Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Martirul Paulică de Cristian Teodorescu

Băiatul doctorului Savu din Slobozia fusese condamnat la moarte pentru vorbe. Făcea propagandă comunistă. Avea 22 de ani, student eminent la Litere şi Filosofie în Bucureşti, bani de buzunar cîţi voia de acasă şi nu alerga după fete, îl căutau ele. Ce-i trebuia lui comunism? Asta nu înţelegea dna Savu. Dar nici să-i omoare Antonescu singurul copil, ca să dea un exemplu printre tineri! Doctorul plătise doi avocaţi să-i scoată băiatul din puşcărie, unde aştepta procesul, şi apoi să-i obţină o pedeapsă cu suspendare. Cînd s-a dat sentinţa, nu-i venea să creadă, iar dnei Cecilia i-a albit părul de pe o zi pe alta. Să-i acuzi pe avocaţi că n-au ştiut să-l apere? Ce puteau face clănţăii, dacă Paulică recunoştea şi ce nu făcuse şi le-o tăiase cînd ei invocaseră argumentul tinereţii inocente? La vorbitor, băiatul îi spusese doctorului că nu-l sperie moartea. Nu voia să retracteze nimic, nici măcar la apel. Totuşi, pentru tatăl său, nu era agent al ruşilor şi nu instigase pe nimeni să nu mai lupte pe front. Recunoscuse aceste acuzaţii pentru a demonstra absurditatea procesului. Dar şi pentru că o cauză are nevoie de martiri despre care să afle şi cei care nu cred în ea. Cum să afle, dacă presa e cenzurată? l-a întrebat doctorul. Se va afla! i-a răspuns convins Paul. Savu tatăl nu mai ştia ce să mai facă. I-a trimis o scrisoare mareşalului şi apoi s-a dus la Bucureşti ca să afle dacă scrisoarea ajunsese în mîinile cui trebuia. Soţia lui a ales altă cale. S-a dus la judecătorii Curţii de Apel să-i înduplece, dar nimic. Unul dintre ei i-a spus că în loc să încerce să-l scape pe acest agent al bolşevicilor, ea, ca româncă, ar fi trebuit să şi-l scoată de la suflet. I-a căzut apoi în genunchi soţiei mareşalului, Maria, să-i scape băiatul, după ce a aşteptat-o ore în şir, în faţa casei. Dna mareşal s-a făcut că n-o vede. Apoi şi-a încercat norocul la o Societate Filantropică de doamne, din Bucureşti, dar cînd a auzit preşedinta societăţii ce-i cere, a trimis-o la biserică să se roage pentru sufletele soldaţilor noştri ucişi în Rusia. Treceau zilele şi dna Cecilia vedea că la Bucureşti nu găseşte sprijin. Ce să mai piardă vremea aici, se duce la Medgidia, la prietena ei Virginia, care intrase într-o societate filantropică de femei. Mai, mai să n-o recunoască Virginica. Din mîndreţea de femeie care era Cecilia ajunsese o gălbejită cu faţa cît pumnul şi cu părul alb la rădăcină, de părea o babă vopsită. Era plînsă, dar în ochi îi rămăsese ceva din lumina lor verde strălucitoare pe care o ştia Virginia. Se bate ea peste gură şi lasă număratul banilor - îndeletnicirea ei preferată de cînd începuse restaurantul să meargă bine. Nu se mai duce nici la bucătărie s-o dobzească pe fata cea nouă. Lasă tot şi se duce acasă cu Cecilia. Auzise ea ceva despre Paulică, dar i se păruse prea gogonată: ce să caute el cu sărăciile astea de comunişti? "Tu n-auzi, Virginico? a început să plîngă dna Savu, Paulică vrea să fie executat!" De cînd cotiza la societatea filantropică din oraş, Virginia fusese aleasă într-o funcţie care-i dădea dreptul la întrebuinţarea ştampilei. Au stat amîndouă pînă noaptea şi au conceput o scrisoare deschisă adresată Mareşalului şi Regelui din partea societăţii filantropice. Apoi Cecilia a trecut-o pe curat, pe două coli ministeriale. Dar ce-i vine Virginicăi, că-şi adusese aminte că oberchelnerul de la restaurant îl cunoştea pe un aghiotant al mareşalului. îl trimite cu scrisoarea la Bucureşti pe Ionică, să i-o dea cu mîna lui aghiotantului şi să-i zică să facă ce-o şti, numai să-l scape pe băiatul Ceciliei.

La Curtea de Apel, Paulică îl scoate din sărite pînă şi pe judecător, care-l întreabă ce mai caută aici, dacă vrea să facă pe martirul comunismului, ceea ce, tinere, e o contradicţie în termeni, fiindcă dumneavoastră comuniştii sînteţi atei. Apoi anunţă judecătorul data executării pedepsei. Cecilia a ieşit din sală şi s-a aşezat pe o banchetă pe coridor. Acolo a găsit-o doctorul Savu care rămăsese înăuntru, să-i facă un semn de încurajare băiatului, înainte să-l scoată pe Paulică, pe uşa condamnaţilor, cei doi gardieni care-l aduseseră la judecată. Cecilia murise cu pumnii strînşi. Doctorul a luat-o în braţe şi a ieşit cu ea din tribunal. Tot cu ea în braţe s-a urcat într-un taximetru şi i-a zis şoferului să-l ducă la Slobozia. Două săptămîmi mai tîrziu, Paulică îşi ratează martirajul, fiindcă i se comută, de Paşte, condamarea la moarte, în puşcărie pe viaţă.