Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Marca de fabricaţie de Gheorghe Grigurcu


Poezia Norei Iuga a evoluat către un soi de impersonalizare care o "întinereşte", creîndu-i puncte de contact cu cea a optzeciştilor. Fuga de sine, comună, este evidentă, doar mijloacele diferă, însă nu total. Poeta ocoleşte mărturia ca atare, documentul grav al fiinţei, propunîndu-şi a întemeia o lume imagistică plină de ghiduşii şi pozne, suficientă sieşi, al cărei mecanism e pe de o parte revolta împotriva realului, pe de alta dezicerea de subiect. Înlăturarea ostentativă a convenţiilor, "originalitatea" crocantă reprezintă semnul mişcării centrifuge, întrucît inventivitatea, id est artificiul, certifică, cu maxim efect, despărţirea de ceea ce este dat. Însă în timp ce "poeţii în blugi" întorc pe dos clişeele, exploatează proza vieţii reciclînd-o prin deriziune, fără a renunţa la materia cotidianului (modelul lor neaşteptat: Caragiale!), Nora Iuga se plasează în sfera unui imaginar ludic, levitînd în gratuitatea acestuia. Tangenţele d-sale definitorii sînt suprarealismul şi onirismul. Dacă optzeciştii rămîn, blazaţi şi sarcastici, în zona existenţialului curent, poeta "caută ceea ce n-a văzut niciodată", cum spune Eluard, în Donner a voir. Ţinta sa o constituie insolitul. Acesta se activează prin sine, amalgamînd referinţele cele mai diverse cu o uşurinţă, cu o fluiditate care constituie ele însele o virtute poetică (funcţionalitatea, "fiziologia" formei fiind o componentă a substanţei): "îţi mai aduci aminte minodora/ cum ciocăneai dimineaţa la cocoaşa mea/ şi dinăuntru se-auzea nilul susurînd/ şi palmierii şi viperele mici şi galbene/ ca nişte jartiere de damă/ şi glasul lui ramses/ proaspăt trezit din somn/ cînd tocmai te visase/ în slipul tău triunghiular/ în care clipea ochiul lui dumnezeu/ ţii minte cum mergeam împreună la servici/ cum mîncam covrigi cu susan/ şi tu îţi ridicai puţin noaptea de pe ochi/ sam ai plătit lumina mă întrebai/ erai pudică eu te duceam cu vorba/ îmi plăcea întunericul tău/ mă bălăceam în el/ pînă ajungeam pe emisfera cealaltă/ acolo mă aşteptau douăzeci de băieţei/ ascuţeau creioane/ voiau să ştie ce mai face ramses/ le răspundeam vorbeşte la telefon" (Sam ai plătit lumina mă-ntrebai).

Fantezia înseamnă abolirea limitelor. În chip caracteristic, Nora Iuga suspendă limitele dintre regnuri, producînd un peisaj de hibrizi amuzanţi care însă posedă un substrat protestatar, poartă indiciul unei rupturi cu lumea şi, în egală măsură, cu eul auctorial cărora li se opune "obiectivitatea" secundă a viziunii bizare: "eu sînt sam/ am o femeie cu un picior verde/ şi cu urechea tăiată/ am o femeie rasă-n cap/ şi cu ţîţe lungi ca de capră" (Sam se recomandă cititorilor săi). Sau: "am şi-o cocoaşă/ mi-a dat-o mama cînd era cămilă/ în rest sînt o fire veselă/ cînd plouă îmi vine să merg la cinema/ dar stăpînul îmi pune lesa/ sînt un căţel ud rabd şi tac/ fac colăcei mici şi galbeni/ mă gîndesc la bunul dumnezeu" (ibidem). Sau: "mama mare era un abajur/ bunicul era un ceainic/ eu eram o măslină mică mică/ pe o farfurie japoneză" (Sam şi vaca). Sau: "aerul din autobuz e o vacă/ ugerul ei priveşte înapoi cu mînie" (ibidem). Apare trucat astfel nu doar identitatea lumii, ci şi identitatea actantului liric, care se răsfaţă în fel de fel de ipostaze groteşti, abia schiţate în jocul eteroclit ce le înlocuieşte îndată cu altele, fără a adînci nimic, fără a se fixa la nimic, într-o alunecare aparent veselă ce traduce simţămîntul libertăţii. E o libertate euforică, senzuală, care se tatonează pe sine la nivelul primar al suprafeţei născătoare de fi-guri caleidoscopice (adîncimile sînt puse în paranteză, dramatismul e formal izgonit). Dubla evitare, a realului şi a eului, duce la dezorganizarea structurilor conceptuale ca şi a celor percepţionabile, cărora li se substituie o blîndă anarhie, o inofensivă babilonie a reflexelor care părăsesc oglinda realului şi se joacă de-a lumea, pe cont propriu. Autorul pare a nu mai fi autor, ci simplu spectator al reprezentaţiei oferite de propria-i imaginaţie, în episoadele căreia se implică cu o frenezie caricaturală, senină, de paiaţă: "sînt o ciupercă doldora de spori/ un saxofon plin de sunete/ sînt nefericitul prinţ al danemarcei/ mînăstirea dragei mele e un bordel/ îmi pun felinarul roşu pe frunte/ cînd fac echilibristică/ pe vremuri minodora mi-a născut un dovlecel/ mi-l punea în braţe/ şi eu plîngeam eram un sam înduioşat/ pe fereastră se văd steaguri/ în maţele mele aleargă un şoarece/ trec doici cu dovlecei în landouri/ îşi ţin seminţele închise ermetic/ stai să vezi cîţi poeţi tineri răsar din ele şi-ţi intră-n urechi/ şi deodată devii serios/ ai nevoie de un bastonaş/ cu mînuţă de păpuşă/ să te scarpini cu ea sub perucă" (eu sînt sam nefericitul prinţ al danemarcei). Astfel realul se neagă într-o graţioasă manieră, antrenînd autonegarea subiectului care se apără de sine cu ajutorul propriei sale fantasme. Aci imaginarul joacă rolul unui antilirism.

Dar e cu putinţă aşa ceva? Breton scria: "Imaginaţiei îi stă în putere orice. Dar nu ne poate face să ne identificăm, în ciuda aparenţei noastre, cu un alt personaj decît noi înşine". În pofida tentativei d-sale de-a se înlocui printr-un funambul ce plonjează într-un univers funambulesc, Nora Iuga îşi dă în vileag trăsăturile autentice ale fiinţei care se refuză. Masca alunecă măcar parţial, oferind vederii obrazul unui om dezamăgit, al tipului de etern "păgubos" (portretizat cîndva, într-un text amplu, de către M. R. Paraschivescu, cel care, dacă nu ne înşelăm, a lansat-o pe poeta în discuţie, azi pe nedrept uitat): "sînt un bărbat dubios/ vedeţi doar am graţii de femeie/ îmi plac culorile complementare/ cînd uit să plătesc telefonul/ se-nchide apa/ cînd dau peste-un pat cu baldachin/ sînt mutat în biroul de-alături" (sam şi vaca). Ca şi: "am plecat în oraş/ să-mi cumpăr bretele/ e ziua mea/ fac şaizeci de ani/ anul trecut pe chomolungma/ încă mă întîlneam cu hilary/ (au rămas două mîini la mine-n fotoliu/ nu înţeleg cine le-a uitat acolo)/ de la servici am primit în dar/ un cocoş pentru cocoaşa mea/ poate-mi arată cineva/ cum să cînt la el/ n-am a mă plînge/ sînt un sam răsfăţat/ mă gudur la picioarele patronului/ îi pun la loc bătăturile/ el mă bate pe umăr/ e destul pentru azi/ schimbă-te-mi zice/ du-te la joacă" (sam pune la loc bătăturile patronului). Acest ins stîngaci, neadaptabil, cu frustrări şi angoase parcă tocite de îndelunga lor prezenţă în conştiinţă, ajungînd parcă a se sfii şi de suferinţele ce nu-l ocolesc, arborează o etică glumeaţă ce semnalizează o apropiere nu numai de real, ci şi de... optzeciştii care-l cultivă pe reversul său derizoriu. Avem astfel punctate elementele unui "fals tratat de morală practică", elocvente pentru mentalitatea perdantului ce se ia peste picior înainte de a-l lua alţii: "mama mi-a spus:/ minodora nu te mai gîndi la sam/ cînd te duci la piaţă/ gîndeşte-te la varză şi la costiţă/ fii o femeie cuviincioasă/ ce parcă beethoven i-am zis/ nu se gîndea nu-i cînta şi lui/ tot timpul pasărea în cap?/ bine dar beethoven a spus mama/ a luat cîrpa de praf/ şi-a început să şteargă urechile geniului" (minodora îl visează pe sam). Ori: "am venit la tine doamne/ să mă înveţi ce să fac/ în fiecare noapte dedesubturile mele/ se ceartă cu învelişurile mele/ în fiecare noapte vine porcul/ şi roade codiţa îngerului/ am nevoie de fluierul tău/ să facă ordine în mine" (psalmul lui sam). Ori: "ai grijă cum te porţi benedict/ fii ca oul cleios/ nici prea tare nici prea moale/ fii ca pepenele/ nici copt nici răscopt/ în societate fii cucul din ceas/ cîntă numai la ore fixe/ nu lătra nu muşca/ pe cei mici înveleşte-i/ celor mari zîmbeşte-le cu măsură/ foloseşte-te de legi/ ele sînt necesare ca mîna stăpînului/ pentru cîine ca vivandierele/ pentru soldat/ cînd eşti îndrăgostit/ dă bani cerşetorilor" (învăţăturile lui sam către fiul său benedict). Mai putem constata şi alte deschideri ale autoarei către realul cotidian, practicate în chiar materia absurdului care devine familiar, "decade" într-o coabitare cu ordinea habituală a lucrurilor. Se complace în nămolul "prozei". De fapt, intervine o dezumflare a absurdului (serios în esenţa sa), înţepat de acele ironiei, pe care le mînuiesc cu virtuozitate şi barzii în blugi: "sam vede două muşte pe geam/ se gîndeşte la europa şi la zeus/ se ruşinează/ se gîndeşte la benedict/ şi la addidaşii lui/ plini cu picioare de împrumut" (sam se spală cu colgate pe dinţi). Sau: "benedict e departe/ rătăceşte printre nori/ adulmecă meteoriţii/ îi trimite lui sam o plăcintă/ umplută cu îngeri şi crini" (bidem). Sau: "sam îşi scrie poemul/ vede cum vaporul/ se apropie de capătul străzii/ vede apa neagră deşirîndu-se lent/ vede bucla unei fetiţe/ răsucită pe un deget uscat/ sam umblă pe cer/ trebuie să ajungă la mecca/ să cumpere mere/ închipuiţi-vă un poet de tip clasic/ sugînd la sînul muzei sale" (sam umblă pe cer). Prin astfel de manevre suprarealismul se îmbibă de un "realism" dulceag, indolent şi persiflator, de nuanţă balcanică, ce atestă o psihologie şi o ambianţă precum marca de fabricaţie pe un produs aflat în comerţ. Marca eului liric prin care transapare cea a unei anume fiinţe plantate într-un anume mediu.

Nora Iuga - Autobuzul cu cocoşaţi, Ed. Vinea, 2002, 64 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara