Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Marşul spre Bucureşti şi fuga din atelier de Pavel Şuşară

Acum, după 13 iunie, cînd ne-am adus aminte de ordinea pe care au lăsat-o minerii într-un Bucureşti în care doar tranşee nu s-au săpat, cînd se iniţiază tot felul de acţiuni juridice şi constituţio­nale pentru a-l scoate basma curată pe Ion Iliescu şi pentru a i se proteja complicii mai mult sau mai puţin vizibili, mi-am reactualizat involuntar cealaltă venire a minerilor, cea din 1999. Textul care urmează a fost scris atunci, în faţa panicii artiştilor plastici din Pangrati, puşi, fără voia lor, în faţa situaţiei de a-i aştepta pe mineri să vină la televiziune şi să facă ceea ce ştiau ei cel mai bine: să bată, să devasteze, să răspîndescă durere, spaimă şi oroare, adică, să mai facă olecuţă de ordine într-o ţară pe care mulţi nu şi-o puteau imagina fără Iliescu la putere.


A vorbi acum, în aceste momente dramatice pentru fragila democraţie românească, despre expoziţii curente, despre anecdotica vieţii noastre artistice sau despre orice altceva din aceeaşi categorie ar dovedi, cel puţin, absenţa unei minime pudori. Cînd forţele oarbe se răzvrătesc în jur, cînd gregaritatea iese din nou la suprafaţă asemenea unei lave încinse, iar com­portamentul patologic şi infracţional tinde să se substituie autorităţilor statului, cine mai are vreme şi disponibilitate morală pentru exerciţii de contemplaţie şi pentru insignifiante aventuri în spaţii simbolice? Pentru că aventura pe care o trăim acum nu mai este una abstractă sau convenţională, ci ea se situează în orizontul cel mai real cu putinţă, chiar la un pas de ruinarea existenţei civilizate a României. Rebeliunea minerească, strigătul disperat şi agresiv al clasei muncitoare din diverse sectoare economice, asociate discret sau făţiş cu extremismul politic oferă, în aceste momente, o imagine ce nu poate fi comparată, prin grotescul ei cutremurător, cu nici o alta, artistică sau nu, născută din imaginaţie sau doar copiată cuminte după model. Propaganda comunistă, de la începuturile ei şi pînă astăzi, cînd, aparent, este căzută în caducitate, a făcut eforturi imense - prin ameninţări, prin constrîngere, prin amăgire şi prin cumpărarea conştiinţelor - să dea gregarului, sălbăticiei şi urii statut ontic şi măreţie simbolică. în încercarea de a-i flata naivitatea şi a-i obloji frustrările, pentru o sporită eficienţă a manipulării sale şi a plasării mai comode în cinicele scenarii ale luptei de clasă, muncitorul, ca individ şi ca grup social, a fost introdus de către maşina de propagandă în iconografia obligatorie a tuturor artelor. Artistul plastic, ale cărui repere sînt exclusiv vizuale, a fost, poate, în această perspectivă, cel mai traumatizat, cel mai vulnerabil la o ipotetică judecată a compromisului, dar şi martorul cel mai lucid al tragediei colective şi al impasului individual. Din anii cincizeci şi pînă în deceniul nouă au fost pictate şi desenate pînze, însumînd sute de hectare, cu mineri în salpoete noi şi cu lanterna strălucindu-le în frunte ca o stea polară, cu oţelari a căror musculatură era mult mai vîrtoasă decît materia care clocotea în cazane, cu macaragii, strungari şi cu toate variantele de constructori împrăştiaţi pe şantierele patriei. în acelaşi timp, milioane de tone de marmoră, bronz, ghips, granit, bazalt, alabastru, ciment, inox, alamă, sticlă, porţelan, lemn şi alte materiale mai vechi sau mai noi au fost modelate, cioplite, turnate, suflate, polisate, lustruite în tot atîtea ipostaze de eroi ai unei clase al cărei destin istoric părea să fie, cu precădere, exterminarea celorlalte. Idealizarea muncitorului, detaşarea lui netă în structurile organismului social, investirea sa, de către propaganda comunistă, cu un destin exemplar şi cu un soi de mesianism istoric au generat, în ansamblul societăţii, grave disproporţii sociale, psihologice, morale şi simbolice. Privilegiată teoretic, socotită un corp politico-economic de rangul întîi - în comparaţie cu ţărănimea care ocupa planul secund şi cu intelectualitatea care era plasată mereu pe ultimul loc -, aşa zisa clasă muncitoare era deliberat ţinută în ignoranţă, controlată sever pe toate căile şi pregătită oricînd pentru a fi manipulată în folosul oligarhiei politice comuniste. însă dincolo de arta propagandistică, de realismele socialiste mai vechi sau mai noi şi în spatele iconografiei eroice şi optimiste se ascundea un adevăr grav şi greu de evaluat. între chipul festiv al muncitorului şi muncitorul concret, între conceptul propagandistic şi realitatea individuală profundă, se adîncea fără contenire o prăpastie greu surmontabilă. Singurul artist român care a sesizat această scindare a realităţii, această schizofrenizare morală şi psiho-comportamentală în funcţie de relaţia grup/individ, a fost Corneliu Baba. Cu privirea sa de umanist, în sensul cel mai exact al cuvîntului, el a văzut, în transparenţa monumentalităţii de circumstanţă a Oţelarilor, de pildă, întreaga ruină şi nesfărşita melancolie a unor făpturi precare, aruncate în subsolurile istoriei şi la periferia existenţei. Dacă în aceste imagini individualizate, personajele lui Baba au fizionomie, psihologie şi dramă, în compoziţiile de grup, acolo unde personajul este colectiv, totul se dezintegrează. Individul se pierde fizic în malaxorul mulţimii, fizionomia sa devine incertă, psihologia se topeşte în stări paroxistice şi drama se preschimbă fie în spaimă viscerală, fie într-o răbufnire cu un imens potenţial agresiv. Imaginile minerilor, sub ale căror acţiune şi mitologie România respiră sincopat în aceste zile, refac, cu o teribilă acurateţe, această lume polară a lui Corneliu Baba; individual, minerii sînt nişte fiinţe triste, disperate şi îngrijorate patetic în faţa zilei de mîine, în vreme ce absorbiţi de stihia convoiului, dirijaţi abil de profesionişti ai diversiunii şi susţinuţi făţiş de neobosita propagandă naţionalist-comunistă ei ilustrează cea mai cumplită întrupare a primitivismului, a aroganţei şi a sălbăticiei. învăţaţi atîta vreme că ei făuresc istoria, că ei sînt avangarda societăţii şi motorul economiei, minerii (şi toţi cei care mai trăiesc inerţial în această lume retardată şi tragică) sînt în pragul de a făuri în România, pentru ani grei de acum înainte, chiar zorii istoriei; adică o variantă originală a comunei primitive. Unde este locul artei în aceste împrejurări şi ce mai poate spune o cronică plastică? Răspunsul îl dau chiar unii artişti care au atelierele pe Str. Pangrati, lîngă sediul Televiziunii. înspăimîntaţi de ce au păţit în episoadele trecute ale confruntărilor de la Televiziune, cînd atelierele le-au fost devastate şi multe lucrări distruse iremediabil, ei îşi împache­tează, astăzi, joi, 21 ianuarie 1999, lucrările transportabile şi le duc în locuri mai sigure. Această acţiune, al cărei dramatism neputincios nici măcar nu are nevoie de cuvinte, poate fi chiar imaginea-emblemă a zilei: minerii vin spre Bucureşti şi artiştii fug disperaţi din ateliere. Pentru că, oricîtă eternitate ar stoca în sine o operă de artă, are şi ea o mică vulnerabilitate: în faţa sălbăticiei, cedează!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara