Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Era un dulap înalt, din lemn de stejar băiţuit, având în partea de sus frunze şi flori sculptate bucată cu bucată de un meşter respectabil din secolul al XIX-lea, tâmplar de mobilă fină. Acestui dulap i se spunea după moda franţuzească "şifonier"; avea trei rafturi mari şi un sertar mobil. Şi i se mai spunea acestui dulap "dulapul cu oglindă", pentru că în partea exterioară era montată o oglindă cât uşa de mare.

Cândva, acest dulap aparţinuse străbunicii din partea mamei, Mariei Vladimirovna Pşeslavskaia, şi dominase impunător casa Dubasovilor de pe strada Pimenovskaia. Când Maria Vladimirovna murise, îi revenise drept moştenire bunicii mele, mezina familiei.

Se poate spune că, din acel moment, au început şi nenorocirile dulapului cu oglindă. Mai întâi, îl transportară de la Moscova la Kozelsk, unde primul soţ al bunicii, Ivan Ivanovici Vişneakov, fusese repartizat ca judecător. Din Kozelsk, dulapul, împreună cu bunica şi bunicul, se mută apoi la Maloiaroslaveţ. Bunicul Ivan Ivanovici, în fotografiile din tinereţe pare un om bun, blond, cu ochi albaştri-cenuşii şi doar părul des şi ţepos, ca de arici, îţi sugerează caracterul său sever şi firea nesociabilă.

Bunica îl părăsi în timpul primului război mondial şi se mută la Moscova cu toate lucrurile ce îi aparţineau, printre care se număra şi dulapul cu oglindă. Ce-i drept, nu prea îi mai rămăsese nimic de pus în el. Ivan Ivanovici, aflând că bunica îl înşelase, voise s-o împuşte cu revolverul; iar când aceasta sărise pe fereastră şi fugise, el se încuiase în cameră şi toată noaptea îi tăiase, în fâşii înguste, toate rochiile frumoase şi scumpe, lucrate de cei mai buni croitori din Varşovia.

La Moscova, mobila bunicii fu depozitată o vreme în apartamentul surorii ei, generăleasa Liudmila Nikolaevna Ivanova, în cazarma Spaski. Generalul aflându-se pe front, bunica putea să cânte fără sfială în imensa sală cu două rânduri de ferestre, în care glasul ei răsuna fermecător.

După revoluţie, plecă într-un orăşel de pe Volga, cu cel de-al doilea soţ, Nikolai Matveevici Petrov. Dulapul, cum era şi firesc, a urmat-o la vagonul de bagaje. Atunci i se rupse o rămurică din sculptura superioară, ca un kokoşnik1, semn că hamalii deja nu mai umblau cu grijă cu lucrurile altora.

După moartea lui Nikolai Matveevici, cu vreun an şi jumătate înainte să izbucnească războiul din 1941, bunica, primind de la autorităţile din Iureveţ, repartiţie sigură pentru o cameră, se mută la Moscova. Aflase că tata2 ne părăsise şi se hotărâse să o ajute pe mama să ne crească. Mama nu avusese curajul să i se împotrivească şi, în două cămăruţe din cartierul Şcipka, într-o bună zi, în afară de mama, de Andrei3 şi de mine, ne-am pomenit şi cu bunica, împreună cu fosta ei menajeră, Annuşka şi cu mobila salvată: imensa masă de scris a lui Nikolai Matveevici, divanul din plus roşu şi dulapul cu oglindă, denumit "şifonier".

Lucrurile seamănă cu oamenii: au şi ele nevoie de îngrijire şi de condiţii bune de trai. Trebuie iubite, mângâiate şi niciodată înghesuite în colţuri înguste şi umede. Cataclismele istorice le afectează şi pe ele. Când izbucni războiul, pe suprafaţa frumoasă din lemn de stejar a dulapului, a trebuit să fie înşurubate două verigi pentru un lacăt. Plecam în evacuare şi, neavând posibilitatea să luăm cu noi toate lucrurile, am fost nevoiţi să lăsăm câte ceva în dulap. De exemplu, o bucată de catifea neagră, cadou de la tata. Cândva, tata visase să o vadă pe mama îmbrăcată într-o rochie de catifea. Vecinii care ocupară în timpul războiului camera din faţă, se chinuiră mult timp să smulgă inelele şi să deschidă dulapul. Pe lemnul neted se iviră cicatrici care îl sluţiră, iar catifeaua mamei fu vândută de fiul vecinilor în talciocul Zaţepski.

Pe măsură ce crescurăm, lucrurile din casă îşi pierdură din frumuseţe şi trecutul din măreţie. Toate acestea îi erau indiferente mamei şi sărmana bunica se lupta singură cu instinctele noastre distructive. Andrei auzise, nu ştiu pe unde, că există chibrituri care se pot aprinde frecate pe orice suprafaţă. Începu astfel să hârşâie chibriturile pe oglinda dulapului. Acestea nu se aprindeau, bineînţeles, fiindcă erau un sortiment inferior, dar Andrei se încăpăţâna să încerce. Bunica era indignată, însă nu putea face nimic şi pe oglindă se iveau mereu noi şi noi dâre...

Anii trecură şi de pe dulap căzură şi dispărură pentru totdeauna cerculeţe şi colţişoare decorative. Bunicii, stăpâna lui, deja nu-i mai păsa ce se va întâmpla cu el. Eu, de exemplu, i-am scos rafturile masive şi l-am transformat în garderob, iar bunica nu a reacţionat nicicum la această manevră. De altfel, nu peste mult timp, muri. Iar dulapul fu nevoit să se mute din nou, de data aceasta la Biriuliovo; casa cu numărul 26 de pe stradela întâia Şcipovskaia fiind nevoiţi să o eliberăm pentru a se amenaja în ea un cămin de muncitori. Mama nu a locuit însă la Biriuliovo nici o zi; s-a mutat la noi, în cartierul de sud-vest, iar dulapul zăcu timp de câţiva ani, într-o cameră pustie.

Apoi se întâmplă ceva de care îmi vine greu să-mi amintesc. Dacă m-aş afla într-o staţie cosmică, care ar zbura pe o orbită în jurul planetei Solaris, Oceanul mi-ar materializa acel dulap cu oglindă. Ce vreau să spun e că, într-o bună zi, a venit vremea să eliberăm camera mamei din Biriuliovo, iar în apartamentul nostru strâmt dulapul nu intra. Aşa că, a trebuit să-l distrugem. Da, da... Am scos uşa cu oglindă din balamale şi am început să-l demontăm căci nu puteam să-l aruncăm întreg. L-am ucis, iar el nu voia să moară. Ar fi putut să trăiască încă trei sute de ani; doar fusese lucrat trainic, cum rar mai vezi astăzi, de un meşter tâmplar respectabil din secolul trecut. Am aruncat plăcile dulapului în groapa de gunoi din Biriuliovo, iar uşa cu oglindă am adus-o cu noi.

Ce bine că Andrei n-a ascultat-o atunci pe bunica şi a lăsat pe suprafaţa oglinzii dâre de la chibriturile sale - scumpe semne ale aducerii aminte. Acestei oglinzi i-a fost dat să fie prima şi cea mai importantă Oglindă din destinul lui Andrei, prototipul tuturor oglinzilor din viaţa şi din filmele lui. Fusese acoperită în vremurile de odinioară cu amalgam de argint veritabil astfel încât, reflectarea în ea, era uşor micşorată şi îndulcită şi, de aceea, uşor misterioasă. Esenţa tainică a oglinzii a fost observată prima dată de prietenul părinţilor noştri, Lev Gornung, când a adus copiile fotografiilor făcute lângă ea: una, cu tata îmbrăcat în haină de piele, şi alta în care îl ţinea pe genunchi pe Andrei mic. Mai târziu, Lev a fotografiat lângă oglindă un Andrei deja matur, deşi avea numai 16 ani. Sticla acoperită cu amalgam repeta trăsăturile celor ce pozau dar această dublare nu reprezenta copia lor fidelă. În ea se ghicea altceva, ca şi cum imaginea din oglindă arăta ceea ce în realitate era ascuns sub trăsăturile obişnuite...

Mă uit la suprafaţa ei întunecată şi îmi văd reflectarea. Andrei întotdeauna a fost fratele mai mare. Acum am rămas eu cea mai în vârstă din familie. Încă puţin timp şi ne vom întâlni. De partea cealaltă a oglinzii.

_____________
1 Podoabă în formă de V cu vârful în sus, purtată pe cap de femeile din vechea Rusie
2 Poetul Arseni Alexandrovici Tarkovski
3 Regizorul Andrei Tarkovski

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara