Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Marginalitatea fericită de Andreea Deciu



"Dacă ai noroc, nu trebuie să te avănti prea departe pentru a te regăsi," scrie Iso Camartin, undeva pe la mijlocul volumului său de eseuri Reflectii de la Sils-Maria. O privire de pe acoperisul Europei, o carte superbă, greu de tradus, din fericire mestesugit adusă din condei de Magdalena Popescu-Marin, pentru Editura Humanitas. Citind eseurile lui Iso Camartin, ai sentimentul că aceste vorbe i se potrivesc, ăn primul rănd, autorului ănsusi. Un om norocos, cu alte cuvinte, care s-a găsit si continuă să se regăsească atăt ăn lumea micii culturi din care vine, si pe care face eforturi să o descopere si pentru altii, retoromana, căt si ăn ăntreaga Europă, ăn care călătoreste mănat de curiozitatea de a vedea pur si simplu cum arată alte locuri, dar nu o curiozitate reductivă si asimilatoare, ci una sinceră, ca atare sursă inepuizabilă de bucurii si minunări. Oricăt de mult i-ar displăcea lui Iso Camartin cuvăntul "identitate", pe care ăl consideră prea la modă, si prin urmare cumva pretentios, acest volum are ăn centru tema identitătii. Identitatea ănteleasă nu ca sumă de predispozitii naturale, ci mai curănd construct migălos, selectie constientă atăt a elementelor unei istorii sau traditii reale, căt si ale uneia imaginare. Călătoria este toposul ideal pentru o astfel de conceptie identitară, ăn măsura ăn care ea presupune un proces de căutare si acceptare, dar ăn subsidiar si unul de asteptare si proiectie fantastică.

Desi nu despre călătorii e vorba ăn Reflectiile de la Sils-Maria, fără să vreau mi-l ănchipui pe autor ăn ipostaza de drumet, cutreierănd Europa, gata oricănd să poposească acolo unde ăl ămbie inima. Eseurile lui constituie un fel de parcurs intelectual, cosmopolit prin dezinvoltură, si foarte intim totodată, prin calmul tonului, aproape confesiv uneori, si totusi detasat. Este calmul cuiva care a deprins, privind lumea de la ănăltimea unui acoperis imaginar, dar si real, platourile engadineze din valea Innului, ăn localitatea Sils-Maria, lectia relativismului identitar, morala liniei subtiri, granita, care separă un teritoriu de celălalt, o tară de alta, un om de vecinul lui. Fiecare vede lumea de pe propriul său acoperis, declară Iso Camartin, un acoperis care nu trebuie să fie neapărat Pamirul pentru a ne da acea viziune limpede si cuprinzătoare asupra universului. Acoperisul lui este la Sils, pe malul Innului. Nu am fost niciodată ăn Elvetia, asa că nu-mi pot ănchipui lumea văzută de acolo decăt cu ajutorul lui Iso Camartin. Dar ămi pare o lume foarte senină si cumpătată totodată, tolerantă si bucuroasă să ăsi afirme micile idiosincrazii ăn egală măsură. Alegerea Silsului o dovedeste, căci autorul nu e născut pe malul Innului, ci la izvoarele Rinului. Acoperisul lui, asadar, e "ăn curtea vecinului", nu ăn propria ogradă. "Puteam la fel de usor să-mi construiesc acoperisul lumii la izvoarele Rinului", sustine Camartin. Cei mai multi dintre noi o fac, pentru că e cumva ăn firea lucrurilor să ăti transformi ăn punct de referintă spatiul ăn care ai venit pe lume, care ăti este cel mai familiar. Dar caracteristica grisonilor, grup din care provine autorul acestor eseuri, este tocmai faptul că lumea lor e, de fapt, o granită ăn sine, un pliu, cum i-ar spune Deleuze, o ăntrepătrundere a mai multe universuri, care obligă la multiplicitatea perspectivei. Grisons (Graubuenden) e plasat la granita dintre nordul si sudul Europei, la un ceas de mers cu autobuzul postal de peisajele meridionale, si mai putin de atăt, probabil, de strălucirea elegantă a piscurilor alpine. Pentru Nietzsche, Sils-Maria avea "un amestec de blăndete, grandoare si mister" care l-a convins să ăl aleagă drept loc de răgaz pentru scrierea celei de-a doua părti din Asa grăit-a Zarathustra. Pentru Iso Camartin, este locul unde e deopotrivă acasă si departe. La urma urmelor, aceasta este esenta acoperisului ca metaforă: odată cătărati pe el, săntem ăncă prinsi de pămănt, prin rădăcinile noastre cele mai temeinice si intime totodată, casa, si totusi pe punctul de a ne desprinde, prin forta simplei aspiratii de a cuprinde lumea si văzduhul, aspiratia care ne-a si adus acolo.

Cu toate acestea, prea putine aflăm despre Sils-Maria din eseurile lui Iso Camartin, asa cum acoperisul nu ne atrage niciodată privirile, pentru că ele sănt deja plecate ăn depărtări, rătăcesc ăn jur, hipnotizate de distantă, incapabile să mai repereze punctul din care au pornit. La fel, Sils-Maria devine, ăn scrierile cuprinse ăn acest volum, spatiu simbolic de initiere ăn călătorie, de descoperire a ămprejurimilor, nu a sa. Camartin scrie pagini splendide despre o filozofie a cotidianului intercultural, dacă ăi pot spune astfel. Adică alcătuieste un fel de glosar de concepte familiare, simple, si totodată sofisticate, cu imens potential teoretic si filozofic: vecinul, podul si drumul, taciturnul. Camartin glosează si pe temele "grele", consacrate, precum cele legate de religie si tolerantă culturală, ori de xenofobie, evolutia limbilor, tabuuri culturale, semnificatia unei culturi populare. Mie ănsă cel mai mult mi-au plăcut eseurile despre ceea ce numeam un cotidian intercultural. Simmelian ăn subtilitate, dar mai agreabil stilistic prin ănsăsi forta formulei la care apelează, Iso Camartin elaborează o rafinată hermeneutică interculturală reflectănd la rostul si morala celor mai simple gesturi ale fiecăruia dintre noi, comise fată de ceilalti. Vorbind despre granită, de pildă, eseistul se revoltă citind definitia din Meyers Konversationslexicon: "sfărsitul unui lucru care ăncetează dincolo de ea." Dar, desi amuzat si indignat totodată de absurdul unei asemenea definitii, Camartin recunoaste, mărturisindu-si propria experienta, că există o evanescentă a granitei care desfide tocmai functia ei. Cum stim, de pildă, că am trecut dintr-o tară ăn alta? Vamesul este cel ce ne atrage atentia, dar ăn absenta lui nu ne-am putea da, probabil, niciodată seama. Granita este, o dovedeste chiar impasul definirii ei, o efigie a separării si contiguitătii deopotrivă: ea marchează un sfărsit a ceva, dar acest ceva capătă consistentă tocmai ăn virtutea sfărsitului său. Devenim constienti de o limbă, o cultură, un specific national, mai cu seamă dincolo de granitele sale, astfel se explică de ce patriotismul este, adeseori, remuscarea si dorul exilatilor. Chiar si pentru nationalistii care trăiesc ăn interiorul granitelor, valorile propovăduite sănt marcate de granite, accentuate si consacrate de ele. Separăndu-ne, hotarul ne si alipeste, de aici dilema călătorului Iso Camartin, care, trecănd de două ori pe săptămănă granita natională, nu vede, din tren, nici o distinctie ăntre cele două teritorii. "Atăta vreme căt granitele pot fi trecute, ele nu ne sperie", spune Camartin, si s-ar putea adăuga că, atăta vreme căt ele pot fi trecute, granitele nu separă, ci mai degrabă unesc. De-abia cănd se ănchide, hotarul desparte. Străinătatea e un concept relativ, ea presupune un punct de reper de genul granitei ănchise, si angrenează, ăn mentalul nostru, un ăntreg munte de stereotipii culturale. "Acolo unde granitele sănt ănchise, putem fi siguri că oamenii ăsi fac idei false unii despre altii." Despărtiti de Celălalt, ăl percepem prin filtrul prejudecătii, care ăncearcă să compenseze absenta experientei. Pentru engadinezi, de pildă, cei din valea Rinului sănt porecliti tschilovers, ceea ce ănseamnă ăn graiul lor atăt "de pe cealaltă apă" căt si "prostii". Nu e nevoie de un studiu de imagologie (desi căt de util ar fi!) ca să intuiesti că fiecare limbă are astfel de verdicte lingvistice pentru alteritate.

Există ănsă si o fascinatie a alteritătii, pe care tot prin prisma depărtării o putem percepe, tot trăgănd cu ochiul dincolo de granită, nu trecănd pe nesimtite un hotar invizibil. Iso Camartin povesteste cum, ăn copilărie, a văzut pentru prima oară, pe malul celălalt al lacului (la răndul său metaforă superbă a hotarului ca suprafată-oglindă, ăn care se răsfrănge imaginea sinelui dar si cea a alteritătii, amăndouă transfigurate), o femeie jucăndu-se cu umbrela de soare, si cum, din acel moment a fost cuprins de intensa curiozitate de a descoperi lumea cealaltă, pe care si-o va reprezenta toată viata ăn culorile senine si intense ale acelei umbrele de soare. Alteritatea, astfel percepută, e mai fericită si mai vie decăt sinele, ea atrage irezistibil, farmecă si seduce.

Anecdota aceasta istorisită de autor mi se pare simptomatică pentru felul ăn care e alcătuit un subtext comun al tuturor eseurilor incluse ăn volum. Camartin provine dintr-o cultură mică si marginală, cea romansă, asadar dintr-un spatiu care, conform propriilor sale conceptii, implică granita, izolarea. Lumea pe care o descoperă el de pe "acoperisul Europei" este ăn mod fundamental un univers perceput dintr-un altul mai mic, ănchis. Este, de fapt, orizontul, nu o lume ăn sine, un amestec de posibilităti, nu o sumă de reprezentări reale. Privind ăn afară, marginalul nu caută si descoperă centrul, ci ăntregul, cu toată vasta lui cuprindere. Acesta este, dacă ăl ănteleg eu bine, mesajul volumului lui Iso Camartin. Pentru a fi senină si nu frustrată, marginalitatea trebuie să fie constientă de conditia sa si ăn acelasi timp să se lase fermecată, nu timorată, de ceea ce rămăne ăn afara granitelor ei. Camartin numeste această formă de marginalitate reflexivă si asumată principiul contiguitătii. O cultură marginală poate iesi din izolare atunci cănd, fără a-si pierde specificitatea (ceea ce ar dizolva-o si absorbi ăn alte culturi, anulănd-o de fapt), ea se raportează la alteritate nu pe baza unui principiu al complementaritătii, ci mai curănd unul al contiguitătii. Distinctia e foarte importantă si subtilă. Multiculturalismul filozofic si ideologic de astăzi ne spune că fiecare cultură ăsi are valorile sale, care trebuie pretuite si păstrate, nu asimilate ăn spatiul unei alte culturi, nici măcar traduse. Culturile marginale ne oferă un complement la culturile majore, asa se explică, ăn bună măsură, interesul actual din Occident, pentru viata din sate mici, din comunităti rurale sau foarte conservatoare. Un anumit exotism al marginii o face să seducă, dar ăi si confirmă izolarea, reducănd-o la alte stereotipii, fie ele pozitive de astă dată. Contiguitatea pentru care pledează Camartin presupune o găndire a granitelor ăn termeni de permeabilitate, si o redescoperire a călătoriei ca formă de traducere. Iar călătorul este, la urma urmelor, tocmai acel necunoscut din tren, despre care vamesul nu stie niciodată dacă este un mesager, un trimis, intermediar, contrabandist sau spion, ca să folosesc frumoasa tipologie implicită a autorului. Sau, dacă este, asemenea lui Iso Camartin, cineva pentru care si depărtarea si acasa se văd mai bine de pe malul celălalt, dintr-un al treilea punct.


Iso Camartin, Reflectii de la Sils-Maria. O privire de pe acoperisul Europei, traducere de Magdalena Popescu-Marin, Ed. Humanitas, 1999.