Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Marile iluzii de Simona Vasilache

La prima vedere, Decor penitent, volumul de debut al lui Mihail Crama, premiat de Fundaţia pentru Literatură şi Artă (Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri) în '46 şi publicat de aceeaşi Fundaţie un an mai tîrziu, pare cartea unui autor cuminte, ascultător. Dintr-un motiv care n-are nimic a împărţi cu fondul lui. Exemplarul pe care-l am în faţă, cu ştampila Societăţii Scriitorilor Români, Serviciul Drepturilor de Autor, stă între două dedicaţii către magiştri. Prima, cu stiloul pe pagina de titlu, cu litere şcolăresc-neîngrijite: "Dsale Dlui Prof. G. Călinescu omagiul autorului - întâia lui carte. M. Crama". A doua, din tipar: "Domnului VLADIMIR STREINU Omagiul colaboratorului de la ŤKalendeť". De spus, în paranteză, că Mihail Crama (Eugen Enăchescu, pe numele lui "civil") e un sburătorist recuperat de seria a doua a Kalende-lor, din aceeaşi generaţie de premianţi ai Fundaţiilor cu Tonegaru şi Geo Dumitrescu. Şi nu sare foarte departe de ei. Cuminţenia pur formală de care vorbeam e doar prima dintre iluzii.
Versuri debusolate, amestec de silă şi revoltă: "şters voiu suna ora revoluţiei". Retorica, pe cît de teribilă/ teribilistă, pe-atît de fricoasă, a auto-încurajării: "Totuşi, totuşi să nu desnădăjduim - / ah, de nu m-ar trăda feţele voastre oameni şi-oraşul!/ Vă spun: Dacă armatele nu vor veni până mâine/ voiu suna singur revoluţia." (Veac obsedant) Modernismul, în pusee, atacă poezia lui de nelimpezite disperări. Umbra unui Satan gonflabil, cu ironii de homme de bien, dă tîrcoale în Perspectivă: "Am încercat să iau în palme Pământul/ să-l ridic ca pe-o jucărie'n neant - / n-am făcut-o, mi-a fost milă de bieţii oameni/ şi-apoi ar fi fost ceva stupid şi pedant." Mai sofisticat mizerabilă e omenirea în Medievală: "Din sarcofage stranii priveau toţi cavalerii/ trei regi erau alături în trei sicrie lungi - / şi palida lumină juca prin cranii beată,/ un flux-reflux de moarte cădea prin zece dungi."

Războiul, care ar fi trebuit să cureţe brutal toate iluziile, opunîndu-le nişte realităţi mult mai insuportabile decît ele, n-a făcut decît să le recicleze, semi-spălate, ca albiturile unei lele nepricepute. Şi aşa atîrnă, într-o poezie de culoarea vîntului, mai mult zgomot, decît faptă. Eroul ei e un dezmoştenit şi de viaţă, şi de moarte: "mă recunosc în ape, în ierburi şi minciuni." (Flux atavic)
Nopţile tăgadei, în care miturile nu mai cresc, ci înaintează ghemuit, la înălţimea unui om care se chirceşte şi suferă, vin, din toate neliniştile timpului, în versuri: "Mocirle şi bălţi şi noroiu;/ câtă noapte 'n oase şi sânge,/ tresar în armură, mi-e frig,/ şi castelanul din stânga mea plânge." (Tablou) Şi, după ce ştii bine că războiul a fost maşinăria mică răsturnînd Istoria, farsa mare, artificialul cel mai forţat se ţine aproape: "Macarale suiau Luna pe cer/ - se construia nu ştiu ce - / mi-aduc aminte ca ieri// s-a făcut aşa ca un semn - / niciun dulgher, din senin/ copacii se construiră din lemn." (Creaţia).

"Dement şi cordial", nebunul casei, aşa e decorul lui Crama. Plin de surprindere, nicidecum de surpriză. Ca o ameninţare cu moartea niciodată convertibilă în act, lucru ştiut de amîndouă părţile. Jocul, însă, face toţi banii.

Cîtuşi de puţin solid, încă şi mai puţin drept, neputincios să stea în picioare, decorul e-o figură din ape. Penitent, cum îl arată numele, rabdă lacrimi şi ploi, şi amintirea chinuitoare a călătoriilor pe toate mările veacurilor: "Trei vraci din Nord cu-ocheane şi cărţi cât nebunia/ îmi dezlegau istoria destinului acesta - / navigator pe-oceane din zori şi până-n noapte/ înfrigurat la provă ceteam din Zend-Avesta." (Călătorie veche) "Împleticit pe scenă şi mândru ca un rege", leul din cuşca acestui fast găurit e captivul în care se deşteaptă, nefiresc, pofta de viaţă a sălbăticiunii. Iluzie comică, în lumea unde doar aparenţa suferă: "mantia mă doare cu ciucuri argintii." (Măscăriciul)

Priviţi cum trece, în regretele nehotărîţilor, circul divin: "Îmi cer iertare, Doamne, pentru că poate,/ poate-ar fi fost mai bine dacă-aş fi jucat şi eu/ - fie chiar pe-un preţ derizoriu - / undeva pe trapezele Circului Tău.// Aş fi promis nemurirea şi-aş fi scos panglici şi aur din gât/ poate mi-ar fi plăcut şi mie - / s'ar fi uitat desigur oamenii holbaţi/ la mine şi la tine ca la nu ştiu ce minunăţie.// ş...ţ Îţi scriu acestea toate ca să-ţi cer iertare/ că n'am putut fi mai mult decât sânt - / ieri am primit o scrisoare dela fratele Lango,/ ştii, clovnul care 'nghiţea flăcări şi vânt.// Mă invita să joc alături de el;/ pe scrisoare era desenat un craniu, o cruce, un creion şi-o paletă,/ şi crunt mă ruga: ŤTe invit - / peste-un milion de ani plecăm cu turneul în altă planetăť.//... Tu, Doamne, să mă ierţi dacă n-am venit nici acum." Iată vina! Ispăşirea ei, ţărmul exilului, e-acest Decor penitent. Lumea altor popoare moarte, a căror viţă de luptători e îndoită de-o istorică oboseală. Peste puţină vreme, călătoriile în timp, fără nimic romantic, vor deveni una din reţetele de supravieţuire literară. Contestată şi iluzorie. Cum ilozorie va fi şi căinţa, pentru vini cît se poate de reale.

În '47, începutul sfîrşitului, Mihail Crama făcea figură de debutant promiţător. Pînă la următorul volum de versuri vor trece, însă, 20 de ani. Şi fiecare din cele două dedicaţii, omagii cuminţi ale unui rebel deghizat în ucenic, e, în lumea care vine, plumb de picioarele penitentului...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara