Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Mai mult decît un exerciţiu al memoriei (II) de Gheorghe Grigurcu


Mai menţionăm şi cîteva rînduri echivoce privind colaboraţionismul marilor noştri critici (G. Călinescu fiind mai înainte incriminat, corect, zicem noi, pentru „publicistica sa dezgustător-propagandistică”): „Faptul că Vianu sau Călinescu au existat ca nume şi prezenţe în aceste timpuri grele a făcut posibilă treptata «recuperare» a lui Lovinescu sau Maiorescu – spre a folosi un exemplu”. Oare? „Recuperarea” în chestiune a venit într-un tîrziu, în cadrul unei „liberalizări” dozate de forurile ideologice, care nu s-au sinchisit prea mult de un G. Călinescu şi care, oricum, nu-l consultau pe un T. Vianu. Evident, ni s-a părut extrem de dură şi întristătoare reducţia unui autor de anvergura lui Paul Goma, admitem: controversabil şi amendabil în destule locuri, la „o viziune latrinară asupra lumii şi oamenilor, viziune extinsă în chip delirant” (jurnalele d-sale sînt calificate drept „imunde, semidemente”). Aci eseistul s-ar fi cuvenit să se oprească mult mai mult, să-şi demonstreze punctual „decepţia enormă” printr-o analiză atentă, care l-ar fi făcut poate să şovăie, oricîte rezerve ar fi acumulat, în faţa unei concluzii atît de infamantă. Credem că probitatea preopinentului nostru rămîne debitoare cu o asemenea analiză a unui subiect „exploziv”.

Dar aderăm la alte foarte numeroase aprecieri ale lui Gelu Ionescu asupra scriitorilor contemporani, neconvenţionale, mordante în justeţea lor, care contravin clişeelor încă puternice. Aşa cum am văzut şi dintr-un citat anterior, în calitate de director al Editurii Cartea Românească, cea mai importantă editură din România în anii ’70, Marin Preda era departe de-a face figura unui ins curajos, aplecînd urechea la spusele unui Adrian Păunescu şi bineînţeles neînvoindu-se a indispune „forurile”. Aflat în anticamera cabinetului directorial, în care intraseră mai înainte Alexandru Paleologu şi Geta Dimisianu, pentru a pleda în favoarea tipăririi cărţii despre Eugen Ionescu, autorul acesteia înregistrează lucruri edificatoare: „În biroul lui Preda se aflau Adrian Păunescu şi nu ştiu mai cine – cei doi au intrat şi i-au comunicat, plini de elan, lui Preda propunerea mea. Stînd în hol, auzeam cîte ceva din conversaţia animată ce avea loc. L-am auzit mai ales pe Păunescu, cu glasul lui de buhai, protestînd, şi pe Geta care argumenta destul de iritată. «Domnul Gelu Ionescu ar face mai bine să se ocupe de marii noştri scriitori, de Bogza, de Jebeleanu, de Preda – şi nu de unii care ne înjură!» – combătea Păunescu (ce jalnică ierarhie avea momentul acela, în care chiar un semidoct ca Păunescu putea numi mari scriitori pe un Bogza, un Jebeleanu sau Preda...). A trecut vreun sfert de oră şi au ieşit din birou Alecu şi Geta, pleoştiţi, împreună cu Preda care mi-a comunicat, dîndu-mi mîna, că nu-l interesează cartea pentru că: «Monşer, Ionescu ne cam înjură şi nu prea mai vrea să ştie de ţara lui...»” Şi pe deasupra încă o scenă simptomatică, menită a corija o inoportună idealizare: „Îmi amintesc (povestită de Doinaş) de o replică faimoasă, pe cît de retrogradă pe atît de caracteristică: la o şedinţă în care se punea problema supravieţuirii sau modificării revistei Secolul 20, Marin Preda a protestat împotriva publicării în traducere – în revistă – a atîtor scriitori străini, încheindu-şi tirada astfel: «de ce să-i traducem noi pă ei, ce, ei ne traduc pă noi?»”. Judecata morală implicită e însoţită de una estetică explicită: „S-ar putea (...) ca Radu Petrescu, Ştefan Bănulescu sau Ştefan Agopian să «reziste» mai bine decît Augustin Buzura sau Marin Preda, de pildă. Chiar dacă noi am resimţi această «reevaluare» ca pe o ingratitudine faţă de ecoul cărţilor acestora în anii cînd ele au apărut.” Oare veritabilele revizuiri n-au nevoie şi de astfel de ipoteze tranşante, de propoziţii energic novatoare, care să alimenteze discuţia? În absenţa lor, nu batem oare pasul pe loc? Cînd există un joc normal al bursei valorilor, nu e firesc ca iconodulia să fie corectată un pic de... iconoclastie? Cu atît mai demne de interes ni se par consemnările lui Gelu Ionescu, cu cît aerul lor e în genere calm, academic, lipsit de inflamări pamfletare, bizuit pe evocarea unor realităţi (rîndurile referitoare la Goma reprezintă o excepţie). Despre duplicitatea şi oportunismul lui Marin Sorescu, care de altfel nu formează chiar un secret, comentatorii păstrează o curioasă rezervă, nu şi d-sa, care vorbeşte despre ele făţiş, în contextul delicat al extrem de favorabilei aprecieri de care se bucura la un moment dat cvasiunanim glorificatul poet la Europa liberă: „Scriu o dată un comentariu foarte acid la adresa lui Marin Sorescu, care, într-un număr din România liberă, scria textual: «De cînd există tovarăşul Nicolae Ceauşescu, globul pămîntesc este un glob de lucru». Sorescu plătea uneori cu o monedă foarte ruşinoasă faptul că stătea bine şi cu partidul, şi cu... Europa liberă, fiind mereu elogiat de Monica şi Virgil. Nu pe nedrept, de altfel. Găseşte Virgil acest text acid în scriptul emisiunii, ce ajungea la Paris cîteva zile mai tîrziu, şi e furios că m-am atins de unul din «idoli». «Ai făcut o greşeală, ştii ce greutăţi are Sorescu!» N-am făcut nici o greşeală, Sorescu are greutăţile pe care vi le povesteşte dvs., în cea mai mare parte trase ca turta sa oltenească pe spuza sa. Sorescu tace mîlc la toate şedinţele importante, nu se poate conta pe el la nici o acţiune de protest din Uniunea Scriitorilor!” De bună seamă, redactorii Europei libere, aflaţi la distanţă de ţară, oricît s-ar fi străduit, nu izbuteau totdeauna a fi impecabil informaţi. Cu atît mai vîrtos cu cît intervenea bizantinismul unor autori care ţineau a se plasa în două luntri (ei au stat ulterior la temelia „apolitismului” de pomină): „Pe mulţi, ei (Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca) – ca şi noi, cei de la München – îi ghiceau; dar nu pe toţi... Şi a trebuit să vină tot ce s-a petrecut după decembrie ’89 pentru ca evoluţiile... trecute să se limpezească pe deplin. Îmi amintesc – spre a da un exemplu – că şi eu, şi Nego (I. Negoiţescu), îi avertizam să aibă mai puţină încredere în cele spuse de un confrate. Era inutil, Virgil mi-a spus odată că şi eu, şi Nego îl invidiem pentru că e un mare critic... Nici nu era un mare critic, nici nu-l invidiam, nici eu, cu puţinele mele cărţi, cu atît mai puţin Nego, care avea tot dreptul să aspire la un astfel de calificativ...”. Gelu Ionescu îl lasă pe cititor să deducă numele „marelui critic”, ceea ce nici nu e prea greu...

În fond, cartea de care ne-am ocupat în prezentul comentariu, Copacul din cîmpie, e mai mult decît un excelent exerciţiu al memoriei. E un exerciţiu necesar nu numai în planul istoric, al reconstituirii fidele a unei perioade zbuciumate, ci şi în cel moral, în gradul în care istoria se resoarbe într-o sumă de concepţii şi atitudini, într-o mentalitate, într-un fel de-a fi al persoanei auctoriale. Din acest punct de vedere uitarea nu semnifică doar o lacună informaţională, ci şi o abdicare de la condiţia umană lucidă prin definiţie, o cădere în subumanitate: „Am trăit cu toţii într-un regim criminal – şi asta, eu cel puţin nu o voi uita niciodată – şi îi socotesc pe cei care uită, sau se fac că uită, nişte imbecili. Un regim criminal, cel mai anti-uman şi anti-naţional cu putinţă, slujit de oameni care nu numai că acum sînt mai liberi, dar chiar şi conduc ţara, au încă toată puterea. Aşa sîntem noi, românii, ca lotofagii din Odiseea lui Homer. Boala noastră naţională se numeşte UITARE...” Cuvinte patetice în care e nevoit a se înveşmînta, deoarece prea adesea e nesocotit, dacă nu tratat cu ostilitate, un adevăr elementar. n

P.S. Despre Al. Rosetti, care, în pofida cedărilor sale politice, a fost o personalitate de marcă a culturii noastre, „un om de bine, de valoare”, care, în perioada comunistă „a ajutat pe mulţi intelectuali aflaţi la strîmtoare cu bani sau în diverse ocazii”, ba chiar „i-a ajutat să plece în străinătate – ştiind că nu se vor mai întoarce – de pildă, pe Toma Pavel sau pe Sorin Alexandrescu”, Gelu Ionescu ne mai informează că „a murit singur, uitat şi în mizerie”. Pot confirma această dezolantă circumstanţă printr-o mărturie personală. Mă aflam internat la spitalul Elias, în februarie 1990, într-un salon învecinat cu cel în care, alături de încă cinci bolnavi, îşi trăia ultimele zile celebrul lingvist şi editor. Nu-l vizita nimeni, nici măcar, spre surprinderea mea, cel ce, avînd pe atunci un post de conducere la Editura Cartea Românească, se declara a-i fi discipol devotat şi pe care îl ştiam drept coautor al unor ediţii semnate de Al. Rosetti... Cu un chip diafan pe patul său de moarte, nonagenarul mai avea totuşi dispoziţia de-a conversa, aerul unei extrem de amabile, înduioşătoare mondenităţi de care nu se îndura a se despărţi. Cred că am fost ultimul scriitor care a stat de vorbă cu Al. Rosetti.