Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Marele cîrpaci de Sorin Lavric

Dacă e să fim sinceri în privinţa impresiei pe care ne-o lasă big bang-ul - de departe cea mai cuprinzătoare teorie despre apariţia, evoluţia şi istoria universului - trebuie să recunoaştem că viziunea pe care ne-o propun fizicienii nu numai că nu ne place, dar chiar ne indispune. Cauza e de găsit în disconfortul pe care îl resimţim în faţa unei idei căreia nu-i putem găsi un loc în cadrul intuiţiilor noastre fundamentale: pur şi simplu simţim că ea nu se potriveşte reprezentării pe care o avem despre lume. E ca şi cum ni s-ar pune la îndemînă o unealtă căreia, neştiind să-i dăm o întrebuinţare, i-am imputa că ne încurcă. Căci după ce o viaţă ne-am deprins să vedem lumea după calapodul mitologiei creştine sau greceşti, sau în cel mai bun caz, după modelul mecanicii newtoniene - unde universul e static şi etern - nu ne vine vine uşor să lăsăm deoparte tiparele constitutive culturii noastre pentru a le înlocui cu o viziune deloc simplă şi, mai ales, incompletă.

Şi mai există un impediment: ideile mari au fost întotdeauna simple şi elegante, numai că fizicienii ne propun acum o monstruozitate doctrinară din care simplitatea lipseşte şi eleganţa nu e de găsit. Eufemistic vorbind, big bang-ul e o teorie incomodă. Sau, fără eufemisme, e o teorie urîtă şi nemulţumitoare. Numai că, dacă e să le dăm crezare specialiştilor - şi din păcate nu avem de ales -, ea e singura adevărată. E drept, nici ei nu o îndrăgesc prea mult, căci intuiesc că mintea omului nu poate asimila decît idei care îi sunt co-naturale - adică din aceeaşi paradigmă culturală - aşadar reprezentări care să nu zdruncine premisele subînţelese pe care ni se sprijină cultura. Dar n-au încotro: fizicienii acceptă big bang-ul fiindcă aşa le dictează experimentele şi predicţiile.

În schimb, în lumea umanistă a inteligenţelor neştiinţifice, o explicaţie mitologică despre originea lumii, oricît de exotică ar fi ea, este acceptată mult mai lesne decît o înlănţuire cauzală de tip fizic (aşa cum e big bang-ul), a cărei viziune, tocmai pentru că nu oferă consolări, motivaţii sau răsplăţi postume, ajunge să nemulţumească pe toată lumea. Şi astfel, de la artistul aflat în căutarea unor vedenii cît mai bizare şi pînă la arhitectul meşterind machete edilitare pe calculator, de la teologul dornic să-şi vadă religia confirmată şi pînă la filozoful care priveşte cu invidie aventura cosmologică, nimeni nu iese în cîştig de pe urma big bang-ului. Într-un cuvînt, o teorie inestetică care violează normele simplităţii şi frumuseţii ştiinţei.

Dacă e să facem socoteala motivelor pentru care umaniştii întîmpină teoria big bang-ului cu o crispare interioară, putem enumera nu mai puţin de cinci cauze. Să le luăm pe rînd. Primul motiv ţine de orgoliul breslei. Indiferent că e frumoasă sau urîtă, teoria ne dă de înţeles că suntem la cheremul fizicienilor. Iar ceea ce este şi mai umilitor este că suntem siliţi să-i credem pe cuvînt, deoarece nu-i putem verifica. E ca un război la care nu putem lua parte, deşi de deznodămîntul lui depinde optica pe care o avem despre univers. Mitologiile trecute şi filozofiile anterioare ies de pe scenă, lăsîndu-se umbrite de apariţia unei noi mitologii, la a cărei elaborare umaniştii nu-şi pot revendica nici un merit.

Al doilea motiv este psihologic: ne este mult mai la îndemînă să gîndim un univers staţionar, făcut o dată pentru totdeauna, guvernat de reguli neschimbătoare, cu o ierarhie precisă în interiorul căreia omul are o misiune de îndeplinit. Altfel spus, aşa cum ne-ar plăcea să trăim într-o casă avînd o fundaţie solidă şi stătătoare, scutită de riscuri seismice, tot aşa ar fi un prilej de încurajare să ştim că universul e o gazdă bună din partea căreia nu trebuie să te aştepţi la surprize dureroase. Din păcate, potrivit big bang-ului, universul nu numai că nu e staţionar, dar mai e şi plin de surprize traumatice.
Al treilea motiv e metafizic. Big bang-ul ne dă peste cap Weltanschauung-ul, adică acele supoziţii tacite şi atît de vitale fără de care senzaţia că respirăm aerul familiar al unei culturi proprii ar dispărea de tot. De pildă, big bang-ul acoperă de deriziune versiunile religioase privind geneza lumii. Pentru spaţiul creştin, între geneza Vechiului Testament şi geneza descrisă de fizicieni nu e nici o legătură. Caz în care, puşi să alegem între cele două variante, procedăm după cum ne îndeamnă instinctul: fie ne spunem că basmul genezei biblice trebuie gustat stilistic, dar nimic mai mult, fie ne spunem că fizicienii sunt supuşi erorii în aceeaşi măsură ca ceilalţi oameni, şi astfel jubilăm pe ascuns închipuindu-ne că big bang-ul este o confirmare a tezei creştine cum că universul a fost creat de Dumnezeu din nimic. Din nefericire, verdictul fizicienilor e revoltător: potrivit legii conservării energiei, e absurd să spui că din nimic apare ceva, motiv pentru care singura ipoteză admisibilă este să admiţi că la început a fost un punct de densitate infinită, acea singularitate stranie căreia îi recunoaştem existenţa, şi apoi tăcem. Căci dacă nu tăcem, nu ne rămîne decît să chibiţăm, oferind opinii diletante ce bat spre ridicol.

Al patrulea motiv: în secret ne dorim ca fizicienii să greşească. Le citim cărţile, luăm act de străfulgerările lor, şi apoi, amintindu-ne că vom muri, ne întoarcem la Biblie, spunîndu-ne că toată înţelepciunea fizicienilor e sminteală în ochii lui Dumnezeu şi că, prin urmare, tot geneza veterotestamentară reprezintă adevărul. În fond, evoluţia teoriilor fizice e atît de imprevizibilă, felul în care se succed şi se neagă una pe alta e atît de spectaculos încît, dacă mîine am afla că big bang-ul a fost infirmat de o nouă descoperire, nu am fi din cale-afară de miraţi. Ba chiar am trăi o secretă satisfacţie, la gîndul că ceea ce bănuiam s-a adeverit: fizica actuală e o peripeţie arbitrară căreia nu trebuie să-i acordăm încredere. Faptul că există o radiaţie cosmică de fond, veritabil vestigiu al exploziei iniţiale, faptul că efectul Doppler şi observaţiile lui Hubble dovedesc fără echivoc că universul este în expansiune şi că roiurile galactice se îndepărtează cu o viteză ce creşte proporţional cu distanţa dintre ele - toate aceste date nu ne pot afecta viziunea creştină. Acestea sunt detalii pe care le acceptăm cel mult teoretic, dar nu cu sufletul, şi tocmai de aceea le privim cu mefienţă. Mîine s-ar putea să aflăm că de fapt galaxiile se apropie şi că universul a intrat într-o etapă de contracţie accelerată. De altfel, fizicienii par nişte apucaţi luptîndu-se într-o arenă paralelă cu lumea noastră concretă, iar ecourile ce vin dinspre ei ajung la noi în formă deformată şi, de aceea, puţin credibilă.

Cînd Papa Pius al XII-lea a declarat la Academia Pontificală de Ştiinţe (22 noiembrie 1951) că modelul big bang-ului este o dovadă ştiinţifică a tezei creaţiei ex nihilo a lumii, fizicienii s-au speriat: căci Papa făcea exact greşeala pe care un teolog nu are voie s-o facă: să interpreteze ştiinţa în lumina unor principii teologice. "În scurt timp, poziţia Papei a devenit stînjenitoare pentru partizanii big bang-ului. Adversarii lor din tabăra stării staţionare au început să folosească discursul Papei ca să-şi bată joc de big bang. Fizicianul britanic William Bonner, de pildă, a sugerat că teoria big bang este o parte a conspiraţiei menite să susţină creştinismul: "Motivul ascuns este, desigur, acela de a-l introduce pe Dumnezeu în calitate de creator. Pare să fie tocmai prilejul pe care teologia creştină îl aştepta din secolul al XVII-lea, de cînd ştiinţa a început să detroneze religia din minţile oamenilor raţionali." (p. 321)

Al cincilea motiv ni-l oferă fizicienii înşişi: e vorba de insatisfacţa pe care unii dintre ei o încearcă în faţa big bang-ului. Mulţi dintre cei care au susţinut teoria opusă - cunoscută sub numele de "modelul stării staţionare" - au rămas pînă la capăt încredinţaţi că universul nu se poate comporta conform big bang-ului, la asta adăugîndu-se convingerea că lipsa de eleganţă şi de simplitate a acestei teorii sunt argumente indirecte ale falsităţii ei. De pildă Hoyle, fizicianul căruia îi datorăm de fapt numele de "big bang", a crezut pînă la sfîrşit că modelul stării staţionare e o teorie consistentă, simplă şi mai frumoasă decît varianta big bang-ului. "În 2001, Fred Hoyle a murit păstrînd ferma convingere că modelul stării cvasi-staţionare e corect, iar modelul big bang e fals. În autobiografia sa, Hoyle scrie: "A pretinde, aşa cum fac mulţi partizani ai modelului big bang, că am ajuns la graniţele teoriei corecte mi se pare pură aroganţă. Dacă mi s-a întîmplat şi mie să cad în capcana asta, a fost în scurte momente cînd m-am lăsat orbit de încrederea în sine, urmate inevitabil de o cumplită răzbunare." (p. 423)
O reacţie asemănătoare a avut cosmologul Dennis Sciama, care, silit să accepte dovezile experimentale ce pledau pentru valabilitatea big bang-ului, a mărturisit: "Pierderea teoriei staţionare mi-a pro­vocat o mare tristeţe. Teoria stării staţionare are o frumuseţe desăvîrşită pe care, dintr-un motiv de neînţeles, arhitectul univesului pare s-o fi ignorat. Universul este în realitate opera unui cîrpaci, iar noi va trebui să scoatem din el tot ce-i mai bun." (p. 371)
Ieşit din mîna unui cîrpaci sau, dimpotrivă, a unui meşter căruia nu am reuşit încă să-i intuim măiestria, universul arată deocamdată aşa cum ni-l descrie teoria big bang-ului. Cartea lui Simon Singh pre­zintă modul cum, de-a lungul ultimului secol, fizi­cienii au ajuns treptat, pe baza experimentelor şi descoperirilor, la actualul model de geneză a uni­versului. Genul de carte pe care, chiar dacă în sinea ta o deteşti pentru lipsa ei de smerenie, n-o poţi totuşi ignora.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara