Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Aniversare:
Marile proiecte de Iordan Datcu

Eugen Simion s-a dorit criticul literar al generaţiei sale şi nimeni nu se îndoieşte că şi-a înfăptuit proiectul, că l-a realizat şi chiar l-a lărgit, critica pe care o practică nerămânând la examinarea literaturii generaţiei '60, ci extinzându-şi domeniul de reflecţie spre vârfurile literare ale secolului al XIX-lea, spre "dimineaţa poeţilor", spre literatura interbelică şi spre scriitori din interbelic care aveau să mai scrie, timp de câteva decenii, şi în perioada postbelică. Cu alte cuvinte critica sa de întâmpinare coexistă armonios cu aceea de istoric literar. încă în Orientări în literatura contemporană (1965), figurează - alături de paginile despre scriitori şaizecişti - reflecţii despre momentul liric '45-'46, altele despre critici literari, precursori şi modele, despre generaţii anterioare: Tudor Arghezi, G. Călinescu, Al. Philippide, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Marin Preda ş.a. Dar la început a fost Mihai Eminescu, debutul publicistic al tânărului critic având loc cu articolul Postumele eminesciene, în Tribuna (1958, nr. 30, 26 iulie, p. 3 şi 10). Nu este exagerat, credem, să spunem că acel articol anunţa un proiect, unul din proiectele care l-au preocupat, timp de mai multe decenii, unele dintre ele acum înfăptuite, altele în curs de derulare sau de definitivare. "Nu cred să fi existat pentru istoricii literari - scria în preambulul articolului amintit - subiect mai generos decât acela al postumelor eminesciene". Nebeneficiind, după absolvirea facultăţii, de un plasament pe care îl merita, la facultate sau la un institut de cercetare, a fost chemat de Perpessicius - de la care, avea să spună, a învăţat "iubirea aproape nebunească pentru opera literară" - în echipa de cercetare a manuscriselor eminesciene, în vederea continuării ediţiei critice monumentale pe care marele critic şi editor o începuse în 1933 şi pe care avea s-o ducă până la volumul al VI-lea (1963). Am spune că pentru Eugen Simion tot răul a fost, într-o anume privinţă, spre bine fiindcă, deşi timp de şase ani a avut, materialiceşte vorbind, o viaţă nesigură, fondul nescriptic care "răsplătea" echipa de cercetare fiind destul de capricios, colaboratorul, plătit cu ora, trebuind să aştepte mult până era "remunerat", faptul că s-a aflat în contact, zi de zi, cu manuscrisele eminesciene a fost pentru el profitabil în cel mai înalt grad. Prima lui carte originală, Proza lui Eminescu şi ediţia, în colaborare cu Flora Şuteu, M. Eminescu, Proză literară, ambele apărute în 1964, sunt rodul anilor de cercetare şi reflecţie în colectivul "Eminescu" al Academiei Române. Dacă în articolul amintit demonstraţia privea importanţa manuscriselor şi necesitatea ca ele să fie editate integral, cum pledaseră Nicolae Iorga ("Niciun rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat"), G. Călinescu ("Nu e nimic de făcut decât să fie reproduse integral"), Perpessicius ş.a., mai târziu, când este ales preşedinte al Academiei Române, preşedintele acesteia, însufleţit şi de îndârjirea cu care C. Noica pledase în acest sens, preluând deci şi argumentele filozofului, "Multe, solide şi însoţite totdeauna de un număr de fantasme culturale care universalizează, am putea spune, subiectul şi face din el o problemă de viaţă şi de moarte pentru spiritul românesc", se luptă pentru obţinerea unei tehnici ultraperformante şi o obţine, cu ajutorul ministrului Culturii Ion Caramitru, îşi atrage tehnicieni de înaltă profesionalitate, şi astfel operaţia, îndelung dorită, a scanării celor 45 de caiete eminesciene (14000 p.) începe să prindă viaţă, până la 15 ianuarie 2008 fiind tipărite, în condiţii grafice excepţionale, 14 volume, care, împreună cu CD-urile aferente, redau, cu maximă fidelitate, "haosul germinativ" al poetului, cum îl definise C. Noica.

A fost ales, în 1998 şi reales în 2002, ca preşedinte al Academiei Române pentru că a propus importante proiecte, pentru că a propus să fie continuat şi încheiat Dicţionarul tezaur al limbii române, început de B. P. Hasdeu în 1884, din care erau netipărite literele D,E,L,U,V,X,Y,W,Z, editarea unor importante atlase lingvistice ale provinciilor Muntenia, Dobrogea, Transilvania, care zăceau needitate de multe decenii, tipărirea unor noi proiecte: Dicţionarul general al literaturii române, Micul dicţionar academic, Dicţionarul etimologic al limbii române, reeditarea DOOM-ului şi a Gramaticii limbii române. Cum se vede, proiecte mai vechi ale Academiei şi altele noi, toate urmărite de către preşedinte cu tenacitate: "Cine a participat la adunările generale ale Academiei Române - îşi aminteşte acad. Marius Sala - ştie că nu a lipsit, din nicio astfel de reuniune, prezentarea Ťraportului asupra stării acestor lucrări fundamentaleť. A fost şi este intransigent, de o severitate devenită proverbială". Rolul preşedintelui, în continuarea mai vechilor proiecte şi în iniţierea celor noi, a fost, de la caz la caz, diferit. Nefiind un spirit posesiv, şi-a recunoscut, cu francheţe, contribuţia, atâta câtă a fost. Dacă în iniţierea şi coordonarea DGLR - din care în 2007 a apărut volumul al VI-lea, al VII-lea şi ultimul urmând să apară în 2008 - rolul său este fundamental, în cazul altora, precum Micul dicţionar academic, un dicţionar pentru marele public, a fost, recunoaşte, "cu totul modest", constând doar în propunerea ideii alcătuirii lui Institutului "Iorgu Iordan-Al. Rosetti". Rolul său în editarea, după 243 de ani de când a fost tradusă, a Bibliei lui Petru Pavel Aron, monument de limbă şi cultură românească, a fost "cu totul modest", un rol de "antrenor cultural".

Iluştrii înaintaşi au iniţiat şi coordonat colecţii de literatură română, între ei E. Lovinescu, editor, la "Ancora", în anii 1928-1929, al "Bibliotecii clasicilor români", N. Cartojan, iniţiator şi coordonator, începând din 1930, al colecţiei "Clasici români comentaţi", în fine G. Călinescu, care a intenţionat, pe lângă Jurnalul literar, o "colecţie pentru cei aleşi", care urma să publice "mici cărţi-substanţe", dar care a editat doar studiile lui Călinescu despre Rebreanu şi Arghezi şi un volum de versuri al unui poet. Iniţiind, în 1999, colecţia Opere fundamentale, sau cum mai sunt numite, Pléiade-le româneşti, Eugen Simion le-a proiectat cu totul altfel faţă de predecesorii amintiţi. Să amintim mai întâi că era un mai vechi proiect al său, despre care-i vorbise, în anii '70, lui Marin Preda, care s-a arătat sceptic nu cu ideea în sine, ci cu existenţa unor fonduri pentru susţinerea ei. Spre deosebire de colecţiile amintite, şi de multe altele anterioare, Operele fundamentale, patronate de Academia Română şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Artă - privesc întreaga operă a unui scriitor şi tind să prezinte "tot spaţiul culturii române de la origini până în prezent", şi nu oricum, ci în volume tipărite fastuos (ne amintim că şi G. Călinescu avea în vedere, când a proiectat amintita colecţie, "Plăcerea bibliofilică"), rivalizând, sub raport tipografic, cu celebra colecţie pariziană, fiecare volum, tipărit la Monitorul Oficial, fiind şi un "obiect estetic". Colecţia doreşte să demonstreze că "România rămâne, chiar în condiţiile tranziţiei, o ţară culturală". A debutat, în 1999, cu trei volume de opere eminesciene şi până în 2003 a tipărit 75 de volume, din opera lui Ion Barbu, T. Arghezi, I. L. Caragiale, Octavian Goga, I. Heliade-Rădulescu, Mateiu I. Caragiale, Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ion Creangă, Panait Istrati, Ion Slavici, G. Bacovia, Dimitrie Cantemir, G. Călinescu, Ştefan Bănulescu, Al. Macedonschi, Anton Holban, Nicolae Filimon, Sorin Titel, Titu Maiorescu, Mircea Vulcănescu. Urmează să apară ediţii din Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Pillat, Eugen Barbu, Mihail Kogălniceanu, Spătarul Milescu, Şcoala Ardeleană, C. Negruzzi, G. Ibrăileanu, B. P. Hasdeu. Ediţia de acest tip este una ştiinţifică, "cuprinzând informaţiile esenţiale despre autor şi scrierile sale; ea nu dublează ediţia critică, dar - prin cantitatea şi calitatea informaţiilor - o poate concura şi chiar înlocui cu succes". Coordonatorul colecţiei constatând rărirea editorilor seniori, atrage tineri şi le încredinţează ediţii importante, ediţia publicisticii lui G. Călinescu, spre exemplu, fiind semnată, alături de Nicolae Mecu şi Pavel }ugui, de Alexandra Ciocârlie, Magdalena Dragu şi Oana Soare, aceasta din urmă îngrijitoare şi a ediţiei Şt. Bănulescu, în fine ediţia Sorin Titel a fost încredinţată Cristinei Balinte, toate acestea cercetătoare la Institutul "G. Călinescu". Proiectul Operelor fundamentale s-a impus, nume importante lăudând una sau alta din apariţiile de până acum. Acad. Solomon Marcus scria, în 2003, că în dublul mandat de preşedinte al lui Eugen Simion realizarea majoră a acestuia este iniţierea şi coordonarea amintitei colecţii. Acad. Ştefan Aug. Doinaş scria că este "impresionat, pe lângă ceea ce a reuşit şSimionţ în materie de coordonare şi organizare a institutelor de specialitate", de realizarea volumelor de tip Pléiade.

Un alt proiect al său, ca preşedinte, a fost acela de a face Academia Română mai bine cunoscută şi apreciată în străinătate, demers în care sunt de referinţă cel puţin două momente: înmânarea Papei Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în 2000, a primului exemplar din noua ediţie a Bibliei lui Samuil Micu (1795), când Sanctitatea Sa a acceptat, contra legii papalităţii, invitaţia Academiei Române de a deveni membru de onoare al ei, şi, al doilea moment, celebrarea Academiei Române de către Institutul Franţei, la Paris, în octombrie 2002, în şedinţă solemnă, care s-a transformat într-un elogiu al spiritualităţii româneşti. "Trebuie recunoscut - scrie acad. Basarab Nicolescu - că un astfel de eveniment, pe care îl putem califica fără teamă de cuvinte, ca Ťistoricť, a fost posibil datorită perseverenţei şi viziunii preşedintelui Academiei Române."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara