care nici nu îmbunăţeşte nici nu înrăutăţeşte starea lucrurilor, care neavînd legi nu se poate găsi în afara legii, care nu stabileşte vreo valoare socotind valorile drept simple "fapte de opinie": "Ştiinţa ştiinţelor anvizajează universul real în totalitatea sa (şi pe celelalte odată cu el) şi profesează că nu-s nici bune nici rele, ci patafizice". Studiile liceale ale patafizicianului se petrec la Gura Humorului (toponim faceţios, de bunăseamă stimulativ!), între colegi de diverse etnii: germani, români, evrei, polonezi, ucrainieni. Acolo d-sa dobîndeşte experienţa preţioasă a pluralităţii şi a "alterităţii celălaltului". Cea a limbii străine o săvîrşise deja, de la o vîrstă pesemne preşcolară, cu fratele bunicului patern şi a cunoştinţelor acestuia, care, "educaţi milităreşte sub Franz Iosef (...), mai şprehuiau doiceşte; la nevoie sprachen sie Deutsch". Urmează Iaşii, "Dulcele tîrg", şi, în viziunea piţuliană, mai mult decît atît: "Asemenea tutulor, m-am dirijat spre viitor ca boul la baltă, de la Humor treceam în Iaşi, unde am vizitat pînă şi Piaţa Unirii, iar de aici... unde să mă mai mut? Au nu iaşte Dulcele Tîrg umbilicum mundi, Paris al Europei cisnistrene, minune la etajul Lumii a Patra?". Acum autorul e în măsură a-şi face o ageră caracterizare: "Plurilateral, apartidic, apolitic activ, cosmopolit, permeabil la noi ştrengării -, nu mă mai simt cîtuşi de puţin dezorientat în prezentul globalizator al omenirii, ale cărui salve le înregistrez pe casetofon împreună cu Francis Fukuyama". Şi a-şi preciza direcţia înaintării, "paradozificînd": "Vin din viitor şi mă duc spre trecut, pentru că acolo se află tipii cetiţi, meditaţi, admiraţi de mine... şi pe care m-aş bucura să-i pot impresiona: Otto Weininger, Hans Waihinger, Gilles de Rais, Castruccio Castracani da Luca, Jules Lequier, Divinul Iulian Apostatul, Baltasar Gracián, Jean-Baptiste Botul, Alfred Jarry, Céline, Paul Morand et... alii" (într-o paranteză, copioasa listă continuă). Deşi nemenţionat într-însa, ea îl conţine, tacit, şi pe "Decompozitorul din Răşinari", căruia Luca Piţu îi face parte largă în comentarii. Nu şi pe "Filosoful de la Păltiniş, le Vieux de la Montagne, Don Nicasio". Cu precizarea, utilă faţă de eventuala reacţie a "catarilor" păltinişeni, că nu e, în mintea d-sale, "o sintagmă de substrat cinic sau resentimentar, o, nu şi nu". E doar o disociere de un model ambiguu, a cărui factură, permeabilă într-un fel la cultul epocii dominate de un impudic cult, transpare în transluciditatea frazei explicative: "Dacă l-aş fi putut contacta pe El, atunci, poate că n-aş fi fost capace să-i rezist, adicătelea să ucid în mine alumnul, închizîndu-i gura cu pumnul, în maniera inaugurată de Arune Pumnul, iar mai tîrziu, odată cu emanciparea intelectuală, m-aş fi văzut silit la paricid ori la vreo despărţire în stil cajvanian, după ce îl voi fi asimilat cu geniul eminescian, cu Geniul Carpatin, cu Ştefan cel Mare al gînditului şi, în general, cu fascinaţia totalizării monoteiste". Retrospectiv, Magistrul se arată "încîntat" de "neîntîlnire", cu atît mai vîrtos cu cît, în prezent, "în unele medii autohtone fabricatoare de mitologeme compensative, Păltinişul trece la obîrşia Marii Loviluţii Decabriste sau a Noii Dezordini Axiologice". Şi nu se abţine a se autointeroga maliţios (însă nu tocmai nerealist): "m-ar fi sfătuit oare şi pe mine să intru în Pecereu sau să întreţin bune relaţii cu stăpînirea pentru a mă putea bucura de recomandarea la o bursă în Apus?". Un paragraf distinct îl alcătuiesc "autobiografemele" referitoare la relaţia încordată a lui Luca Piţu cu oficialitatea regimului comunist, gata a-l trata ca pe "o dejecţie, un reziduu al socialismului plurilateral superdevelopat, un gălătuş al Marii Poluţii din Octombrie... în accepţia dată de Vladimir Ilici Katzowski intelectualului fără chipiu". Suspectul intelectual cu o vizibilă atitudine independentă e supus (hélas, ca şi subsemnatul!) unor percheziţii din partea "organelor" specializate, care pentru a nu-şi pierde vremea îşi încep "scotocirile" pe la orele şase dimineaţa: "Atunci au irupt gîndacul Boţârlan + insectele Chirilă şi Poncu în garsoniera mea, iniţiind cotrobăitul sistematic al biografemelor, fotografiilor şi sulurilor de hîrtie igienică, în căutare de senzaţional sau de manuscrise dăunătoare Administraţiei Scornimicitoare; atunci va fi urmat interogatoriul încrucişat din Sărărie, în cadrul căruia asumam bărbăteşte maternitatea la cîteva episoade foiletonice, foarte tonice, erotice şi aretice, precum Dictotaurul ori Ascensiunea lui Iordache Leahu poate fi oprită". Tonul şugubăţ se dorlotează în relatarea unor asemenea episoade. "Boţîrlanii" ar fi recurs la un "metod" savant, cel... lansonian, bizuit pe "prezumţia interparazitismului existenţei individuale şi operei". Trăgînd prompte concluzii asupra activităţilor "pedagogiceşti" ale insubordonabilului universitar, indivizii cu epoleţi i-au cerut rectorului să-l zboare în "tenebrele exterioare" ori cel puţin în "cercetură". Rezistînd unei iniţiale presiuni, în 1983, acesta e nevoit a ceda la spartul tîrgului, în 1989, cînd, în urma participării lui Luca Piţu la un colocviu despre Descartes, comentat cu entuziasm de Virgil Ierunca, "Oxiurii Morţii" îi dau un nou ultimatum "arhontelui de învăţămînt superior". "Astfel, mărturiseşte Magistrul, voi fi avut şansa, în două reprize, ceva mai tîrziu, de a primi eticheta excluderii şi a disidenţii, cînd eu, nevolnicul, am fost şi rămîn doar un apolitic activ + un practician al gîndemului răzleţ; astfel avut-am norocul, în două reprize, ca opurile-mi, cîte n-au fost, să hurduce puternic schelăriile vieţuirii piţuline". Cu acestea am atins platoul actual al personalităţii în chestiune. Fără a slăbi o clipă ironia în care concede a se confesa, spre deosebire de alţi ironişti ce au grijă a-şi acoperi cu vălul acesteia propria figură, Magister Casvaneus se declară a fi nu numai, plonjînd aparent în deriziune, un "ca (dav)ru didactic ubuniversitar", ci şi un "auctor" ce-şi determină, la următorul mod fantast-pertinent, imanenţa: "Auctor" însă nu "scriutor în sensul restrîns al apartenenţei la Uniunea Sovietică a Literaţilor Moldovalahi, or la Comunitatea Scribilor Independenţi, ci-n cela de cunoscător al alfabetelor latin, grecos, chirilic şi gotic, de titilator al scriiturii generale, căci, aşa cum judicios îmi atrăgea Mircea Mihăieş atenţia, în opurile mele se ex...primă un etician, un estetician, un filosof, poate şi un patafizician, poate şi un politician: nicicum un critic literar, cu toate că uneori sînt foarte critic, iar alteori foarte literar; poate şi un hermeneut la sud de Dumnezeu, dublat de un exeget la vest de nicăieri". Avem din nou a face cu o echilibristică între seriozitate şi glumă, între realism şi imaginar, al cărei efect e sublinierea, autentificarea, intensificarea factorilor "pozitivi". Fără a se dezice în maniera ipocrită de poziţiile la care a ajuns în carieră, Piţu atrage atenţia că ele "nu mă dezamparează, nu mă debusolează, nu-mi disipează modestia", nici nu-i sting "setea ca libido sciendi". Dintr-un asemenea amestec de gravitate şi parodie rezultă o senzaţie de "eseism libertar", de viaţă irepresibilă a paginii doldora de insolit, de savanterii luate peste picior, de "conversiuni ale contrariilor" care ne duc gîndul la Pseudokinegeticos-ul lui Odobescu, la Nu-ul lui Eugen Ionescu. Graţie gustului "nebunesc" pentru ludic ce-l marchează, Luca Piţu are darul de-a preface, după cum singur admite cu pitorescă fală, "cea mai searbădă idee într-o gaya scienza de o virilitate care poate atinge priapismul". Date fiind astfel de premise, nu putem aştepta decît cu un major interes împlinirea proiectului la care Magistrul s-a "înhămat" pentru multă vreme, Farsa valahă: "O duc în spate de multă vreme, dar nu am bahtinizat-o excesiv". N-are intenţia a şi-o închipui "mallarméan", precum o farsă în stare pură, "fără farsor, fără public hlizitoriu", ci, "puţintel gnostic", înlocuindu-l pe demiurg cu "un trăgător de sfori bine intenţionat, însă mediocru pînă la cenuşiu, zăpăcit pînă la rîsul gurului, trickster de trei parale". Comedia e la ea acasă. Ni se oferă trei repere ale scrierii, întrucît "valahii moderni" îi apar eseistului "ca personagii scăpate, prin viclenie metaleptică, din trei mari opere literare. Ale unor Budai-Deleanu, Caragiale şi Eminescovici". Din autorul }iganiadei s-ar trage cei cu sentimentul definitoriu al "ţigăniei naţionale", din autorul Luceafărului, legiunea de "fonfi, flecari, bîlbîiţi, huseni cu gura strîmbă", iar din autorul Scrisorii pierdute, "cei cu sentimentul românesc al farsei, ce-s undeva pe la mijloc, între Ťţigănieť şi nulitatea extraordinară, demnă de Premiul Nobel pentru Eşec". Cam acestea ar fi categoriile ce-ar ocupa, în perspectiva piţulică, "micuţa scenă dadanubiană, ridicată la rang emblematic", care ni se pare astfel a avea o determinare precumpănitor caragialescă, id est ţinută moral-estetică, aşa cum îi şade bine unei sondări în substraturile etno-psiho-culturale... Ce să mai spunem? Doar atît: Luca Piţu e unul din cei mai străluciţi mînuitori de idei şi unul dintre cei mai însemnaţi scriitori pe care-i avem la ceasul de faţă, aşa încît exclusiv o eroare de dispecerat a mediatizării îl face, regretabil, mult mai puţin prezent decît bunăoară atît de popularul deja (de altminteri, pe merit) Horia-Roman Patapievici.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara