Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Maniheism la două capete (3) de Felicia Antip


Arthur Koestler a fost mult mai mult decât individul ciudat, contradictoriu, cu defecte de caracter şi vicii, cu salturi de umoare, de orientare şi de atitudine - explicabile în parte prin labilitatea lui psihică - pe care-l conturează informaţiile strict biografice îngrămădite în articolul de săptămâna trecută.

Toate acestea au existat, l-au motivat şi l-au handicapat, dar nu explică esenţialul. Esenţial este rolul de declanşator şi catalizator al trezirii la realitate, o realitate înfricoşătoare, îndeplinit de o carte care a zguduit lumea, întuneric la amiază. Până în ziua de azi, cine vorbeşte despre cartea care, de 70 de ani, este reeditată mereu, ţine să spună când a citit-o pentru prima oară şi cum a reacţionat atunci la ea. După această piatră de hotar, alibiul ignorării adevărului, al legănării în iluzii reconfortante, şi-a pierdut credibilitatea. Nimeni nu mai putea să pretindă că n-a avut de unde să ştie că realitatea sovietică nu-i anticamera imaculată a unui viitor luminos. Dând în vileag monstruozitatea proceselor măsluite şi descriind în premieră absolută obnubilarea sistematică numită mai târziu „spălarea creierelor", Koestler a declanşat o bombă cu explozie imediată dar şi cu o putere de distrugere în necontenită creştere.

In decembrie 1940, când a fost publicat romanul tragediei lui Rubashov, mai toate episoadele cruciale ale celui de-al doilea război mondial erau încă de domeniul viitorului şi nimeni n-avea cum să ştie în ce fel va arăta şi în ce direcţii va evolua lumea postbelică, nu se ştia nici măcar dacă va mai exista civilizaţie, dacă nu cumva puhoiul nazist o va nimici şi o va înlocui cu un uber-Reich pur, dur, total inuman şi în sfârşit liber să-şi pună în aplicare programul de rărire a rândurilor omenirii.

Perversa exterminare de către puterea comunistă a unora dintre cei ce-o făuriseră şi-i erau atât de devotaţi încât puteau fi determinaţi ca, de dragul ei, să-şi ceară singuri condamnarea la moarte pentru păcate inventate ad-hoc, avea să mai continue şi ea vreme îndelungată, printre victimele ei numerându-se şi apropiaţi ai lui Koestler. Willi Munzenberg, care-i fusese şef în reţeaua comunistă germană, a fost asasinat de agenţi ai Kominternului în Franţa, după ce defectase în 1940. Otto Katz, legătura lui superioară în aceeaşi reţea, a fost unul dintre cei spânzuraţi la Praga, în 1953, după procesul Slanski. Un cumnat al lui Koestler, medic în Uniunea Sovietică, a fost arestat şi învinuit că inocula pacienţilor săi agentul patogen al sifilisului.

Biografia cu mii de amănunte inedite rezultând din informaţiile încrucişate ale celor care s-au apropiat într-un fel sau altul de tumultuoasa viaţă a lui Koestler oferă şi o explicaţie verosimilă a celei de-a doua răspântii din evoluţia lui: de pe la jumătatea anilor '50, şi-a pierdut interesul pentru ceea ce-l pasionase şi motivase până atunci - ideologia politică -şi a început să caute alte tipuri de răspunsuri mântuitoare la marile întrebări care continuau să-l obsedeze. In prefaţa unei scrieri din 1955, intitulată Pe urmele dinozaurului, şi-a declarat încheiată cariera politico-literară. In următorii doi ani a făcut călătorii iniţiatice prin India şi Japonia, dar şi-a dat seama că Orientul, cu filosofia lui contemplativă, nu oferă soluţii viabile descumpănitei lumi occidentale şi şi-a exprimat noua dezamăgire în Lotusul şi robotul (1960). Nici refugiul în stupefiante - preconizat de Aldous Huxley şi practicat în deceniul următor de o bună parte dintre tinerii englezi şi americani -, pe care l-a explorat prin experimente personale, nu l-a mulţumit.

Din aproape în aproape a ajuns foarte departe, la mare distanţă de limitele raţionalului. Credinţele din ce în ce mai bizare pe care şi le-a născocit în ultimele decenii de viaţă şi pe care le-a expus în cărţi privite azi ca nişte curiozităţi preconizau descifrarea tainelor universului prin percepţie extrasensorială, levitaţie, telepatie şi alte metode gnoseologice de acelaşi calibru.

Ce anume a produs însă declicul care l-a făcut să întoarcă definitiv spatele pasiunii care-i modelase viaţa, gândirea, creaţia - marea politică?

întuneric la amiază îl lansase pe o orbită ameţitoare: îmbogăţit instantaneu de drepturile de autor care veneau din toată lumea liberă, avea reşedinţe luxoase în mai multe ţări, cheltuia fără socoteală şi era vedeta fără de rival a campaniilor anticomuniste finanţate de CIA (biograful Scammell crede că fără ştirea lui - cel puţin în fazele iniţiale). Cea mai de răsunet tribună a fost Congresul pentru libertatea culturii, din 1950.

Atmosfera politică încinsă de atunci, marcată de procese şi de scandaluri cu urmări dramatice şi de polarizarea până la ură şi crimă a poziţiilor, poate părea neverosimilă, caricaturală, celor care au deschis ochii asupra lumii în vremuri mai putin marcate de încrâncenări şi fanatisme. Moscova regiza în ţări-satellit, începând cu Ungaria, procese soldate cu măcelărirea liderilor comunişti căzuţi în dizgraţie. în Franţa, deşi nu se lăsau cu vărsare de sânge, procesul Kravchenko, procesul David Rousset, teribilele incriminări reciproce ale intelectualilor pro şi antisovietici săpau tranşee adânci între tabere. America suporta isteria mccarthistă.

Berlinul Occidental, avanpost al democraţiei vestice mai ales după blocada sovietică din 1948, era alegerea ideală - şi maximal provocatoare - ca loc de întrunire a intelectualilor anticomunişti. Din delegaţia americană au făcut parte scriitorii Tennessee Williams şi Carson McCullers, din cea franceză - Jules Romain şi Claude Mauriac, din Italia au venit Carlo Levi şi Ignazio Silone, din Germania -Golo Mann, din Elveţia - Denis de Rougemont, pentru a cita doar nume mai sonore. S-au primit mesaje de sprijin de la Eleanor Roosevelt, André Gide, Julian Huxley.

Congresul avea să fie în bună măsură spectacolul solistului Arthur Koestler, care a fascinat audienţa prin discursuri fulminante, simplificator maniheiste, în limba germană. Noţiunile stânga şi dreapta nu mai au relevanţă, a proclamat el de la tribună, acum lumea trebuie să aleagă între binele întruchipat de Statele Unite şi răul întruchipat de Uniunea Sovietică. Congresul a adoptat Manifestul libertăţii, al cărui proiect fusese întocmit de Koestler, ajutat de Manes Sperber.

In perioada următoare, Koestler s-a dedicat cu trup şi suflet edificării structurilor permanente menite să organizeze şi să finanţeze acţiunea anticomunistă a intelectualilor. A devenit, ca urmare, ţinta numărul unu a atacurilor din partea scriitorilor şi a publicaţiilor din tabăra opusă, find ponegrit şi calomniat fără reţinere de cercuri influente din care făceau parte şi unii dintre foştii lui prieteni. Rivalizând cu ei întru înverşunare, susţinea - cu aceeaşi înfocare cu care proclamase cândva superioritatea sistemului sovietic - că absolut tot ceea ce întreprind Statele Unite este binefăcător pentru libertate şi pentru civilizaţie.

Idila ideologică a ţinut câţiva ani, după care sentimentele s-au răcit brusc. Din ambele părţi. Americanii îl bănuiau că inima lui a rămas la stânga, acolo unde erau şi cei mai mulţi dintre prietenii lui şi de aceea CIA a decis să continue colaborarea „literară" cu un scriitor de anvergura şi cu puterea lui de influenţare, dar să-i restrângă creditul în materie de probleme de securitate naţională. Abia mai târziu avea să se afle că Agenţia Centrală de Investigaţii era mai dispusă, pe atunci, să acorde încredere foştilor nazişti, fie ei chiar criminali de război, importaţi în secret şi folosiţi în funcţie de competenţele lor în probleme de importanţă strategică sau altminteri naţională.

Paradoxalele salturi ale lui Arthur Koestler dintr-o extremă în cealaltă, determinate în bună măsură şi de o structură psihică atipică nu l-au scos totuşi în afara perimetrului antitotalitarismului: a fost alături de comunişti câtă vreme nu şi-a dat seama că practica lor politică este asemănătoare cu aceea a fasciştilor şi a naziştilor; a devenit un proamerican necondiţionat până când a început să se îndoiască de motivaţia zelului anticomunist al noilor lui idoli. Intrase în arenă ca antifascist, îşi riscase şi viaţa în apărarea acestei cauze şi a ieşit definitiv din joc după ce şi-a dat seama că cei pe care ajunsese să-i ridice în slăvi erau dispuşi la compromisuri în dezacord cu crezul şi cu onoarea unui adevărat intelectual.

Aşa se face că răscoala anticomunistă de la Budapesta din 1956, atacarea Israelului în 1976, invadarea Cehoslovaciei în 1968 nu par să-l mai fi interesat. Se cantonase dincolo de lumesc, în zona crepusculară a misterelor revelabile.