Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de


Viaţa mea, autobiografia renumitului critic literar german Marcel Reich-Ranicki, a fost publicată în 1999 şi s-a aflat, după cum era de aşteptat, mai multe luni în şir pe listele de best-seller-uri apărute în Germania. Autorul s-a născut în 1920 într-un oraş polonez, într-o familie de evrei. După absolvirea în toamna lui 1938 a liceului din Berlin e deportat de autorităţile germane în Polonia. Supravieţuieşte războiului şi ghetoului din Varşovia (părinţii sunt mai puţin norocoşi, mor ambii gazaţi) şi îşi începe apoi în Polonia cariera de critic literar (specialist în literatură germană). Din 1958 se stabileşte în RFG. Lucrează ca redactor la săptămânalul ŤDie Zeitť (între 1960-73), iar între anii 1973-88 ca şef al paginilor literare ale ziarului ŤFrankfurter Allgemeineť. În 1988 lansează faimoasa emisiune literară tv ŤLiterarisches Quartettť (la postul tv ZDF) pe care o conduce până în 2001. A editat şi scris numeroase cărţi de eseuri şi critică literară despre autori germani clasici şi contemporani. Dintre premiile şi distincţiile obţinute menţionăm: Premiul Thomas Mann (1987); Premiul Goethe al oraşului Frankfurt a. M. (2002); Premiul European pentru Cultură (2004). Este Doctor honoris causa al Universităţilor Uppsala şi München. (A. S.)

Prezentăm în aceste pagini fragmente din versiunea românească a autobiografiei lui Marcel Reich-Ranicki, ce va apărea în curînd la Editura Hasefer.

"Grupul 47" şi Prima Doamnă a grupului la întrunirea anuală a "Grupului 47" de la Großholzleute din Allgäu, în toamna lui 1958, nimeni nu mi-a dat vreo atenţie. Majoritatea participanţilor - mulţi nu se mai văzuseră de la întrunirea precedentă cu un an în urmă - discutau animat între ei. Aşa că oaspetele din Varşovia nu prea interesa pe nimeni. Totuşi, văzându-mă acolo, povestitorul şi poetul Wolfgang Weyrauch a venit la mine să schimbăm câteva vorbe, şi nu fără motiv: când la sfârşitul lui 1957 călătorisem la Hamburg, mă întrebase dacă îl puteam ajuta. Radiodifuziunea Poloneză transmisese o piesă radiofonică a sa, dar nu vroia să-i plătească onorariul în valută. Am intervenit la Varşovia şi în cele din urmă a primit un onorariu frumuşel în valută vestică. Acum găsise ocazia să-mi mulţumească exuberant pentru ajutorul meu colegial. Am început să discutăm şi după un timp i-am spus că nu mă mai întorc în Polonia. Weyrauch m-a privit derutat, apoi a spus brusc că are ceva de rezolvat, mi-a întors spatele şi a dispărut. Nu l-am mai revăzut niciodată. Au mai existat şi alţi autori, mai ales din cei consideraţi de stânga, care m-au ocolit cu mare grijă auzind că intenţionam să rămân în Occident.

Încă înainte să fi dat curs invitaţiei lui Hans Werner Richter de a veni la Großholzleute, ştiam că ŤGrupul 47ť era o organizaţie cât se poate de ciudată: nu avea nici statut şi nici comitet de conducere, nu era nici uniune, nici asociaţie, nici club şi nici societate. Nu exista o listă a membrilor. Iar celor care-i puneau întrebări prea insistente, Richter le spunea: ŤNumai eu ştiu cine-i membru al Grupului, dar n-o spun la nimeni.ť

Ştiam de mult, fireşte, că scriitorii sunt persoane dificile cu înclinaţii pronunţat individualiste, deseori anarhiste. De cele mai multe ori e zadarnic să-ncerci să-i împaci pe toţi. Nimic nu detestă mai mult decât apariţiile în public ale colegilor de breaslă care citesc din producţiile proprii. Dar în cazul ŤGrupului 47ť lucrurile stăteau complet altfel, partea organizatorică era fără precedent, sesiunile anuale nu se înscriau în continuarea nici unei tradiţii. Ce te frapa era că aici totul se desfăşura în mod disciplinat, că în toate domnea ordinea - ordinea germană. Toţi se supuneau unui ritual stabilit în mod precis, chiar dacă nu fusese niciodată fixat în scris.

După ce autorul citea o bucată în proză sau, mai rar, câteva poezii, urma fără o pauză partea de critică orală spontană, la care puteau participa toţi cei prezenţi, şi la care autorul în cauză n-avea voie sub nici un motiv să riposteze nici măcar cu o vorbă. Unii găseau foarte crudă această procedură. Dar abstracţie făcând de faptul că nimeni nu era obligat să se expună unei asemenea critici, orice judecată critică, de îndată ce fusese formulată, era pe loc pusă la îndoială, corectată, completată şi revizuită de ceilalţi participanţi la sesiune şi, în special, fireşte, de criticii de meserie. Consideraţiile generale despre literatură sau despre un anume autor erau nedorite. Şi se cerea să te referi strict la textul citit acolo. Atmosfera la aceste întruniri era sobră şi încordată, şi doar în mod excepţional exuberantă.

Lucrul cel mai important însă era că toţi, fără excepţie, acceptau că în fruntea ŤGrupului 47ť se afla un om pe care nimeni nu-l alesese, nimeni nu-l împuternicise în acest sens, şi care totuşi exercita o putere nelimitată - Hans Werner Richter. Întemeiase Grupul în 1947. Când am participat pentru prima oară în 1958 la o sesiune a ŤGrupului 47ť, Richter avea cincizeci de ani şi era mai în vârstă cu zece până la douăzeci de ani decât majoritatea celorlalţi membri. Toţi îl recunoşteau ca pe un organizator jovial, un conducător înţelept de discuţii, o gazdă bonomă şi totuşi severă şi, în ultimă instanţă, ca pe un dictator. De el depindea cine era invitat la sesiune şi cine avea permisiunea să citească un manuscris, tot el, Richter, avea dreptul să întrerupă orice lectură fără să se justifice, el decidea cine intervenea, când şi cât timp în discuţie, el hotăra dacă premiul ŤGrupului 47ť era sau nu atribuit cuiva.

Toţi ascultau de Richter, chiar şi autorii care aveau de mult un statut recunoscut, ba chiar şi autorii renumiţi. Cine nu vroia să i se supună avea o unică posibilitate: să nu participe la sesiuni. La întrunirea din 1964 de la Sigtuna, în Suedia, Richter a spus la un moment dat, pe la prânz, că, deocamdată, lecturile s-au încheiat. Câţiva dintre participanţi s-au ridicat imediat de pe scaune. La care Richter: ŤStop, încă n-am spus că luăm o pauză.ť Toţi s-au aşezat la loc ca nişte şcolari cuminţi: Enzensberger şi Erich Fried, Heißenbüttel şi Hubert Fichte, Alexander Kluge şi Jürgen Becker. Richter a constatat asta cu vizibilă satisfacţie, după care a spus scurt: ŤPauză.ť Aşa a domnit Richter - energic şi plin de umor, fără multă ceremonie şi cu nonşalanţă. ş...ţ

Am văzut-o pe Ingeborg Bachmann pentru prima oară în 1959, la întâlnirea de la castelul Elmau. Era de mult faimoasă, obţinuse în 1953, pe când avea douăzeci şi şapte de ani, premiul ŤGrupului 47ť. Oare oamenii îşi dădeau seama încă de pe-atunci că era vorba de poeta de limbă germană poate cea mai însemnată din întreg secolul XX? În orice caz era tratată cu un respect deosebit. Cert este că-i fascina pe mulţi şi, în special, pe intelectuali de vârste foarte diferite. În unele ziare puteai citi despre ea că este ŤFirst Ladyť, Prima Doamnă a ŤGrupului 47ť.

La întâlnirea de la Palatul Elmau ne-a citit o proză intitulată Totul. Părea agitată şi cu gândurile în altă parte. Înainte de a începe să citească a scăpat pe jos o parte din manuscris. Trei domni s-au repezit să ridice iute foile şi să le pună grijuliu pe masa la care şedea poeta. În sală s-a făcut tăcere deplină, unii se temeau că-i pierise graiul. În cele din urmă a început să citească.

Cerea un mare efort să desluşeşti ce spune. Ingeborg Bachmann a citit foarte încet, pe alocuri n-a făcut decât să şoptească textul ei cu mare sfiiciune. Era în mod vădit inhibată, foarte neajutorată şi un pic confuză. Îi venea greu să citească mai tare sau cu şoptitul ei nu urmărea decât să ne forţeze atenţia maximă şi liniştea deplină? Nu cumva era o cabotină, aşa cum nu puţini - dar în special femeile - bănuiau că ar fi? Mi se pare un cuvânt cam tare. În ciuda succeselor era foarte nesigură pe ea şi în unele privinţe un om primejduit, nefericit, care-şi căuta un refugiu în prefăcătorie. În cursul discuţiei foarte respectuoase ce-a urmat au luat cuvântul printre alţii trei critici, care au interpretat parabola Totul fiecare în felul său propriu. Cei trei erau Walter Jens, Hans Mayer şi cu mine. La puţin timp de la asta Ingeborg Bachmann a început să ţină prelegeri şi seminare în cadrul unui post nou înfiinţat de conferenţiar-invitat al Universităţii Frankfurt pe Main. La una din ore a fost întrebată care din cele trei interpretări ale povestirii Totul i s-a părut cea mai reuşită. Răspunsul ei şoptit a fost: ŤNici una.ť Mai mult n-a spus pe această temă.

Următoarea lectură a poetei la o întâlnire a ŤGrupului 47ť a avut loc în octombrie 1961 la castelul de vânătoare Göhrde din Câmpia Lüneburg. Deşi trecea printr-o nouă perioadă de criză, care-i făcea munca aproape imposibilă, Ingeborg Bachmann se afla pe calea cea mai bună de a deveni primadonna assoluta a poeziei germane contemporane. Din această cauză Richter n-a vrut să renunţe la participarea ei. Urma să ne citească ceva duminică dimineaţa, la sfârşitul întâlnirii - doar ea şi nimeni altcineva. Venise cu o singură poezie, pe deasupra una destul de scurtă. Dar asta nu l-a împiedicat pe Richter să-i regizeze atent apariţia. Care într-o măsură încă mai mare decât la Castelul Elmau s-a transformat într-o ceremonie sacră, de data asta una deosebit de penibilă, fireşte.

A citit poezia Cuvinte, voi. Poezia are 37 de versuri şi începe astfel: ŤCuvinte, voi, veniţi în urma mea!ť Este o poezie nereuşită, aşa cred, o poezie proastă. Lectura n-a durat decât puţine minute, după care s-a lăsat o tăcere ciudată. Să fi fost un semn de înaltă consideraţie? Sau mai degrabă de stânjeneală? Richter n-a aşteptat mult şi-a spus: ŤPropun ca Ingeborg să mai citească o dată poemul ei.ť Toţi au fost de acord în tăcere, dar

s-au întrebat ce avea să mai urmeze după asta. După a doua lectură Richter i-a surprins pe cei prezenţi cu o remarcă echivalând cu o directivă şi pe care n-o mai auzisem niciodată la o întrunire a ŤGrupului 47ť: ŤPropun ca acest poem să nu fie supus unei discuţii critice.ť Oare de ce? Pricina să fi fost măiestria copleşitoare a poemului? Numai poeta ar fi putut crede aşa ceva. ş...ţ

În decembrie 1968 am întâlnit-o la Roma. }inusem la Institutul de Cultură German o conferinţă pe tema foarte îndrăgită

pe-atunci: Rolul scriitorului în Germania divizată. La recepţia care a urmat la Ambasada RFG a venit spre surprinderea mea şi Ingeborg Bachmann. Am stat amândoi puţin şi-am plecat de-acolo împreună. Ne-am petrecut câteva ceasuri în diverse localuri din centrul oraşului. În mod ciudat nu-mi mai amintesc ce-am discutat noi doi atunci, îmi amintesc în schimb bine înfăţişarea ei. În cei trei ani ce trecuseră de la ultima noastră întâlnire poeta se schimbase foarte tare: Ingeborg Bachmann îmbătrânise vizibil, faţa îi părea marcată de o boală. Purta o rochie de culoare deschisă, cam extravagantă, foarte scumpă după cum s-ar fi zis şi care mi s-a părut mult prea scurtă. Vorbea gânditor şi cât se poate de aşezat, totuşi nu se controla prea bine. După asta n-am mai revăzut-o niciodată pe Ingeborg Bachmann.

Dar am mai avut o păţanie legată de ea, chiar dacă de cu totul altă natură. În martie 1971 am ţinut nişte cursuri la Universitatea din Stockholm, fără însă a-mi întrerupe munca la ŤDie Zeitť. M-am apucat să scriu un comentariu amănunţit la romanul Malina, recent apărut - primul roman scris de Ingeborg Bachmann. Fusese precedat de o lungă tăcere de zece ani a autoarei. Astfel de pauze, de regulă discret-dramatice, sunt înregistrate atent de cei ce participă nemijlocit la viaţa literară - unii scriitori se arată îngrijoraţi, mulţi sunt dornici de amănunte senzaţionale, cu toţii sunt curioşi. Căci majoritatea scriitorilor tocmai trec printr-o criză, sau au depăşit de curând o criză sau se tem de una nouă. De aceea ei gustă aproape cu voluptate criza unui coleg de-al lor.

Am citit romanul ca pe raportul poetic asupra unei maladii, ca pe psihodrama unei grele suferinţe. Am citit Malina ca pe o carte despre Ingeborg Bachmann. Povestitoarea din roman, care relatează lucrurile la persoana întâi, îşi dă seama că Ťsunt incapabilă... să mă servesc de lume în mod chibzuitť. Într-o scrisoare vorbeşte despre Ťgrozăvia nefericirii meleť. Aceste confesiuni ale personajului le raportam la autoarea însăşi. Retras în camera mea dintr-un hotel din Stockholm, am văzut-o în acel martie 1971 pe Ingeborg Bachmann apărând la un post de televiziune. Se străduia vizibil să nu ocolească nici una din întrebările ce i le punea un intervievator politicos. A vorbit despre Ťboala bărbaţilorť, spunând: ŤPentru că toţi bărbaţii sunt bolnavi incurabil... Toţi.ť Iar în Malina citeam: ŤMă simt copleşită, îmi pierd minţile, nu mai am nici o nădejde, înnebunesc.ť Am fost zguduit. Simţeam, bănuiam că pe Ingeborg Bachmann o pândeşte ceva cumplit - poate că un sfârşit groaznic, cine ştie dacă nu foarte curând. În minte îmi stăruia un vers de demult pe care nu reuşeam să-l uit. Mă chinuia necontenit, devenind o obsesie: ŤNu vreau să mă încarc de astă vină.ť Am hotărât să nu-mi mai închei cronica ce-mi fusese comandată la acest roman şi din care apucasem să scriu cam jumătate. Am comunicat redacţiei că dădusem greş cu Malina şi că abandonez lupta. Dieter E. Zimmer care conducea în acea vreme paginile literare ale săptămânalului ŤDie Zeitť a avut înţelegere pentru decizia mea.

Când Ingeborg Bachmann a murit pe 16 octombrie 1973 în împrejurări niciodată pe deplin elucidate, am fost rugat să-i fac necrologul. Am spus în el că socotesc câteva din poeziile culegerilor ei Timpul păsuit şi Invocarea Ursei Mari printre cele mai frumoase din câte s-au scris în secolul XX în limba germană. Şi am sfârşit întrebându-mă, cu regret, oare de ce nu-i spusesem asta niciodată lui Ingeborg Bachmann.

Un oaspete de onoare dubios e istoricul Joachim Fest l-am cunoscut în 1966 în casa primitoare a unor cunoscuţi comuni care locuiau într-o suburbie a Hamburgului. Lucra pe-atunci la Radioteleviziunea Nordgermană unde răspundea de emisiunea de actualităţi tv ŤPanoramať. După asta ne-am mai întâlnit ici-colo, am mers împreună ocazional la nişte spectacole de teatru şi curând am început să ne vizităm reciproc. Treptat s-a produs între noi o apropiere din care s-au închegat apoi nişte raporturi întrucâtva mai neobişnuite - o vremelnică prietenie care, dacă se putea numi cu adevărat prietenie, vădea de partea lui Fest două lucruri: o căldură sinceră, marcată însă de o anume reţinere, de o atitudine excesiv de ceremonioasă. În raporturile cu mine n-a renunţat decât foarte încet şi niciodată pe deplin la această atitudine (de care cum bănuiesc era un pic mândru), fie pentru că nu era în stare de asta, fie pentru că n-a vrut s-o facă. ş...ţ

Ne-am întâlnit tot mai des şi convorbirile noastre telefonice au devenit tot mai lungi, mai ales în ceasurile de seară când, istoviţi după munca încordată şi solitară la masa de scris, tânjeam amândoi nu atât să ne odihnim, cât să schimbăm în linişte idei despre problemele care ne frământaseră în timpul zilei. Scriam pe atunci la o cărţulie cu titlul Scriitori turbulenţi. Evreii din literatura germană, în timp ce Joachim Fest lucra la un volum important în toate privinţele, Hitler. O biografie.

Încă mai înainte ca Fest să încheie această monografie, i s-a propus să se ocupe în calitate de coeditor al ŤFrankfurter Allgemeineť de paginile culturale ale ziarului. Propunerea era desigur onorantă, însă, ce-i drept, nu prea atractivă. Căci la ŤFrankfurter Allgemeineť nu există nici un redactor-şef ori redactor-şef adjunct, în schimb şase sau, ca acum, cinci editori - şi se ştie că de regulă soliştii cu adevărat importanţi nu se mulţumesc să cânte într-un sextet sau cvintet.

Fest avea totuşi motivele sale (foarte diferite, de altfel) să accepte propunerea ce i se făcuse. M-a informat despre decizia sa şi m-a întrebat totodată dacă n-aş fi dispus să plec de la ŤDie Zeitť şi să merg împreună cu el la ŤFrankfurter Allgemeineť pentru a prelua acolo conducerea redacţiei de literatură. Nu mă aşteptasem la asta, dar n-am ezitat nici o clipă şi i-am răspuns că primesc. ş...ţ

La începutul lui septembrie 1973 a apărut cartea lui Fest despre Hitler. Cu acest prilej Wolf Jobst Siedler, editorul monografiei, a organizat o mare recepţie la vila sa din Berlin-Dahlem. Tosia şi cu mine am fost şi noi invitaţi, cu siguranţă că la propunerea lui Fest. Eram ambii în cea mai bună dispoziţie. Dar abia intraţi în vestibulul locuinţei spaţioase şi elegante, am zărit prin uşa întredeschisă dând într-una din camere ceva ce aproape că ne-a tăiat răsuflarea: câteva persoane se întreţineau animat cu un domn prezentabil aflat în centrul lor, purtând un costum impecabil de culoare închisă, şi care se apropia de şaptezeci de ani. Gazda îl trata cu o mare politeţe, ba chiar cu o deferenţă deosebită. După toate aparenţele, nu Joachim Fest era oaspetele de onoare al serii, ci acest domn liniştit foarte simpatic.

Tosia a pălit. Şi nici eu nu m-am mai simţit deodată în largul meu. Era limpede că nu ne rămâneau decât două posibilităţi: ori să rămânem în ciuda oaspetelui de onoare, ori să părăsim pe loc eleganta vilă, ceea ce fireşte că ar fi echivalat cu un scandal. Am luat fulgerător în consideraţie aceste opţiuni, dar mai înainte să pot întreprinde ceva chestiunea s-a şi decis: Siedler s-a apropiat de noi pentru a ne conduce politicos şi totodată energic spre oaspetele de onoare, care la rândul său ne-a venit câţiva paşi în întâmpinare. Ne-a salutat ca pe nişte vechi prieteni - da, chiar aşa, ne-a salutat cu deosebită căldură.

Acest domn de treabă era un criminal, unul din cei mai îngrozitori criminali de război din istoria Germaniei. Care era răspunzător de moartea a nenumăraţi oameni. Până nu demult se mai numărase printre intimii şi colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Adolf Hitler. Fusese condamnat de Tribunalul Militar din Nürnberg la douăzeci de ani de detenţie. Vorbesc de Albert Speer.

Nu mai ştiu despre ce am discutat împreună. Dar orişice aş fi spus, Speer dădea aprobator şi plin de bunăvoinţă din cap, de parcă ar fi vrut să spună: concetăţeanul evreu are dreptate, concetăţeanul evreu e binevenit. Dacă nu mă-nşel, pe o măsuţă din apropiere se afla aşezată pe o cuvertură de catifea cartea a cărei apariţie era sărbătorită aici şi acum - un volum de 1200 de pagini.

Pe coperta neagră era tipărit cu litere mari, albe titlul concis: Hitler. Era limpede ce vroia să sugereze prezentarea grafică a cărţii, ce semnaliza ea în mod decis: patos şi monumentalitate. Iar Speer se arăta vădit satisfăcut de asta. Zâmbind şiret, a privit cartea ce odihnea pe măsuţă cu un fast solemn şi a spus rar şi apăsat: ŤEl ar fi fost mulţumit, da, lui i-ar fi plăcut.ť

Dacă am încremenit de spaimă? Dacă m-am răstit şi l-am chemat la ordine pe acest ucigaş care glumea respectuos despre führer-ul său? Nu, n-am făcut nimic din toate astea, ci am tăcut oripilat. M-am întrebat însă ce fel de om poate fi editorul şi publicistul Wolf Jobst Siedler, adică gazda noastră din acea seară, care socoteşte de cuviinţă să-l invite pe Albert Speer şi, o dată cu el, şi pe noi, probabil fără ca măcar să-i fi trecut prin minte că ar fi trebuit să ne anunţe cu cine ne vom întâlni în casa lui.

La urma urmei, însă, ce mă interesa pe mine Siedler, care nu fusese niciodată prietenul meu şi nici nu avea să devină? Dar mai era la mijloc şi Fest, care cu siguranţă ştiuse că la această recepţie printre invitaţi avea să se afle şi Speer. Cum de nu mă avertizase sau barem încunoştinţase de prezenţa acestuia? Cred că ştiu de ce: pesemne că nici nu se gândise că, pentru a mă exprima voalat, aş putea avea rezerve să strâng mâna unuia din naziştii de frunte şi să mă aşez cu el la masă.

De ce nu se gândise? Poate pentru că Joachim Fest este un om a cărui preocupare excesivă pentru sine însuşi se transformă în egoism şi uneori de-a dreptul în cruzime, având deseori ca urmare lipsa unui interes mai profund pentru oamenii din jurul său. Îl învăluie o aură de răceală, un strat protector, de care în mod vădit are nevoie. Şi pentru că aşa stau lucrurile, se mândreşte cu această răceală. Să fie ăsta cinism? Nu l-am întrebat niciodată pe Fest dacă se consideră un om cinic. Am însă bănuiala că, dintre toate reproşurile ce i s-ar putea aduce, acesta i-ar fi cel mai drag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara