Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Manual de supravieţuire de Tudorel Urian


Nu ştiu alţii cum sunt, dar în structura mea de cititor de gazete şi reviste constat o schimbare majoră în anii din urmă. Dacă până în 1989 eram un devorator neobosit de tablete de autor (îmi amintesc şi astăzi că primul lucru pe care îl căutam în momentul în care cumpăram România literară era rubrica lui Geo Bogza), astăzi această categorie de texte reprezintă ultimele lucruri pe care le citesc într-o publicaţie. Simt în ele, de cele mai multe ori, un efort disperat al autorului în cauză de a umple pagina cu un număr fix de semne, chiar şi atunci când autorul nu are nicio idee clară în minte. Poate pentru că am trecut şi eu prin această experienţă, trăiesc aproape fizic disperarea încrâncenată a unor autori de a întinde de cuvinte şi formulări ca de o pătură prea scurtă pentru a cuprinde un spaţiu devenit prin rutină şi secarea inevitabilă a ideilor demne de interes, înspăimântor de mare. Contrastul este mai evident în cazul cotidianelor unde, foarte adesea, tabletele de autor par un soi de lălăială cu ifose, fără obiect în raport cu densitatea şi concreteţea informaţiilor din celelalte articole. În ce mă priveşte arunc un ochi peste ele, dacă tema mă interesează citesc începuturile de paragrafe să văd cum se dezvoltă demonstraţia şi, eventual, finalul pentru concluzii. Doar în situaţia fericită în care mă interesează foarte tare poziţia unui anumit publicist în legătură cu tema aflată în discuţie citesc o tabletă de autor de la cap la coadă.

Nu pot să nu constat însă un paradox. Pe cât de subţiri par (şi sunt) tabletele de autor atunci când apar într-o publicaţie, pe atât de consistente pot deveni la publicarea lor în volum. Citite în succesiunea lor, se transformă în veritabile documente de viaţă, dezvăluie un anumit tip de sensibilitate, un mod specific de a privi şi a înţelege lumea, o întreagă filosofie a existenţei de zi cu zi. Este clar că specia ţine mai degrabă de literatură decât de publicistică şi că rostul unor asemenea texte aflate la limita dintre eseu şi proză este mai degrabă într-un volum de sine stătător decât între paginile heteroclite ale unui ziar sau chiar ale unei reviste de cultură.

Acestea fiind spuse, trebuie să recunosc faptul că relaţiile mele cu volumul Adrianei Babeţi Prozac. 101 pastile pentru bucurie au fost cam de felul următor: am avut cartea mereu la îndemână pe masa de lucru (ţin mult la autoare şi nu de ieri, de azi), dar de fiecare dată când am căutat un volum despre care să scriu am ales altceva (poate chiar din motivul invocat în prima paranteză a acestei fraze). Pura întâmplare a făcut ca venind de la filmul Inamicii publici, obsedat încă de personalitatea complexă a lui John Dillinger, aşa cum apare ea în interpretarea artistică foarte nuanţată a lui Johnny Depp, să iau distrat de pe masă cartea Adrianei Babeţi şi ea să se deschidă fix la pagina 158, la textul Tuşica se întoarce (II). Se vorbeşte acolo despre sfârşitul Annei Sage (aşa cum era ştiută de FBI şi de Dillinger însuşi), femeia în roşu, cea care l-a trădat pe vestitul gangster, asasinată în anul 1947 într-un apartament din Timişoara şi despre destinul tragic al unora dintre cei care, peste ani s-au ocupat într-un fel sau altul de acest caz (prozatorul Mircea Nedelciu, regizorul Mircea Veroiu, soţia acestuia Elena Albu). O stranie completare la filmul pe care abia îl văzusem şi care m-a făcut să citesc pe nerăsuflate tot volumul Adrianei Babeţi. Sunt convins că această destul de ciudată coincidenţă îi va spune ceva autoarei.

Prozac. 101 pastile pentru bucurie, este, în intenţia autoarei un soi de reţetă pentru optimism, numai bună pentru supravieţuirea în aceste timpuri de tot mai acută criză economică. Volumul este alcătuit din două secţiuni: Maculator (texte apăsat autobiografice, inclusiv un jurnal ţinut în perioada în care autoarea a suferit o intervenţie chirurgicală) şi Secretul Adrianei (textele publicate în rubrica fixă din revista "Suplimentul de cultură." Dacă textele din prima secţiune au o mai mare miză existenţială - fapt explicabil şi din experienţa limită trăită de autoare - cele din partea a doua pun accentul pe mici întâmplări din viaţa cotidiană, menite, în cenuşiul cotidian, să readucă zâmbetul pe buze şi bucuria în suflet. Adriana Babeţi a învăţat de la Mihai Şora să se bucure de ceea ce venerabilul filosof numeşte în textele sale "sarea pământului." Ca şi Mihai Şora, ea ştie că fiecare zi trăită este o binecuvântare, că frumuseţea şi candoarea se află la tot pasul. Totul este să ridici capul din pământ pentru a le privi şi pentru a-ţi umple sufletul de minunile care ne înconjoară şi pe lângă care trecem cel mai adesea indiferenţi, măcinaţi de griji şi necazuri de tot felul. Crezul de viaţă al lui Mihai Şora a devenit şi al Adrianei Babeţi şi din el s-a născut această carte. Rezumată, acestă filosofie de viaţă dă substanţă unuia dintre textele cele mai profunde ale cărţii, Ştiinţa lui M.Ş. şi oferă o lecţie de fericire pământească de pe urma căreia fiecare om ar avea numai de câştigat: "...să-ţi păstrezi intacte, ca în copilărie, interesul, curiozitatea vitală; să ai o anumită detaşare, dar nu ca formă de dezinteres, ci ca distanţă interioară; să înveţi să calci în aşa fel încât să nu te înglodezi în propria situaţie şi îngrijorare la fiecare pas, lăsându-te năpădit de acestea; să rămâi deschis; să nu fii comod; să ai o disponibilitate, o deschidere fără obiectiv; să trăieşti într-o iluzie fără termen, adică să ai speranţă; să faci lucrurile fără încrâncenare; să nu-ţi epuizezi energia; să percepi, oarecum cu coada ochiului, lumea extrem de frumoasă care curge alături de tine; să-ţi păstrezi orizontul integru; să ai disciplină; să nu te gîndeşti doar la rezultatul unei acţiuni, ci să te bucuri de paşii făcuţi; să-ţi aminteşti, la capătul unei zile, de toate lucrurile minunate care te-au înconjurat; să fii conştiincios; să ai o undă de melancolie în chiar toiul jubilaţiei; să primeşti tot parfumul şi gustul lumii înconjurătoare; să nu îţi pierzi bucuria." (pp. 126-127) Splendide îndemnuri. Fie şi numai pentru aceste rânduri, cartea Adrianei Babeţi merită citită.

Multe dintre paginile Adrianei Babeţi sunt străbătute de o intensă melancolie. Amintiri dintr-o copilărie tot mai îndepărtată, poze de demult în care apar personaje dintr-o altă existenţă, chipuri de azi legate de întâmplări mai vechi o pun pe autoare într-o stare de permanent balans între lumea de azi şi cea de ieri. Uneori maturul de azi priveşte lumea cu ochii copilului de ieri sau, dimpotrivă, îşi contemplă "dramele copilăriei" cu privirea amuzată cu care ar vedea un film de desene animate. Dacă atunci când se analizează pe ea, cea de ieri, Adriana Babeţi este de o autoironie dusă până la limita cinismului, cu totul alta este atitudinea ei când este vorba de ceilalţi. Privindu-le pozele reale sau păstrate în amintire, le reconstituie personalităţile aşa cum erau ele în copilărie, şi le analizează din perspectiva destinului ulterior. Iar cu unii, viaţa nu a fost deloc miloasă. Dimpotrivă! Amintindu-şi un episod din copilărie când doi colegi au scos-o dintr-o criză de plâns luând-o mai mult pe sus să înveţe jocul Alunelul, Adriana Babeţi meditează pentru o clipă la ceea ce le-a rezervat destinul protagoniştilor acelei întâmplări vesele: "Nelu Huţanu a murit în septembrie 2005 intoxicat cu gaz în garsoniera lui, iar Doralina e de opt ani în comă profundă, pe aparate, într-o clinică undeva în Germania. Când mă gândesc la ei, mă năpădeşte o mare durere. Apoi inima mi se uşurează şi înseninează treptat, pentru că-i văd mici, în octombrie, pe când îmi dezvăluiau marele secret al jocului Alunelul, în cerc, să ne fie să ne fie cu no-roc" (p. 96).

În mod firesc, volumul Adrianei Babeţi, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, este o carte inegală ca valoare şi cotă de interes. Când eşti obligat să scrii săptămână de săptămână fix 3500 de semne, nu poţi fi tot timpul inspirat şi plin de idei. De aceea, unele dintre texte sunt pline de învăţăminte sau foarte capti­vante (eşantioanele de mai sus sunt doar câteva exemple foarte elocvente), în vreme ce peste altele se poate sări fără nicio pagubă. Una peste alta, chiar dacă nu este chiar reţeta fericirii universale, cartea Adrianei Babeţi, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, poate fi, cu sigu­ranţă, o lectură mai mult decât agreabilă pentru zilele de vacanţă.