Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Marele şarg de Simona Vasilache


Imagine, plăcută, de arhivă literară: o femeie într-un tren în mers, prin gări necunoscute ei, cu ochii la amintiri care fug şi, pe-alăturea cu drumul, un cal bălan ca tinereţea, care-i vine şi-i pleacă de sub fereastră. Aşa o stampă, scoasă din timpul vacanţelor la moşii, cînd se putea scrie, fără grijă, despre melancoliile între două halte, de doamnă păţită, cu voaletă, iscă, azi, oarece suspiciuni. Mai ales că inactualitatea, pată grea, a ros, în anii '70-'80, prestigiul romanelor de iubiri provinciale, caline, încete. Proteguite de un geam de seră. În schimb, dacă-n aceeaşi ramă Biedermeier aşezi frînturi de-amoruri inegale, nepăsătoare şi iuţi, de juneţe, pe urmă înciudate, siluite, apăsate de vremea călare, astfel că din ele şi din ei, oameni cu neputinţă de strîns la un loc pe la care a trecut aceeaşi femeie, se face o poveste de dragoste şi de putere, poţi scrie, şi-acum, proză ŕ la page, chiar dacă atît de suferind-delicată.

E, pe tema, ,la modă" cîndva, a ingineriei de suflete, recuperarea fără pietate, deşi cu poezie (a tinereţii, a amăgirilor...), a anilor trăiţi în România de prin '50 încolo, pe care o face Oana Orlea (adică Marioana Cantacuzino) în cel mai recent roman al ei, scris în franceză, Alexandra iubirilor, de curînd publicat la Compania, în traducerea Elenei-Brânduşa Steiciuc . O ,alergare" cu trenul (şi, deopotrivă, o alergare de cai...), către vreo destinaţie mai mult decît vagă, pe locul de la geam, desfătînd-o cu priveliştea şargului gonind, îi dă Alexandrei răgazul să-şi socotească viaţa în amanţi. La cîţiva ani, la cîteva luni apare-un nume nou de care ia cunoştinţă o tînără prea trăită şi pe care-l pescuieşte, acum, între două ocheade prin compartiment, văduva bătrînă a atîtor aventuri. Acolo, în acel train de vie în care se tot schimbă călătorii (lung voiaj, sau poate i se pare ei...), care trece cu bine de-o alunecare de teren şi printr-un potop de vară trăgînd, în sfîrşit, la peronul deplinei, ultimei singurătăţi, vine la bal, printre fete cu laptop şi domni cu celulare (semnele subtile ale timpului...) o lume fanată, scăzută de iubirile de serie. De duzină. În deschiderea-închiderea ochilor, ba aici, ba acolo, joacă un trecut de două feluri. Unul gol, drapat cu poveşti bine scrise, a căror faţă, ca faţa societăţii, se urîţeşte din ce în ce, trecînd de la amoruri de artişti, în case vechi, care dispar, la însoţiri vulgare, pe şantier, apoi la iubiri contra uitare. Şi zvonurile, învinuirile vinovate, false (de citit tulburătoarele pagini despre Equus, ,dragostea mea" şi despre cumplitul secret al manejului în flăcări din care fostul proprietar, rechemat ca antrenor, a putut salva un singur cal, poate acela, ireal ca un vis, ce se ia la întrecere cu trenul...), tot ce trebuie pentru a construi imaginea din interior, mică, dar nu mai puţin înspăimîntătoare, a deceniului şase. O vreme cînd, înţelegi din cartea Oanei Orlea, oamenii se iubeau pe sponci, cît să reziste. Pe urmă, altă şi-altă iubire surogat. ,Ceaţa! A trăi în ceaţă...".

Acesta e primul trecut, meşterit ca un covoraş, la fostele ore de lucru manual, din fîşii de ,glasată" multicoloră. Stă, cu ,portretele" lui, mărturie de cum poţi să faci un alt catastih al amorului, sau cîtă bună literatură poate ieşi, ca diamantele artificiale, din cenuşă. Celălalt îl aduce, ca pe o chiciură, în vagonul de tren, Coralia, ,prietenă" veche. Femeia cu păr roşu şi dinţii rari e o ştimă a bunăvoinţei de care nimeni n-are nevoie. A apărut într-o noapte pustie, pe şoseaua pe care Alexandra şi Ludovic (unul din atîţia...) tocmai scăpaseră, neatinşi, dintr-un accident, îmbiindu-i cu găzduire şi vin. Încerca, atunci, ca şi acum, cînd e un fel de înger păzitor al căilor ferate, purtîndu-le de grijă (inutil...) călătorilor, să lege conversaţie. Cu ea, Alexandra, care a acceptat totul, pe care trecutul dintîi a lecuit-o de mîndrie şi i-a scurtat pînă i-a desfiinţat perioadele de doliu după iubiri, cel mai adesea, terminate prost, fiindcă trebuia, de fiecare dată, să se proptească într-un următorul, exersează, în fine, refuzul făţiş. Dintotdeauna, de fapt, s-a opus, luînd caruselul de amoruri drept un generator de energie subvitală, dar nevoind să-şi amintească de Coralia, chiar dacă ştie bine de unde s-o ia, începe să fie selectivă, şi autoritară, faţă de-acest trecut al ei. Prezentul, cu luptele lui ridicole, pentru prestigiu şi acceptare în societatea (înaltă...) a unui compartiment de tren aruncă, în bălţile (topitu-s-au zăpezile de altădată...) vechilor relaţii plase de fineţuri diferite. Alexandra şi bărbaţii ei fac o reţea din care Oana Orlea ciupeşte firele cele mai elastice croşetînd, cu ele, alte scenarii. Povestea unor poveşti neterminate, neîncepute. Cu domni şi bărbaţi de rînd. Nu ştii, într-un roman în care viaţa trece, în fuga trenului, la o fereastră, şi soarele bate din partea nepotrivită, de unde vin numele şi întîmplările lor. Unde pleacă. Într-atît de priceput îi scoate, fără să dea nici o clipă impresia că-i înşiră doar ca să-i iasă pasienţa, Oana Orlea din scenă.

O carte, fără patetisme sau, mai rău, dulcegării, despre un soi de amanet nesolvabil, la care gajezi sentimente, destine. Nu Marioana, nici Oana, ci Alexandra, o a treia femeie purtînd, în voiajele ei multe şi lungi, cu trenul (noi ,intrăm", din întîmplare, doar în gîndurile şi grijile unei bucăţi de drum), cîte ceva din amîndouă, ţine, prinsă între locomotiva care te duce şi calul pe care, strunindu-l, îl duci, socoteala unei vieţi de navetă. Aceeaşi lume amestecată, a ratelor, sau a caselor între care călătoreşte, per pedes, cine ştie ce croitoreasă, boierie, mahala, paradoxuri de lume bezmetică, în declin. Doar că naveta e din om în om, din ameninţare în ameninţare (e o vînătoare acolo, cu microfoane şi urmăriri, din care dragostea, cu trădările ei, e partea cea mai neînsemnată...), din iluzie în iluzie. În final, o stabilitate de peneplenă, de cîmpie care rămîne după ce totul a fost erodat. Un şes pustiu, prin care aleargă, incredibil, ameninţat să fie, din clipă-n clipă, luat în bot de locomotivă, un cal.

Experienţe nefireşti, legături chircite, ca, bunăoară, dorinţa mamei, moartă în închisoare, de-a-şi lăsa fiul în grija fostei colege de celulă, scăpată. ,Tînăra neghioabă care sînt eu acolo, în prezentul trecutului", începe să trăiască. Şi a trăit, sfidînd, acum, de la sigură distanţă teoriile unui om care povesteşte dar nu, nu-şi mai recunoaşte pielea de-altădată: ,De data asta, nu eu, ci neghioaba se vîră pe fir, îmi dă cu tifla, hai, băbătie, trage-i un comentariu!". Gîlceavă, bine făcută din efecte de text, între femei ieşite una din alta, fără să mai poată intra, vreodată, la loc şi, mai ales, umorul lancinant al păgubaşului. Comedia comediei cu neveste fericite. A timpului complice şi-a decrepitudinii joviale. Dacă ceva, cineva i-ar putea aduce înapoi şi Alexandra s-ar mai vedea cu oricare dintre iubiţi, caii ei de bătaie, care au amuzat-o, au răsfăţat-o, au umilit-o, peste toate au ţinut-o în viaţă, s-ar închega, pesemne, conversaţia ştiută de mult: ,Cum, doamna mea, porţi ochelari?" ,Ai pleşuvit, ţi-au căzut dinţii"... Tachinări de modă veche, pierdute, de pildă, printre experienţe ,de colectivă", cu un student la filozofie dînd în vileag ţăranii prinşi la furat de cartofi. Şi, într-o lume vag absurdă, ca aceea dintr-un tren de ciudaţi, care rătăceşte aiurea, schimbînd peisaje stereotipe, de carte poştală, cu teatre de cataclism, Alexandra transcrie amintiri-ventuză, post-scriptumuri restrînse la o viaţă de hazard, întocmită ca şi cum ar pune în operă (sic!) primul capitol dintr-un roman, apoi ar trece la altul, şi tot aşa: ,Ne-am privit: un bărbat şi o femeie îmbătrînind, cu pasiunea fizică în scădere, obosiţi de obstacolele peste care au fost obligaţi să treacă pentru a rămîne împreună. Doi căutători de comori dezamăgiţi după ce rătăciseră îndelung unul în trecutul celuilalt, în labirinturile amintirilor nedezvăluite, cărora nu le cunoşteam cheia." Remiză. Apoi ea, Alexandra, pleacă mai departe, fără pierzătoarele priviri îndărăt. Se uită, în schimb, împrejur şi ,totuşi, ce s-a întîmplat cu majoritatea tovarăşilor ei de călătorie? Cu puţin timp în urmă erau încă destul de mulţi, ceea ce o făcea să creadă că nu va rămîne singură şi fără ajutor cînd îi va veni rîndul să coboare." Asta speră undeva, în primele pagini. La sfîrşit, după ce băieţelul obez cu care stătea de vorbă pleacă, în locul ei, în barca de salvare pregătită pentru pasagerii trenului inundat şi furtuna îl duce cine ştie unde, îşi recunoaşte, sieşi, supravieţuitoarea atîtor iubiri, totuna cu femeia părăsită, cu amintiri prea tinere, la vîrsta ei, că ,ar avea atîta nevoie de un bărbat lîngă ea! Nu un superman, ci pur şi simplu un bărbat, puţin mai puternic decît ea, puţin mai curajos şi pe care să nu-l sîcîie nevoia de a plînge, aşa cum o sîcîie pe ea." Îşi dă iute seama, sub masca unei cochetării abătute, reţeta, admirabil urmată, a întregii cărţi, că ,toţi bărbaţii sînt atît de bătrîni acum, cu proteze de tot felul, cu prostatele operate sau operabile, cu grădini de zarzavat sau cuvinte încrucişate, cu ranchiuni şi regrete, cu virilitatea dusă pe apa Sîmbetei, cu amintirile împuţinate, cu răsuflarea greoaie, cu flamurile zdrenţuite, cu meseriile şi iubirile uitate." Un roman despre ,veterani" şi lume pustie, pe-o rînă, ca gospodăria unei văduve de război. Din tot avutul ,colectivizat", cu vieţi şi idealuri la grămadă, a mai rămas un cal şarg, nemuritor, Calul Apocalipsei...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara