Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Medicaţie estivală de Alexandra Olivotto

Marile ecrane româneşti n-au pierdut vremea pe cînd eram la Cluj aşa că e momentul să le trec în revistă, mai ales pentru că minimum trei bunătăţi, unele decorate şi cu premii,

şi-au făcut loc în oferta estivală, altminteri destul de toropită. Să încep cu cea mai proaspătă ofertă: Dragoste de o vară de Pawel Pawlikowski.

Digresiune: pe această cale, promit solemn că o să încerc să merg la toate vizionările de presă (care mă interesează) fără să mai trag chiulul/să greşesc ora sau locaţia, consolîndu-mă că, lasă, îl văd eu în cinematograf. Deoarece asta s-a întîmplat cu filmul cineastului polonez şi nu intenţionez să repet eroarea. Se proiecta în mall. Duminică seara. Acum, eu declarasem de multe ori cu emfază că urăsc astfel de locuri şi că m-aş simţi mai în largul meu într-un - doamne fereşte - lagăr de concentrare decît într-un mall, mai avusesem experienţe neplăcute la ore de vîrf, dar nici aşa. Infernul a început cu căutarea unui loc de parcare (lipsă totală de aşa ceva) şi a continuat cu publicul. Mai ştiţi personajele acelea stereotipice din filmele de groază, chinuite de vocile pe care le aud, cu o expresie chinuită pe faţă şi mîinile lipite pe urechi? Me voila! Comentariile, "Ce, iubi, nu vezi că-s englezoaice? Păi, au faţă!" din spate plus "Ptiu, ce naşpa arată. Nu i-a zis nimeni că trebe să se spele pe dinţi?" din lateral erau mai ceva ca la meci, cu menţiunea că proveneau de la cupluri. Păi normal, vezi dragoste în titlu, deduci că e numai bun de fundal pentru giugiuleală, împănată cu nişte observaţii, că doar nu ţi-ai lăsa partenerul să piardă vreun detaliu. Acum intervine însă vestea bună pentru mine şi proastă pentru distribuitori (de fapt, nu chiar aşa proastă, că oamenii plătiseră biletul, sala nu avea multe locuri libere): în timp ce încercam să îmi gîtui furia şi să mă aclimatizez la mediu cu ajutorul unor incantaţii mentale gen "Nimic nu există în afară de ecran, restul e maya" sau "Concentrează-te, sutura te va salva", oamenii au început să plece, începînd cu unii de pe rîndul meu. Se grăbeau, m-au călcat, dar a fost cea mai satisfăcătoare experienţă de acest gen din viaţa mea. Au mai rămas suficienţi cît să chicotească la scenele erotice, dar 80 de procente din urmărirea filmului au fost potabile. Uraţi-mi doar să nu ajung ca personajul acela dintr-o nuvelă de Julian Barnes care bate oamenii la concerte pentru că se foiesc şi fac zgomot.

Acum că mi-am spus oful, un cuvînt - chit că din gama adjectivelor folosite de obicei pentru a descrie efectul vreunui deodorant - i se potriveşte ca o mănuşă celui de-al doilea lungmetraj al lui Pawlikowski: revigorant. Povestea seamănă teribil cu Legături bolnăvicioase, ambele filme fiind adaptări literare. Ale unor romane cu autor feminin. Două fete, Tamsin (Emily Blunt) şi Mona (Nathalie Press), destul de însingurate şi alienate, din clase sociale diferite, la fel de plictisite, îşi petrec vara împreună. Cu multă lene, alcool, ţigări, droguri şi gratuitate. Erotismul există, fără ca nici o suspiciune să planeze peste el. Ameninţarea la adresa relaţiei pare a fi încorporată de fratele Monei, Phil, interpretat de un Paddy Considine la fel de reuşit şi adecvat cum îl ştiţi (nu că fetele ar juca prost, dimpotrivă, Press a fost catindată la distincţia pentru cea mai bună actriţă acordată de Academia Europeană de Film). Mai există o asemănare cu Legăturile: calitatea excelentă a imaginii, başca modul de filmare, operatorul lui Pawlikowski manevrînd o cameră ceva mai vioaie, ţinută în mînă şi la planuri medii. Scenariul... Cum să vă spun, n-aş schimba o literă, are meritul că nu se ia în serios şi reuşeşte să urmeze un traseu pe muchie de cuţit: între a reda extremismul trăirilor adolescentine, cît mai lipsit "de poză" (atenţie! e o şmecherie aici), strecurîndu-se printre Scylla patetismului şi Charybda kitsch-ului, şi a nu-l privi de sus, minimalizîndu-l. Un film "light" la sfîrşitul căruia nu te trezeşti punîndu-ţi întrebări sau buimac pur şi simplu, doar cu sentimentul că a fost plăcut cît a durat. Merită remarcat însă dozajul atent al vocabularului stilistic al cineastului, contribuie cel puţin cu jumătate la a trezi în spectator sentimentul ante-menţionat.

Acum, în extrema cealaltă, un film care îţi refuză orice satisfacţie estetică epidermică, oderindu-ţi un duş rece de sordid, cel puţin la nivel vizual: Whisky. Povestea se învîrte în jurul deţinătorului unei fabrici de ciorapi, Jacobo (Andrés Pazos) şi a mîinii lui drepte, Marta (Mirella Pascual), care se prefac căsătoriţi pentru ca protagonistul să dea bine în ochii fratelui său, Herman (Jorge Bolani), mult mai realizat şi venit în vizită. Merge păcăleala? Nu ştii şi oricum nu contează prea mult răspunsul.

O peliculă atît de discretă în plăcerile pe care ţi le oferă încît te-ar îndemna mai degrabă să nu îi scrii o cronică. Şi dacă e să merg pe teoria lui Maurice Saatchi, cum că echitatea unui singur cuvînt ar trebui să fie următorul pas în publicitate, brandul "Whisky" ar trebui să fie definit prin "nuanţă". Fireşte, e un pariu la mijloc: nu trebuie să te dai bătut în faţa decorurilor desuete şi inestetice, a personajelor taciturne şi, în consecinţă, a tăcerilor lor prelungite, a cadrelor recurente, a scenariului care mai mult ocultează decît arată, a vocabularului zgîrcit şi a cuvintelor folosite redundant, a desfăşurării tramei în ritm de melc senil sau a modului de filmare (din partea celor doi autori ai lungmetrajului uruguayan, Juan Pablo Rebella şi Pablo Stoll, fixitatea camerei e respectată precum dogma de un bigot, vorba primului "binecuvîntat fie trepiedul"), stai cu privirea aţintită pe limbajul corporal al actorilor şi brusc, obstacolele enumerate anterior nu vor mai fi obstacole, ci elemente la ele acasă în economia textuală a filmului. Dacă vă încumetaţi să scormoniţi în straturile de semnificaţie ale peliculei, fiţi cu ochii pe natura limbajului, pe osificarea lui şi pe cît de privat de funcţii poate fi. Nu se plasează la mare distanţă de utopia gradului zero, dimpotrivă.

Pe final, o bomboană de film, foarte comercială. Cea mai comercială din producţia lui Spike Lee de pînă acum, despre jaful unei bănci. Adică un "heist movie", de gen, cum cineastul n-a mai făcut pînă acum. Are însă nişte hibe scenaristice solide, de exemplu. Personajul lui Christopher Plummer ar fi trebuit ca, pentru a fi jucat un rol important în al doilea Război Mondial, să numere în film vreo 90 şi de anişori, pe care nu pare să îi aibă la activ. Bizara sa angajată, remarcabil de cinică şi abilă, al cărei nume deschide toate uşile, interpretată de Jodie Foster, rămîne bizară pînă la capăt prin faptul că te chinui să îi afli profesia, fie ea şi de faţadă, şi nu reuşeşti defel. În interiorul băncii exista o cutie-depozit de valori în care jefuitorii se înfig din prima - nu afli nici pînă la final de unde ştiau unde să caute, cu atît mai mult cu cît ţi-e clar că nu ştiau ce vor găsi în recipient înainte de a-l deschide, ca să nu mai zic că respectiva casetă nici nu figura în inventarul stabilimentului. La fel de complicat e să înţelegi de ce şeful hoţilor (Clive Owen) îi dă o bucată de dovadă poliţistului (Denzel Washington), care clar va înţelege la cine duce, şi păstrează cel mai evident atestat al vinovăţiei pentru a-l şantaja pe cel pe care oricum îl va pune după gratii poliţistul. Dar mai bine uitaţi aceste defecte, lăsaţi-vă duşi de un film uşurel şi poate nici nu le veţi observa. Cu puţin noroc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara