Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Maxim, minim de Rodica Zafiu

Cu mai mult de 60 de ani în urmă, Iorgu Iordan observa, în Limba română actuală. O gramatică a "greşelilor" (1943, ediţia a II-a 1948), instabilitatea adaptării formelor maximum şi minimum. Acestea fac parte dintr-o categorie de cultisme (latinisme preluate adesea şi prin intermediul altor limbi de cultură, în primul rând prin franceză) care prezintă unele dificultăţi de adaptare: finala consonantică (-um) nu contrazice tiparul fonetic şi morfologic românesc, dar ridică probleme de pronunţie (prin lipsa eufoniei şi prin depărtarea accentului de finală, mai ales la formele de genitiv-dativ articulate: máximumului, mínimumului). Tendinţa populară, spontană, este de a simplifica aceste forme prin renunţarea la finala -um; se reface astfel, într-un fel, procesul de modificare fonetică pe care l-au parcurs în timp cuvinte latineşti moştenite. Iorgu Iordan ilustra procesul de simplificare din limba contemporană prin forme ca ultimat (pentru ultimatum) şi linoleu (pentru linoleum), pe care le considera aproape impuse în uz. E interesant să constatăm, după atîtea decenii, că statutul variantelor celor două substantive este încă incert: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM2, 2005) indică drept forme literare doar pe ultimatum şi linoleum; acestea sînt şi cele mai frecvente, cel puţin în uzul scris din internet (testat cu ajutorul motorului Google); în orice caz, ele apar curent chiar în presa sportivă şi în limbajul colocvial: "Becali i-a dat un ultimatum lui Lăcătuş" (apropo.ro, 7.08.2008), "Ultimatumul lui Taher" (realitatea.net, 27.05.2008), "am scos linoleumul, dar a rămas o peliculă groasă de prenadez" (sfaturi.eva.ro); "mercurul s-a scurs într-un loc greu accesibil: între marginea linoleumului şi perete" (daciaclub.ro) etc. Dar şi formele scurte, neacceptate de normă, apar destul de des: "am trimis un ultimat firmei" (tirgumures.ro, proces-verbal, 2007); "ultimatul european pentru modificarea taxei auto" (realitatea.net, 20.03.2007); "scoaterea linoleului" (forum.softpedia.com) etc.

În cazul perechii de antonime maxim(um)-minim(um), lucrurile sînt mai complicate. Formele maxim (-ă) şi minim (-ă) există deja ca adjective, adaptate din latină (formele de superlativ maximus şi minimus): nivel maxim, punctaj maxim, viteză maximă, salariu minim etc. Pentru substantivele cu sensul "extrema superioară; cea mai mare cantitate" şi "extrema inferioară; cantitatea cea mai mică", s-au impus în limba literară formele maximum şi minimum, avînd ca sursă ultimă latina, dar preluate după model francez. Iorgu Iordan observa totuşi (în jurul lui 1940) că "mulţi români spun şi scriu maximul, minimul, şi nu numai la forma articulată, ci şi la cea nearticulată" (op. cit., p. 96). În Dicţionarul limbii române (Litera M, 1965), alături de maximum şi minimum sînt înregistrate şi substantivele maxim şi minim, cu indicaţia "rar" (păstrată şi de DEX), dar cu atestări destul de vechi (de pildă, din proza lui Duiliu Zamfirescu sau Liviu Rebreanu: "maximul acesta de fum", "minimul de timp admisibil"). De fapt, eticheta "rar" pare mai curînd o indicaţie normativă: la I.A. Candrea, în Dicţionarul Enciclopedic ilustrat "Cartea Românească" (1931), tocmai substantivele maxim şi minim ocupau locul principal şi primeau definiţii detaliate. Una dintre utilizările frecvente ale celor două cuvinte este cea adverbială, cu sens restrictiv ("cel mult", "cel puţin"), cînd sînt plasate în vecinătatea unei indicaţii cantitative: maximum doi metri, trei minute minimum. Dicţionarele mai consemnează şi substantivele feminine maximă şi minimă (cu sensuri specializate). Locutorii au deci de operat cu adjectivele maxim şi minim, cu substantivele maximum şi minimum, maxim şi minim, maximă şi minimă şi cu adverbele maximum şi minimum, toate înregistrate ca atare în DOOM2. Dicţionarul normativ fixează, mai clar decît dicţionarele explicative care l-au precedat, specializarea gramaticală şi semantică a formelor, indicând şi pentru locuţiunea adverbială singura variantă corectă (la maximum).

Un ansamblu de factori etimologici şi care ţin de tradiţia limbii literare au condus aşadar la situaţia actuală, în care tendinţa de simplificare a formelor în -um nu este acceptată de norme, devenind chiar un stigmat al exprimării inculte. Utilizarea formelor scurte nu ar fi totuşi inacceptabilă în sine, cel puţin în cazul locuţiunii la maximum, a cărei variantă la maxim s-ar putea explica foarte bine în relaţie cu substantivul (acceptat de norme) maxim. Norma a acţionat însă, în acest caz, în spiritul unei preferinţe tradiţionale manifestate de vorbitorii culţi.
Exemplele scrise şi orale de variaţie între substantivele şi adverbele în discuţie sînt numeroase. În numai cîteva numere recente din cotidianul Evenimentul zilei (EZ), se înregistrează ambele forme: adverbul maximum - "ar putea intra în dotarea armatei britanice în maximum un an" (EZ 16.08.2008), "locuitorii primesc apă la robinet o dată sau de maximum două ori pe săptămână" (EZ 16.08.2008), "în maximum două săptămâni" (EZ 17.08.08) - dar şi maxim: "un program de formare de maxim 16 luni" (EZ 14.08.2008), "numărul acestora să fie suplimentat la maxim nouă" (EZ 12.08.2008). Substantivul maxim apare destul de des, în contexte tehnice: "moneda americană a atins şi luni un maxim al ultimelor şase luni" (EZ 16.08.2008), "reprezintă un maxim istoric" (EZ 14.08.2008), "nivelul Prutului a atins ieri un nou maxim istoric" (EZ 14.08.2008). Şi locuţiunea adverbială apare în forma literară - "să profit la maximum de fiecare minut" (EZ 17.08.2008); "vreo 3-4 motociclişti cu motoarele turate la maximum" (EZ 16.08.2008) - , dar şi în cea substandard (foarte frecventă în oralitatea mai puţin supravegheată): "dansează pe ritmurile muzicii house, dată la maxim" (EZ 18.08.2008). Uneori, textul jurnalistic foloseşte forma la maximum ("cu muzica dată la maximum, în miez de noapte", EZ 16.08.2008), dar în comentariile cititorilor apare la maxim ("tocmai acuma răsună la maxim, peste întregul oraş, muzica ţigănească", ibid.).

Să recapitulăm: maxim şi minim sînt forme mai scurte, mai comode, foarte frecvente; generalizarea lor (şi la adverbe şi locuţiuni adverbiale, după modelul formelor adjectivale şi a variantelor substantivale) nu ar fi total nejustificată. Sînt totuşi stigmatizate ca forme inculte, ca mai toate cele produse de tendinţa de simplificare a neologismelor, într-o perioadă în care formele etimologice sînt în genere conservate (în respingerea lor ar putea juca un rol şi corespondentele cu -um din engleză!). Specializarea morfologică (adjectiv, substantiv / adverb) contează doar dintr-o perspectivă raţionalistă faţă de care uzul e indiferent. Partida rămâne deschisă: deşi sînt foarte frecvente, aş ezita să afirm că maxim şi minim reprezintă norma de mîine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara