Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Masă rotundă la Institutul Român de Cultură de la Veneţia: Ioan Petru Culianu în Italia de Ion Bulei


Ioan Petru Culianu vine în Italia în 1972, cu o bursă de studiu oferită de statul italian pentru a urma cursurile Universităţii pentru străini de la Perugia. "Mi-au dat un paşaport şi m-au lăsat să mă bucur de o bursă oferită de guvernul italian. Nu ştiu dacă era o invitaţie ca să nu mă mai întorc în România; eu am luat-o aşa". Urmează cursurile estivale de la Perugia, pe care le termină cu o teză asupra lui Giordano Bruno, condusă de prof. Puletti. La încetarea vizei itaiene decide să nu se mai întoarcă în ţară. O decizie luată cu durere, "ca o reacţie împotriva puterii, ca o descoperire forţată a unei libertăţi interioare. Aşa se explică de ce eram un mare admirator al lui Mircea Eliade şi al lui Carl Gustav Jung şi de ce am studiat şi practicat yoga doi ani. Era o formă de evaziune...". Această decizie îi aduce pentru început restricţii, frică, deziluzie prin taberele de refugiaţi de la Trieste şi de la Latina. În 1973 obţine recunoaşterea statutului de refugiat politic în baza Convenţiei de la Geneva din 1951. Ar fi trebuit să fie fericit, dar nu se arată a fi. Ceea ce îl izbeşte cel mai mult este că în Occident totul e mediat de valoarea de schimb. "Chiar şi cel mai firav firicel de iarbă are valoare în bani. Şi tot aşa ceea ce este invizibil: dragostea, chiar şi moartea. Totul are valoare în măsura în care poate fi tradus în bani". Nici regimul puterii, "tot mai concentrat şi tot mai tehnocratic", nu-l satisface, deoarece crea în jurul individului tehnici de marginalizare, cum îi scria el prietenului său Gianpaolo Romanato, azi profesor la Universităţile din Padova şi Trieste, şi alături de care Culianu a publicat Religie şi putere (Torino, 1981). Dincolo de frustrarea momentului era şi deziluzia tânărului care venea pe "pământul făgăduinţei", el care trăise într-un spaţiu de iluzii, "nemărginita iluzie cu care, în ţările noastre de origine, priveam la voi". Un pesimism care trece după ce în 1973 obţine o bursă la Facultatea de Ştiinţe Religioase de la Universitatea Catolică din Milano. Aici, alături de ebraică şi greacă, studiază istoria religiilor, frecventează cursurile de gnoză ale profesorului Ugo Bianchi. Locuieşte la Domus nostra, în str. Necchi. Îşi face prieteni între colegi, cu care se ajută mai apoi (G. Romanato, mai sus amintit, L. Barbarino, director al Colegiului augustinian din Milano, Fr. Solitario cercetător la Arezzo, pe lângă profesoara G. Marchiano'...). Romanato îşi aduce aminte că Ioan Petru Culianu era extraordinar de inteligent, că avea o memorie fantastică ("citea o carte cu o rapiditate uluitoare - 300 de pagini pe oră - şi reţinea conţinutul ei") şi îşi uluia profesorii. Examenele, care în universităţile italiene sunt foarte grele, pentru el nu constituiau niciodată o problemă. "Nu ştiu de ce, dar foarte adesea îmi vorbea de moarte. Îi era teamă că ar putea fi asasinat!". Perioada milaneză, la Universitatea Catolică, definită de Culianu "alma mater şi portul salutar" este pentru el prima pauză de relativă linişte după plecarea din România. La numai doi ani de la intrarea în această universitate îşi dă teza de licenţă cu gândirea lui Hans Jonas (Culianu a şi avut ocazia să-l întâlnească pe Hans Jonas în două rânduri, în 1975 şi apoi în 1980). Teza sa va vedea lumina tiparului în 1985, în Gnosticismul şi gândirea modernă: Hans Jonas, carte apărută la Roma".
Cu susţinerea tezei perioada sa italiană nu se termină (cum se ştie, în 1975 lui Culianu i se oferă posibilitatea de a fi profesor de limba română la Universitatea din Groningen, din Olanda, unde rămâne până în 1986, după care împarte această catedră cu o alta, aceea de la Divinity School, de la Chicago, unde rămâne definitiv după 1989). Într-un interviu din 1997, prof. I.E. Sullivan scrie despre Culianu: "iubea Italia... Pentru el, era locul unde a fost bine primit, unde şi-a putut relua studiile, era "casa" gândurilor, ţara pentru care nutrea mare admiraţie... Italia a fost pentru el ca o poartă pentru a intra într-o altă lume, un loc de trecere pentru a intra în alte dimensiuni". La rându-i, Giovanni Casadio, docent de la Universitatea din Salerno, scria în 1993, într-un articol din "Religioni e Societa'", că raporturile lui Culianu cu Italia au devenit din ce în ce mai strânse, Italia fiind "ţara cu care el se simţea spiritualmente cel mai legat, după patria sa română". În 1987 vine două săptămâni la Florenţa (mai fusese aici cu 15 ani mai înainte), în oraşul care alimentase imaginaţia sa narativă. "Pentru el Florenţa era, înainte de toate, oraşul lui Sandro Botticelli, artistul ale cărui sculpturi şi picturi celebrau puterea zeiţelor", cum scria Ted Anton în 1996. În 1987, de mai multe ori, însoţit de iubita sa Hillary Wiesner, se întoarce la Uffizi pentru a vedea "La Primavera" a lui Botticelli. Potrivit relatărilor lui Casadio, Culianu vine la Florenţa în 1987 şi pentru a se familiariza cu locurile unde voia să plaseze acţiunea unui roman despre Savonarola.
În 1989, în februarie, se întoarce în Italia pentru un turneu de conferinţe. La Biblioteca din Palazzo Pretorio din Arezzo vorbeşte despre Sacralitatea feminină. Tot la Firenze, la Institutul Stensen, dialoghează cu Elemire Zolla asupra eredităţii lui Mircea Eliade (dialogul a apărut în "Panorama" din aprilie 1989). De la Arezzo merge la Siena, unde, la Facultatea de Litere, vorbeşte despre Magia la Tasso, apoi la Roma, unde conferenţiază despre ezoterism în opera lui Carlos Castañeda şi, la invitaţia lui Ugo Bianchi, fostul său profesor de la Milano, vorbeşte despre gnosticism la Universitatea "La Sapienza". La Assisi, în Librăria "Oriente e Occidente", ilustrează iarăşi gândirea lui Eliade. Conferinţele de la Arezzo şi Assisi au fost înregistrate pe două casete de câte 60' şi pot fi consultate. Din nou vine în 1990 la Arezzo, la invitaţia profesoarei Grazia Marchiano', ca profesor cu contract pentru semestrul II (de la 1 martie la 1 iunie), şi ţine un seminar la Catedra de Estetică pe tema Faust: un mit de la rădăcinile Occidentului. Cu acest prilej, publică în "Panorama" un articol "A murit regele - ochiul la moştenitor", despre evenimentele politice din România ("visa să ajungă în România, spune prof. Romanato, cu care în toţi aceşti ani întreţine o activă corespondenţă, peste 150 de scrisori primite de la Culianu. O parte a acestor scrisori vor fi publicate în nr. 2 al "Anuarului Institutului Român de Cultură de la Veneţia"). Ţine alte conferinţe la Universitatea din Salerno, la invitaţia profesorilor M. Oldoni şi R. Rusconi, unde vorbeşte de curentele dualistice medievale, la Institutul Suor Orsolo Benincasa din Napoli, prezentând cartea lui Elemire Zola asupra ezoterismului şi contemplaţiei, tocmai apărută la Veneţia. În iunie 1990 publică în "Panorama" articolul Realitatea? Sunt două, în revista "Abstracta" articolul Căinţa târzie al lui Horemheb şi în "Leggere", Secvenţa secretă, reluat şi în SUA...
Despre toate acestea au vorbit joi, 17 februarie 2000, la Institutul Român de Cultură din Veneţia, profesorul Gianpaolo Romanato şi cercetătoarea de la Universitatea din Arezzo, Roberta Moretti. Dra Moretti a terminat Facultatea de Litere a Universităţii din Arezzo cu o lucrare dedicată lui Culianu (Le molte latitudini di Ioan Petru Culianu), profesor coordonator fiindu-i Grazia Marchiano' şi şi-a continuat cercetările asupra omului de ştiinţă român în SUA. Pregăteşte o carte despre Culianu ("mă interesează pentru că este o personalitate ştiinţifică fascinantă. Pentru tânăra generaţie este o provocare", ne declară ea). Cei doi profesori au răspuns şi la întrebări privind opera lui Culianu, relaţiile sale cu exilul românesc şi cu România, la misterul care stăruie în jurul morţii lui Culianu. La 50 de ani de la naştere şi la 9 ani de la moarte, dezbaterea organizată de Institutul Român de la Veneţia e o dovadă, încă una, că acela despre care s-a spus că este al doilea Eliade nu poate fi uitat.