Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Festivalul George Enescu:
Mari momente de muzică de Dumitru Avakian



O întâlnire cu dirijorul Marek Janowski reprezintă contactul cu istoria vie a muzicii europene de tradiţie germană şi austriacă. Aflat în pragul senectuţii, la zenithul unei cariere impresionante, Janowski este actualmente conducătorul artistic al celebrei, al istoricei Orchestre a Elveţiei Romande de la Geneva. Vor concerta la Bucureşti pe parcursul ultimelor două seri ale Festivalului enescian. A fost până de curând dirijorul principal al Orchestrei simfonice a radiodifuziunii berlineze. A colindat lumea cea mare a muzicii, la propriu şi la figurat; în fruntea unor importante colective simfonice. A imprimat peste 50 de cd-uri. Deţine un impresionant repertoriu wagnerian. Are un aer patriarhal marcat de înţelepciunea unei experienţe uriaşe.

De viaţă, de muzică.

L-am întâlnit relativ recent, în Elveţia, în ultimele zile ale lunii august, cu prilejul deschiderii marelui Festival de toamnă de la Montreux. în compania orchestrei sale, la Auditorium "Strawinski", a inaugurat Festivalul cu Preludiul operei "Tristan şi Isolda" urmat de liedurile pe versuri de Mathilde Wesendonk, de Wagner, momente urmate - în partea a 2-a a concertului - de cele trei părţi ale Simfoniei a 9-a, neterminată, de Anton Bruckner. Prima imprimare, cea a Simfoniei a 6-a, a fost deja lansată. Pe măsură ce avansea-ză, discuţia cu domnia sa devine cu totul captivantă.

D. Av. - Cunoaşteţi cu siguranţă Festivalul "Enescu".

M. Jan. - îl cunosc bine, de multă vreme, din auzite. Are o reputaţie impresionantă. La voi poposesc mari orchestre europene.

D. Av. - Veţi prezenta muzică de Brahms, de Franck.

M. Jan. - Da, aceasta este orientarea noastră actuală. Doresc să pătrundem temeinic repertoriul german, austriac; în ce priveşte repertoriul curent, inclusiv imprimările C.D., pregătim integrala Bruckner. Referindu-mă la prezenţa noastră în Festival, mi se pare firească sugestia organizatorilor ca formaţiile invitate să cânte muzică de Enescu. Personal o fac cu plăcere. Este un mare compozitor! în afară de rapsodii, de opera "Oedipe", puţine dintre lucrările sale, din păcate, ne sunt cunoscute.

D. Av. - în altă privinţă. Aparţineţi prin naştere unei familii mixte, poloneze şi germane; prin formaţie unei tradiţii austriece şi germane a muzicii. Conduceţi de câţiva ani un celebru colectiv orchestral, anume O.S.R. care este apropiat culturii romande geneveze, celei franceze. Timp de peste patru decenii a fost condus de celebrul Ernest Ansermet. Pregătiţi acum o integrală Bruckner. Nu este un demers temerar? Aveţi un punct de vedere special asupra lui Bruckner pentru a face o integrală? înţeleg, tentaţia este mare. Atât pentru dumneavoastă ca şef de orchestră cât şi pentru O.S.R.

M. Jan. - E o întrebare cu totul interesantă. Personal, de voi dispune de o sănătate valabilă voi rămâne mai mult timp în compania acestui colectiv orchestral. E o şansă pe care O.S.R. nu a avut-o în compania câtorva dintre predecesorii mei. Colaborăm cu o casă bună de discuri, pentru un proiect mare; "Pentaton", sunt acum urmaşii casei "Philips". Dispunem în orchestră, în acest moment, la câteva pupitre de instrumentişti, de un pachet excepţional al alămurilor. Constituie baza pentru muzica lui Bruckner. Iată cum, această orchestră - care în muzica franceză cu Ansermet are o reputaţie excepţională - poate dobândi acum o nouă imagine discografică. O imagine specifică, diferită, în epoca noastră. Personal, de când mă ştiu, am o afinitate pentru Bruckner. Iată anume oportunităţi, iată o anume filosofie care mă face să am încredere că - acceptând riscurile - putem intra pe piaţa actuală a muzicii, o piaţă care este covârşită de versiuni dintre cele mai diferite. Iar aceasta cu un stil specific în ce-l priveşte pe Bruckner.

D. Av. - Iar Bruckner, în secolul al XIX-lea, este urmaşul lui Brahms pe care l-a admirat enorm. Sunt contemporani cu tinereţea romantică a lui Enescu. Versiunea pe care o veţi da Suitei I-a, este aşteptată la Bucureşti cu mare interes.

Orchestre de la Suisse Romande condusă de Marek Janowski va încheia ediţia actuală a Festivalului enescian.

Defilarea orchestrelor a fost însă deschisă de Filarmonica bucureşteană cu un program Beethoven condus de celebrul Maxim Vengherov, reorintat acum spre exerciţiul baghetei dirijorale. O face cu pasiune, cu bucurie. Lipseşte, însă, practica discursului simfonic, coerenţa acestuia exprimată la nivelul dramatismului ce dă consistenţ discursului beethovenian în Simfonia a 5-a, în do minor, "a destinului".

Greşesc dacă observ că ansamblurile engleze, camerale şi simfonice, dispun de un profesionalism stabil mai temeinic echilibrat decât multe dintre formaţiile similare de filiaţie spirituală latină. Cred că nu. Orchestra Filarmonică a Radiodifuziunii Franceze, condusă de Dmitij Kitajenko, a avut la Bucureşti o evoluţie inegală. Atât muzica baletului "Pasărea de foc" de Strawinski cât şi evoluţia orchestrală în "Caprice Roumain" de George Enescu, nu au fost pregătite. S-a mizat pe o stabilitate de rutină. Care nu a funcţionat. La fel şi orchestra del Maggio Musicale Fiorentino; a reacţionat inegal în relaţia cu dirijorul Roberto Abbado în compania căruia a realizat prima Simfonie de Mahler şi a 2-a Simfonie enesciană. Pe aceeaşi direcţie s-a menţinut şi colaborarea cu dirijorul Cristian Mandeal; care, în mod regretabil, nu a dispus de un ansamblu pe măsura capacitaţilor sale. Marele opus simfonic straussian, "Aşa grăit-a Zarathustra" a fost bine construit dar fluenţa discursului simfonic a fost însoţită de imprecizii de atac, de frecvente momente de dereglare privind corelarea partidelor orchestrale. E vorba de cordialitate în comunicare, de lipsă de concentrare în acţiune pe lungă durată. Cea mai egală, cea mai profesionistă evoluţie de până acum pe scena Festivalului a învederat-o colectivul muzicienilor de la Royal Philharmonic Orchestra. Mă refer la atitudinea responsabilă vis-ŕ-vis de muzică şi de public. La o anume demnitate privind susţinerea actului muzical. Este un organism simfonic autentic, viu, coerent. Indiferent de personalitatea şefului de orchestră care ocupă pe moment poziţia dirijorală. Pachetul corzilor dispune de maleabilitate, de claritate în emisie. Alămurile sună compact şi strălucitor. Suflătorii de lemn au culoare, comunică expresiv. Timpanii propulsează literalmente întregul edificiu. Este un veritabil organism capabil a susţine discursul simfonic la parametrii unei comunicări captivante. Iar aceasta chiar dacă Charles Dutoit dezvoltă o atitudine predominant rutinieră atunci când parcurge Rapsodia în la major de George Enescu; ...dar conturează impecabil, cu pitorescul sonor al unor culori sugestive, celebrele "Tablouri dintr-o expoziţie" de Mussorgski, în versiune orchestrală a lui Maurice Ravel. Nu cred că exagerez atunci când consider că unul dintre momentele de vârf ale Festivalului a fost reprezentat de concertul de muzică franceză susţinut de colectivul simfonic londonez în compania dirijorului Horia Andreescu. Ascultând Simfonia cu orgă, în do minor, de Camille Saint-Saens, am înţeles din ce motiv autorul a fost supranumit de contemporani "Beethoven al muzicii franceze". în compania muzicienilor englezi conduşi de Andreescu, discursul simfonic a dobândit coerenţă şi consistenţă, a dobândit forţă în adresare, a dobândit măreţie în construcţie; o construcţie muzicală solidă, clară, flexibilă. Iar aceasta pe deasupra efuziunilor romantice inerente muzicii compozitorului, cele care dau farmec întregii literaturi a compozitorului. în mod firesc, culminaţia serii a adus-o prezentarea Suitei de balet "Daphnis şi Chloe" de Ravel. De la seducţia cantilenelor suflătorilor de lemn, la strălucirea compactă a alămurilor, de la avântul orchestral atât de precaut gradat, atent stăpânit, al întregului ansamblu, la culminaţia paroxistică a finalului, întreaga evoluţie simfonică a dobândit datele unui eveniment a cărui pregnanţă se uită greu. Indiscutabil, sunt de comentat evoluţiile solistice, care mai atractive, mai captivante decât altele! în primul rând, cei doi violonişti; ...care dispun de o uimitoare pregnanţă a personalităţii lor. Nigel Kennedy are o alură de punckist în vestimentaţie; dar susţinerea Concertului beethovenian te ţine cu sufeltul la gură! Are o violonistică de înaltă clasă. Joshua Bell este de-a-dreptul seducător în realizarea "Simfoniei spaniole" de Eduard Lalo; dezvoltă un lirism, o imagistică fabuloasă, o paletă timbrală susţinută de bogăţia, de varietatea stărilor expresive. Nu pot să nu evoc evoluţia solistică atât de temeinică a minunatului nostru muzician, a clarinetistul Aurelian Octav Popa, în concertul lui Aaron Copland, acest american care a adaptat idionul sonorităţilor jazzistice discursului simfonic, evoluţiei solistice de o cuceritoare virtuozitate instrumentală. Nu pot să nu amintesc faptul că, tot la Bucurşti, la Sala Radio, cu patru decenii în urmă, Popa a prezentat această lucrare în primă audiţie la noi, sub bagheta dirijorală a autorului însuşi! De această dată a prezentat-o în compania minunaţilor muzicieni britanici de la "English Chamber Orchestra" conduşi de Roy Goodman. în programul aceleiaşi după-amieze muzicale, evoluţia foarte tânărului pianist Teo Gheorghiu, din Elveţia, a adus o mirare justificată; Concertul în la major, nr. 12, de Mozart a fost parcurs cu corectitudine, cu vădită muzicalitate.