Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Traducerilor:
Mai puţin original decît s-ar crede de Mircea Lăzăroniu


W. G. Sebald (1944-2001) reprezintă un caz neobişnuit: după vîrsta de 40 de ani, un relativ obscur universitar german stabilit în Anglia a început să scrie romane foarte bine primite de critică în spaţiul anglo-saxon, apoi şi de publicul larg din diferite ţări. În condiţiile înmulţirii textelor dedicate scriitorului, se poate vorbi de o modă, hrănită şi de emoţia produsă de sfîrşitul brutal al artistului, într-un accident de maşină.

Cel mai apreciat roman al lui e Austerlitz, apărut puţin înaintea morţii. E o carte densă, fără paragrafe, unde, la fel ca în alte titluri ale autorului, frapează amestecul naraţiunii cu eseul (sunt cititori entuziasmaţi de lungile digresiuni) şi inserarea a nenumărate fotografii alb-negru, a căror putere de evocare e de multe ori discutabilă. Pe lîngă oameni, gara din Anvers, o fortăreaţă, o raniţă, o colecţie de fluturi, cerbi lopătari, două bile de biliard, o înşiruire de pubele în faţa unui zid scorojit şi multe altele: reproducerea atîtor fotografii ar putea să trădeze neîncrederea în ficţiune sau să exprime, după unii exegeţi, atribuirea unui sens obiectelor, convingerea în existenţa unei ordini secrete. E un roman făcut să fie reluat curînd după prima lectură, deşi există riscul să apară prea evidente cusăturile, iar impresia de originalitate să se estompeze. Oricît ar impresiona gravitatea şi nobleţea tonului, rare în literatura ultimilor cel puţin cincizeci de ani, sute de pagini croite pe asemenea calapod lasă pînă la urmă o impresie de monotonie. Cea mai mare parte din Austerlitz înseamnă o artă de secol XIX; deloc surprinzător, în contextul în care majoritatea modelelor lui Sebald sunt scriitori din acel secol.

Ţinînd de o convenţie a povestirii, straniile întîlniri ale enigmaticului Jacques Austerlitz cu naratorul se întind pe zeci de ani; amîndoi bărbaţii, asemănători în fond, par să dispună de o aproape nesfîrşită rezervă de timp. Crescut în ?ara Galilor, în casa unui sumbru predicator calvinist care înnebuneşte după moartea soţiei, Austerlitz îşi ignorase multă vreme adevărata origine. De-abia în adolescenţă directorul şcolii îi va dezvălui veritabilul nume; mult mai tîrziu va afla că e fiul unor evrei din Praga, ajuns în 1939 în Marea Britanie cu un transport de copii. Mama, cîntăreaţă de operă, îi dăduse prenumele lui Offenbach, compozitor din vremuri mai fericite; ironic, prenumele l-ar fi predispus pe copil la o lejeritate surîzătoare. Fireşte, patronimul nu e întîmplător, amintind de coşmarul istoriei: atît de faimoasa bătălie a lui Napoleon, moment important, pentru unii glorios, al istoriei Europei, cît şi de îngrozitorul Auschwitz.

Zeci de ani Austerlitz va fi marcat de refuzul, imposibilitatea confesiunii; fiinţă retractilă, îşi exprimă cu greu sentimentele, iar lecturile, acumularea cunoştinţelor suplinesc un gol lăuntric. În copilărie, viaţa la internat e mutilantă; închisoare e casa familiei adoptive, închisoare într-o formă atenuată e şcoala. Moartea prematură a unuia dintre puţinii prieteni "a însemnat poate începutul propriului meu declin, a refugierii mele tot mai maladive în mine însumi". Tîrziile spovedanii ale eroului sunt de fapt lungi monologuri în faţa naratorului, care aproape că se retrage din scenă. Chinurile tenebrosului Austerlitz merg de la stări de anxietate pînă la halucinaţii şi gîndul sinuciderii; coşmarurile sunt foarte bine descrise, iar cititorul intră într-o atmosferă apăsătoare. Remediul disperării ar fi putut fi dragostea unei franţuzoaice întîlnite în bibliotecă, Marie de Verneuil (numele e preluat din Şuanii lui Balzac). Eşecul iubirii i se datorează lui, incapabil să se elibereze din temniţa eului. În faţa dorinţei de a uita şi a temerii de revenirea trecutului, memoria devine şi ea una din închisorile lui Austerlitz. În ultimul lui interviu, Sebald afirma semnificativ că oamenii lipsiţi de amintiri au cele mai mari şanse de a duce o viaţă fericită.

În tentativa de a-şi înţelege identitatea prin reconstrucţia originilor, melancolicul Austerlitz nu va scăpa de nefericire. E o criză existenţială mocnită, o depresie nevindecabilă, cu o prăbuşire la o vîrstă relativ înaintată. Psihiatrii ar putea spune cît de autentic este chinul personajului; eu unul mă tem că intră aici nepermis de multă literaturizare. Austerlitz încearcă "sentimentul de a fi fost izgonit şi anulat"; "mă feream cînd cineva se apropia prea tare de mine", "îmi păream un om îngrozitor de urît, de intangibil". Cu disperarea lui fără leac, străin pretutindeni în lume, Austerlitz e un evreu rătăcitor care nutreşte speranţa eliberării. E supărătoare imaginea clişeizată a evreului ca fiinţă condamnată la nefericire. Cu toată dorinţa de autenticitate a lui Sebald, în Austerlitz rămîi nu o dată cu o impresie de literaturizare şi déjŕ lu. Un exemplu de lucruri care au mai fost spuse îl reprezintă consideraţiile despre vocaţia mesianică a germanilor, despre "obsesia lor demenţială pentru ordine şi curăţenie".

A fost studiată înrudirea cu Thomas Bernhard, autor despre care Sebald a scris. "S-ar putea spune că Sebald foloseşte tonul elegiac la fel cum Bernhard îl foloseşte pe cel grotesc: într-o manieră voit exagerată, pentru a obţine un efect de înstrăinare", e de părere germanistul italian Massimo Bonifazio. Alt critic atrăgea atenţia că proza lui Sebald e o ţesătură de citate; imagini şi motive sunt preluate de la diverşi autori, printre care Nabokov şi Kafka. Întîlneşti mai multe procedee bătătorite; un exemplu, clădirile deteriorate sunt expresia stării sufleteşti a personajului. Un defect totuşi minor: în spatele fragmentelor eseistice despre timp şi criza limbajului ghiceşti uneori universitarul.

Atrage atenţia interesul pentru spaţiu: fortăreţe, gări, straniul Palat de Justiţie din Bruxelles, neprimitoarea clădire a noii Biblioteci Naţionale din Paris, obiectul unor pagini memorabile (biblioteca e locul unde sunt conservate amintirile). Austerlitz studiase istoria arhitecturii. La el, cultul pentru trecutul civilizaţiei europene ("pentru mine, lumea se termina la sfîrşitul secolului al XIX-lea") stă alături de teama de actualitate; personajul nu citeşte ziare şi deschide rar radioul. Sebald mărturisea că în spatele personajului Austerlitz se ascund cîţiva oameni din viaţa de toate zilele; mefienţa eroului faţă de modernitate e împărtăşită de autor.

Pentru un autor de ficţiune, distrugerea evreimii europene e un subiect de o dificultate zdrobitoare. În Austerlitz, paginile despre căutarea urmelor părinţilor amintesc de Patrick Modiano, la un nivel superior prozatorului francez. Mama eroului e deportată în lagărul de la Theresienstadt, iar tatăl dispare în Paris. Conştient că nu se poate scrie direct despre oroarea persecuţiei în ultimele ei forme, Sebald a recunoscut că opera lui abordează oblic Holocaustul; este aici un fel de a evita senzaţionalul. S-a scris că întreaga operă a lui Sebald e marcată de obsesia distrugerii. Pentru tînărul Austerlitz, cea mai dragă fiinţă distrusă este Europa. Concepţia istoriei ca acumulare de ruine a fost apropiată de viziunea lui Walter Benjamin. Marile teme din Austerlitz sunt timpul, memoria, exilul, istoria şi Holocaustul. - Mărturisind că şi-a dorit să scrie despre vieţile evreilor altfel decît au făcut-o istoricii germani, Sebald şi-a propus să salveze aceste vieţi de la uitare. Universitarul devenit romancier era profund nemulţumit de incapacitatea Germaniei de a se confrunta cu trecutul. Mai mult, afirma că exilul său autoimpus nu e străin de urîţenia germanei vorbite astăzi.

Destui comentatori au subliniat impresia de onestitate intelectuală pe care o lasă scrisul romancierului. Acestei proze de modă veche, bazată pe un efect cumulativ, i-a fost frecvent lăudat caracterul hipnotic; impactul emoţional e incontestabil. Înzestrat cu un excepţional simţ al detaliului, Sebald e un maestru al descrierilor naturii, influenţat şi de această dată de prozatori mai vechi.

Sună foarte bine traducerea Irinei Nisipeanu, apărută la editura Curtea Veche; redactor este un nume cunoscut, Alexandru Al. Şahighian. Nu cred că împing pedanteria prea departe afirmînd că ar fi fost totuşi de folos să i se atragă atenţia cititorului că Brünn şi Olmütz sunt denumirile germane ale oraşelor Brno şi Olomouc. Mai mult, mi se pare nerecomandabilă păstrarea formelor flamande ale unor oraşe belgiene, intrate în conştiinţa românilor ca Anvers şi Malines, nu Antwerpen şi Mechelen.