Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Mecanica lacrimilor (în loc de auto-recenzie) de Constantin Ţoiu


Cu greu, după luni şi luni, în România literară în care semnez Prepeleacul din februarie 1989, de 16 ani, deci, - criticul de categorie grea al revistei publică, în fine, o notiţă telegrafică despre volumul 2 al memoriilor mele de-o viaţă, ca să zic aşa. Un domn puternic, un intelectual ţărănist de marcă promis unui viitor destin politic excepţional - prezis mai de mult de subsemnatul - şi care, pe la Crăciun, îmi telefona entuziasmat de cartea ce i-o dădusem, zicând că este o carte "pe care... nici nu poţi s-o laşi din mână"... Lasă că, după aceea, observai că aşa îi felicită pe toţi autorii.

Notiţă, în care domnia-sa pomenea cu exaltare şi de Fidias, parcă, dacă nu Praxiteles, precum şi de faptul că grecul mai întâi îşi dezbrăca personajele (!) înainte de a le ciopli în marmura nepieritoare. în sinea mea, drept să spun, intrai la idei. Afară doar dacă, nu cumva, metaforic, subtilul comentator nu se gândea că, în volumul meu de memorii, al doilea, căutând esenţa, îl despuiam de straiele lui fenomenale pe însuşi superiorul său, pe mult-stimatul director al revistei.

Notiţa, în cazul pomenit, era... ori mi se păruse mie a fi ceva, aşa, ca un impunător general de pompieri târând după dânsul o ditamai tulumbă, ca să stingă incendiul unei ţigări, focul unui biet muc de ţigare azvârlit pe asfalt; dată fiind disproporţia dintre stingător şi ce credea bravul general că arde...

De atunci, nimic. Arată-te indiferent cu un autor român, ce se respectă, că pe loc se ofensează. Mărturisesc sincer, nici eu nu fac excepţie!...

Rănit, aşadar, în amorul meu propriu, îi telefonez criticului, şi, ca orişice scriitor român, mă plâng: ...ce-aveţi, dom'le, cu mine?

Criticul, însă, elegant, cu bonomia lui, mă linişteşte că, de vină, este dezordinea,... numai dezordinea, domnind în redacţia revistei. Vorba lui John Cade, anarhistul londonez: Noi suntem în ordine, mai ales când suntem în dezordine! (Numai de nu s-ar exagera...)

Publicul are o părere proastă, bineînţeles, despre scriitorii care îşi fac singuri cronici; nu că le-ar publica prin interpuşi, cum se întâmplă de obicei; ci operându-le ei înşişi, cu mâna lor proprie, despre ei înşişi, singurei, şi iscălindu-le.

Înfruntând oprobriul, mă voi face şi eu de râs. Voi scrie şi eu însumi, cu mâna mea, o recenzie, despre o carte proprie la revista unde sunt părtaş de atâta amar de vreme... Fie ce-o fi! Decât să-mi fie îngropată în uitare cartea, mai bine să mă arate lumea cu degetul, să ajung măcar astfel celebru pentru urmaşi.

Ceea ce şi îndrăznesc, în rândurile următoare. Cum se procedează, recurg şi eu mai întâi la citatele pe temeiul cărora se construieşte orice recenzie demnă de acest nume. Voi cita, întâi şi întâi, nu fără o anumită intenţiune, pentru cititorul oarecum adormit, istoric, câte ceva din Mecanica lacrimilor, pagina 15, spre a-l trezi, desigur, captându-i atenţia.

Dacă ceva totuşi nu trece, acesta... este numai trecutul. El fiind o glaciaţiune survenită într-o lungă perioadă de timp. Prezentul, evident, trece; şi abia aşteptăm să treacă, fir-ar să fie!

În urma tuturor, se înalţă masivul abia răcit al Himalayei, utopia de granit a tuturor dogmelor, pe care scrie în sanscrită: Am fost, dar pentru că nu am fost cum trebuie, vom reveni mai bine organizaţi, stăpânind lumea cu cele mai bune mijloace, - şi pe veci!...

Spaţiul neîngăduindu-mi a mai înainta, promit să revin într-un viitor confortabil, pe larg, cu obiecţiile cuvenite, pe care orişice critic, respectabil, le aduce.

Nota redacţiei: Dlui C. T. îi convine a crede că dezordinea din redacţia R.l. este de vină pentru întîrzierea publicării recenziei la cartea d-sale. Să nu fie, Doamne fereşte!, altceva la mijloc...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara