Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Marele căutător al adevărului de Lev Kobylinski-Ellis

Textul care urmează este prescurtarea unor amintiri publicate în anul 1928 de o obscură revistă din Breslau. Autorul lui, poetul, criticul şi aventurierul spiritual Lev Kobylinski (1879-1947), cunoscut sub pseudonimul Ellis, a fost una din cele mai stranii personalităţi de a doua mărime ale simbolismului rus de la începutul secolului XX. Rând pe rând adept şi propovăduitor entuziast al marxismului, al spiritualităţii medievale, al lui Baudelaire şi al antroposofiei lui Rudolf Steiner, el şi-a renegat succesiv toate aceste pasiuni şi revelaţii parţiale, pentru a-şi afla într-un târziu refugiul în sânul credinţei catolice, adoptate în anii exilului său elveţian. Talentul său, mult comentat de contemporani, de a imita şi de a caricaturiza cu o forţă de-a dreptul demonică figuri şi pesonaje se întrevede şi în pregnanţa cu care reînvie aici atmosfera inedită a unei întâlniri a lui Tolstoi cu elita ştiinţelor socio-umane a universităţii moscovite, în rânduri de o rară concentrare şi pregnanţă, în care figura marelui romancier transformat în mistic şi reformator social-religios apare evocată în întreaga ei bogăţie de nuanţe, contrazicând multe din stereotipurile legate de această latură a personalităţii scriitorului de la a cărui dramatică moarte s-au împlinit la sfârştul lui noiembrie o sută de ani.

N-aţi avea poftă, – mă întrebă profesorul meu D. –, să participaţi în seara asta la o discuţie destul de interesantă la mine acasă? Nimeni altul decât marele nostru Tolstoi, cu care eu, după cum ştiţi din discuţiile noastre, sunt în relaţii apropiate, m-a rugat să-i invit pe toţi specialiştii în ştiinţele sociale şi economice ai universităţii noastre care vor să-i audă o mică expunere. Vrea să vorbească despre o problemă care acum îi preocupă pe toţi şi care reprezintă în acelaşi timp tema principală şi specială a muncii noastre ştiinţifice.

– Ce veţi face – întrebai deodată –, dacă o să vă ceară părerea onestă despre expunerea lui diletantă? Profesolul D. zâmbi pe jumătate ironic, pe jumătate gânditor. Tăcu. În cele din urmă văzui pe chipul lui semne de tulburare, sprâncenele îi tresăreau nervos... şi nu-şi găsea cuvintele, dar răspuns n-am primit.

Sunetul unei sonerii, unul cu totul obişnuit, nu deosebit de tare. Nu ştiu de ce am tresărit. Profesorul D. se zăpăci şi mă privi neputincios. Era dintr-o dată complet pierdut, părea micşorat, de-a dreptul ridicol. Mă cuprinse atunci o dorinţă irezistibilă de a deschide eu însumi uşa şi a-l lăsa să intre.

Mă grăbesc spre camera de oaspeţi, în care savanţii se adunaseră şi aşteptau liniştiţi şi serioşi să audă „expunerea lui smintită şi diletantă” – toate stelele de prima, a doua şi a treia mărime ale universităţii noastre. Ce îi atrăgea oare? Curiozitate? Plictiseală? Sau poate amintirea dulce-bolnăvicioasă a scumpei, sfintei copilării, indisolubil legate de numele lui Tolstoi, şi a primilor ani ai tinereţii? Amintirea sufletului lor de demult, încă proaspăt? Cu toţii erau convinşi că el va spune absurdităţi şi totuşi veniseră cu toţii aici împotriva voinţei lor şi îi aşteptau sosirea, împinşi de o misterioasă forţă şi lăuntric neliniştiţi. Abia am deschis uşa, că l-am şi zărit. Era exact aşa cum îl văzusem în nenumărate poze, părea doar puţin mai scund şi ciudat de nehotărât şi sfios. Ca un sărman, ca un cerşetor stătea Tolstoi în faţa uşii. Avea o manta veche, uzată şi sărăcăcioasă, fruntea şi ochii îi erau ascunşi sub o căciulă mare, de sub care i se zărea doar nasul gros, urât, neregulat şi roşu-îngheţat, iar de-a dreptul ciudată era impresia pe care o lăsa gura lui ştirbă. Mâinile şi le vârâse în buzunarele mantalei şi fruntea i se zbârcise de frig. Cum mă văzu, veni foarte repede spre mine, cu nişte paşi nobişnuit de lungi şi cu o neobişnuită uşurinţă; o clipă mai târziu se afla în antreu. Îşi scosese foarte repede mantaua şi căciula şi, aşezându-le la locul lor, ne păru acum un uriaş. Crescuse în faţa ochilor noştri. Ca un enorm stejar, molid sau cedru stătea deodată în micul antreu al casei de oraş. Era ca şi cum una din nenumăratele sale fotografii ar fi prins viaţă, s-ar fi mişcat şi ar fi luat forme uriaşe. Bluza lui simplă, cum purtau oamenii din popor, cizmele, brâul şi toate celelalte păreau pe el atât de simple, de naturale.

Odată cu intrarea lui în camera de oaspeţi, Tolstoi se transformă într-un conte desăvârşit. Felul lui politicos, aproape nepăsător-condescendent, de a da mâna cu o mişcare largă a braţului, privirea scurtă, analizând nemilos, pătrunzătoare, în acelaşi timp oficială şi uşor ironică, îndulcită de râsul bătrânesc, emoţionant de nobil al gurii sale fără dinţi – toate acestea erau atât de expresive şi complet aristocratice în stilul venerabil al vechilor saloane ruseşti ale epocii lui Nicolae I.

Îndată după primele minute de răceală formală, peste toţi participanţii se revărsă de la sine un val de sinceritate şi căldură spirituală. Orice rămăşiţe de formalism, de rutină exterioară fură într-o clipă uitate, frazele fade şi gesturile învăţate fură lăsate deoparte. Toţi discutau unii cu alţii prieteneşte şi în toate minele se arăta un râs sincer, prietenos. Era ca şi cum, la vederea şi în relaţia cu uriaşul bătrân în cizmele lui ţărăneşti, cu barbă gri, sprâncene severe şi blândul râs al bătrânei guri fără dinţi, fiecare din cei prezenţi s-ar fi trezit în chip misterios stăpânit de aceleaşi simţiri şi gânduri. Căci în pieptul fiecărui om mai trăieşte încă o sclipire din trecutul paradis al copilăriei.

Treptat se lăsă din nou liniştea. Aşteptarea, indecizia şi neobişnuinţa generală cu această nouă atmosferă, pe care el o produsese prin simpla lui prezenţă, ca şi conştiinţa unanimă a prăpastiei de netrecut dintre „el” şi noi ceilalţi – toate acestea îşi spuseră în cele din urmă cuvântul, ducând la o lungă şi apăsătoare tăcere generală.

Tolstoi însuşi întrerupse această tăcere. Tuşi uşor şi îl rugă pe tonul cel mai prozaic pe stăpânul casei să-i citească expunerea, întrucât el se simţea răcit şi din cauza răguşelii nu putea citi bine. „Vă rog, domnilor, hai să nu pierdem vremea.” –, încheie el, evitând de-a dreptul intenţionat orice efect. Din nou o adâncă, lungă tăcere. Scaunele erau aşezate la masă, ceaiul era pregătit, fumatul întrerupt începu din nou, ici şi colo mai tuşea câte unul, iar obişnuinţa îşi făcu iar loc. Abia mai târziu am înţeles întreaga simplitate, naturaleţe şi distanţare de orice fel de poză şi goană după efect, precum şi nemărginită veridicitate a lui Tolstoi. La primul moment favorabil de atenţie generală, el declară în modul cel mai prozaic: „Sunt răcit, domnilor”, şi încredinţează lectura expunerii, adică a predicii sale, profesorului D., lipsindu- se astfel de prima condiţie esenţială a „succesului”, anume de influenţa personalităţii sale irezistibile. Poate cineva să gândească o mai mare lepădare de sine, o mai sfântă simplitate, care să uite într-un asemenea grad de propria-i personalitate?

Lectura dură aproximativ două ore şi la sfârşit toţi erau plictisiţi. Spre sfârşit aproape nimeni nu mai asculta, cu toate acestea, din politeţe se prefăceau cu toţii că ar asculta, şi numai prin faptul că se evitau unul pe altul cu privirea, reuşeau să-şi reprime întrucâtva zâmbetul de superioritate. Partea ştiinţifică, istorică, statistică şi în general cea logică a expunerii erau foarte slabe. În mod sigur, impresia cuvintelor lui ar fi fost alta şi ar fi lăsat dimpotrivă senzaţia de noutate dacă Tolstoi ar fi vorbit el însuşi. Sigur, şi fără el se simţea în fiecare cuvânt marele lui suflet arzând, pentru care nu exista niciunul din pereţii obişnuiţi care separă suflet de suflet. El privea doar sufletele omeneşti şi însăşi viaţa naturii (pădurea, marea, câmpul) ca pe un singur întreg indivizibil, lăuntric conectat, şi, bineînţeles, în sufletul său plin de sensibilitate, trebuia să i se pară că în mod misterios această mare unitate a fiinţei se speria şi tremura, plângea şi se bucura în propriul lui piept, sub modesta bluză ţărănească. Marea taină, taina unităţii divine, posibilă numai în lumina creştinismului care dezvăluie adevărul, el nu o cunoştea.

Tolstoi n-a ajuns decât până la taina „Fiului Omului din Hristos”, la taina lăuntricei solidarităţi şi unităţi a creaţiei. În schimb, el simţea şi trăia această taină până la ultimele ei implicaţii, ca niciun altul dintre muritori, şi cel puţin această viaţă el ne-a predicat-o prin viaţa şi prin moartea lui.

De aceea nici nu i-a trecut prin gând să aplice vreun mijloc exterior, şi mai ales, nu s-a gândit la sine însuşi, la personalitaea lui. Realitatea s-a dovedit însă alta. Ascultătorii săi în redingote academice negre fumau, beau ceai, mâncau prăjituri şi căscau din când în când, în vreme ce tocmai despre ei era vorba. Cu un cuvânt: se simţeau plictisiţi.

Când profesorul D. ajunse la finalul lecturii sale monotone, unde cele mai sacre convingeri ale lui Tolstoi luau forma celor mai obişnuite lamentări (aşa mi se părea în momentul acela), şi era vorba despre faptul că sufletul uman rupt de natură este condamnat la pieire, apoi despre planurile unei mutări generale de la oraş la sat şi despre alte asemenea lucruri... atunci el începu să se bâlbîie, ca şi cum nu şi-ar fi crezut propriilor ochi. Buzelor lui le scăpă în final ceva de genul: Slavă Domnului, în sfârşit un ţărm. Lectura s-a sfârşit...

Atent, fără a întoarce ochii spre el – şi pe undeva mi se părea că el a remarcat acest lucru –, îl examinasem pe Tolstoi în timpul lecturii şi îndeosebi atunci când semnele plictiselii deveneau din ce în ce mai clar observabile. Cât de neobişnuit, cât de ciudat, şi totuşi cât de admirabil era acest om. Chiar şi în această seară i se puteau întrezări în trăsăturile feţei sale ceva sfânt, viu, adevărat şi pur. Întreaga lui fiinţă reflecta sfânta naivitate şi minunata simplitate a inimii care nu voia nimic altceva decât adevărul. Nu se temea câtuşi de puţin să pară ridicol şi ştia foarte bine că cei prezenţi îşi râdeau de el în sinea lor. Dar nu putea altfel. Acea forţă interioară care îl împinsese o viaţă întreagă l-a împins şi atunci spre această „plictisitoare” expunere. Îşi dădea şi el seama că venirea lui a fost un eşec, dar nemulţumirea provocată de acesta din urmă, care ce-i drept era clar perceptibilă, nu-i altera nici calmul, nici bunătatea; cel mult îl făcea să stea la masă încă şi mai maiestuos decât de obicei, şi să aibă o privire încă şi mai severă. Învârtea în mâini capacul de porţelan al zaharniţei şi în felul acesta îşi exprima puţin o vădită nemulţumire.

Deodată Tolstoi se ridică, se îndreptă în întreaga sa statură de uriaş, şi rugă adunarea să-i împărtăşească în puţine cuvinte întregul adevăr, şi nimic altceva decât aceasta, despre expunerea lui. Era ceva mişcător, suferind şi în acelaşi timp ameninţător în aceste cuvinte. Apoi se aşeză din nou, tuşi scurt şi începu iarăşi să învârtă capacul. În sală se aşternu o lungă şi profundă tăcere.

N-am reprodus aici în detaliu cuprinsul expunerii lui Tolstoi şi tot aşa n-am să redau nici discuţiile total lipsite de conţinut care i-au urmat. Nimeni nu-l înţelegea pe celălalt. Despre orice era vorba, numai nu despre motivul pentru care marele poet şi predicator al unităţii lăuntrice a oamenilor venise aici în această societate a „sufletelor moarte” şi a ştiinţei zadarnice.

În sfârşit îmi veni şi mie rândul. Tolstoi mă numise în cursul conversaţiei pe un ton curios-oficial „tânărul domn” şi-mi ceru şi mie părerea. Înţelesesem: cu Tolstoi nu se putea vorbi decât sincer; şi totuşi simţeam pe de altă parte că din contră, nu i se putea spune întregul adevăr fără a-l răni. Pe de altă parte, în seara aceea îl îndrăgisem, aşa cum din cea mai timpurie tinereţe îl iubisem în operele sale şi aşa cum îl voi iubi şi cinsti totdeauna. Aşadar, i-am spus de-a dreptul că n-am să-i răspund, căci credeam că era cu neputinţă. Tolstoi mă scrută cu privirea lui tăioasă, penetrantă, şi înţelese imediat. Ochii lui străluciră ceva mai blând, iar nemulţumirea lui manifestă, copilăresc-emoţionantă, începu să se mai atenueze puţin. Apoi mă întrebă cu un râs aproape familiar, matern: „De ce nu vreţi să spuneţi totul?”

Atunci mă cuprinse strania dorinţă, amestecată cu zel tineresc şi studenţesc, de a-l pune pe el însuşi la încercare: „Dar oare poate cu adevărat cineva să spună totdeauna de-a dreptul ce gândeşte?” „Da”– răspunse Tolstoi aproape cu brutalitate –, „totdeauna şi în orice condiţii. Tot ceea ce gândeşte, adevărul mai presus de orice.” Din vocea lui răsuna o forţă ascunsă şi un reproş amar la adresa noastră a tuturor. Între timp oaspeţii se ridicaseră de la masă, scaunele fuseseră date la o parte şi în aer se ridica un nor de fum. Am observat că doar noi doi rămăsesem aşezaţi şi-mi veni o idee stranie: „Spuneţi-mi, dragă Lev Nikolaevici, (l-am întrebat, şi am simţit cum privirea- i pătrunzătoare, dar binevoitoare se îndrepta asupra mea), sunteţi pregătit să-mi confirmaţi aici, în faţa tuturor, că nu este îngăduit să faci serviciul militar, aşa cum scrieţi în cărţile dumneavoastră?” Auzind asta, ochii i s-au aprins cu o strălucire irezistibilă, aproape fanatică. Îşi puse mâna caldă, grea pe umerii mei şi repetă cu un glas pe care părea să nu şi-l mai stăpânească prea bine – se putea observa clar că vroia să fie auzit de toată lumea –, „da, prietene, vă confirm exact ceea ce am scris, vă sfătuiesc direct să refuzaţi acest aşa-numit serviciu militar, indiferent ce şi cum s-ar putea întâmpla.” Şi cu un glas încă şi mai puternic, aproape strigând, mai spuse încă o dată – şi bătu în acelaşi timp cu pumnul lui puternic în masă: „Adevărul mai presus de orice.”

Înfierbântat, i-am răspuns: „Chiar dacă aş fi împuşcat pentru refuzul meu?” „Da, chiar şi atunci. Nu despre viaţă este vorba, ci despre suflet şi adevăr,” răsună clar şi ferm răspunsul lui. Această strălucire a ochilor mi-a rămas fixată în amintire mea ca un episod deosebit de neobişnuit al acestei seri atât de bogate în evenimente remarcabile.

Îndemnul lui Tolstoi de a refuza serviciul militar rămase la fel de fără protest, ca şi afirmaţiile expunerii sale cu caracter mai pronunţat emoţional. Din nou îl înconjurară cei prezenţi şi mai multe glasuri i se adresară în acelaşi timp. Eram nespus de agitat, la fel şi întreaga adunare cu bătrânul uriaş în mijlocul ei. Mi-au rămas în memorie doar vorbele lui Tolstoi: „Mai bine miaţ i spune în faţă că sunt pur şi simplu un bătrân fără minte, dacă într-adevăr asta credeţi.” Cu aceste cuvinte el sparse inelul magic al minciunii şi reuşi să creeze o nouă atmosferă prietenoasă, iar cei prezenţi începură din nou să râdă ca în prima clipă a apariţiei sale. Ne învinsese. Ne-a învins prin personalitatea lui, la fel cum moral a câştigat pretutindeni şi totdeauna, prin absoluta lui sinceritate. Expunerea era „iertată” de cei prezenţi, iar discuţia începu abia acum să se anime cu adevărat. Tolstoi era şi el transformat; începu să povestească din viaţa lui. Era foarte târziu când am plecat, şi toţi erau la sfârşit sincer entuziasmaţi de el.

Prezentare şi traducere de Ciprian Niţişor şi Mihnea Moroianu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara